Se făcea că-acu un an eram pretty lost. N-aveam nici cea mai vaga idee încotro mă duc sau care mi-e scopul. Ce știam era că am un milion de vise, dar nicio cale să le pun în practică. Sau așa credeam. După ce m-am îmbibat bine în sucul propriei prostii și după ce-am mai dat ultima rafală de răutăți, iată-mă, mai măricică decât am fost, cu experiența unui copil prostuț în spate, mai om decât puteam fi vreodată.
Începutul lui 2012 m-a prins tot confuză, așa cum îmi plăcea să fiu, tot copil, așa cum nu știam altfel, dar mai apoi, când și copacii au înflorit, mi-a înflorit și mie dorința de a fi altfel decât până atunci.
Apoi, pentru ca am vrut să ma uit în oglindă și să fiu într-adevăr mândră de mine, am învățaț mai multe decât niciodată, am transformat orice-a fost urât și greu în moment care m-a adus în prezent, fără a mai rememora niciodată măcar un minut de dinainte de ”acum” și am construit pe baza a ceea ce sunt, nu a ceea ce eram, persoana pe care-am vrut să o văd dintotdeauna în mine. Iar faptul că azi nu mă mai uit în jos, ci privesc sus, e cea mai mare realizare de până acum.
Acum știu că ”la revedere” e doar pe hârtie, nicidecum în suflet, că trebuie să iubești cu totul, nu doar cu sufletul, lăsând mintea sau trupul să uite de asta, că cei la care ții trebuie să știe asta din faptele tale, nu din propoziții cu iz de minciună. Acum știu că ”o să” e mai aproape decât cred, așteaptă la cotitură ca eu să fiu pregătită și că mintea mea a trecut de la a fi un dușman de temut, la cel mai bun prieten al meu. Acum știu că e mai simplu să te lași prins în mângâierea moale a lui ”și ce?” și dus cu pluta de ”trebuie să fac doar ce ma bucură pe mine”, dar prefer să merg drept către ce-mi doresc, fără ocolișuri cauzatoare de demotivare.
Sfârșitul lui 2012 m-a surprins având tot ce mi-aș putea dori, și încă mai mult: o groază de prieteni care ma iubesc și pe care îi iubesc, planuri care prind contur mai mult decât niciodată și mândria că mă pot numi, în sfârșit, cu capul pe umeri și picioarele pe pământ.
Am mai trăit încă un an după ce-am murit. N-a fost neapărat cel mai bun, dar cu siguranță a fost cel mai util dintre toți de pân' acum.
...and the best is yet to come.
pace.
ox
duminică, 23 decembrie 2012
marți, 13 noiembrie 2012
Leapsa Voluntarului
N-am mai primit o leapșă pe blog demult. Mint, drag unic cititor, nu am primit niciodată. Dar cum toate au un început, iată ce a ieșit grație unei dragi domnișoare:
Prima asociatie/fundatie din Romania care iti vine in minte cand te gandesti la voluntariat este: BYP. Păi nu ăsta era și scopul, sa fim asociația preferată a tinerilor?
Dar companie care sprijina voluntariatul? Am să amintesc două: Vodafone și Petrom. Nu, nu m-au plătit să le fac reclamă, oricum numărul meu de vizitatori este sub nivelul mării. Chiar mă bucură să știu că lucrez într-o companie unde dorința de a ajuta fără a aștepta ceva în schimb e încurajată și pusă la loc de cinste. De Petrom știu de la un alt drag prieten, care a vrut să mă prindă în mrejele plantării de pomi fructiferi și ale asemenea verdețuri, însă nu a reușit. Dar admir și susțin de acasă ceea ce fac!
Persoana publica din Romania care reprezinta cel mai bine voluntariatul este: Andi Moisescu.
Daca voluntariatul ar fi o culoare, atunci ar fi: Albastru. Calm, frumos, liniștitor și cât se poate de viu!
Daca voluntariatul ar fi un sentiment, atunci ar fi: Emoția de dinaintea unui examen și satisfacția de după ce ieși pe ușă și știi că nu îl pici lamentabil.
Te-ai implicat in vreun proiect de voluntariat anul asta? Daca da, care? Anul ăsta m-am implicat numai în proiectele BYP, asa și pentru că mi s-au părut cele mai potrivite pentru mine. Începând de anul viitor, o să mă interesez și pe la Vodafone cam în ce mi-ar plăcea să mă implic. Acum că am promis pe blog chiar va trebui să mă țin de cuvânt. :D
De ce te-ai implicat? Ce te-a facut sa fii acolo? În primul rând, am vrut să mă ajut pe mine, să văd cum e să muncești cu drag doar pentru sentimentul că ai ajutat la ceva, oricât de mare sau de mic, fără a aștepta recompense de alt gen decât sentimentalo-emoționale. Pot să spun acum că m-am implicat cu mai mult drag în ceea ce am făcut acolo decât în orice job am avut până acum. În al doilea rând, a fost dorința de a face ceva pentru ceilalți, de a nu fi doar un alt corp care face umbră degeaba pe Pământ, ci de a fi unul care face umbră cu un motiv. În al treilea rând, m-am implicat mereu în activitățile pe care le-am considerat folositoare pentru mine, în lucrurile din care am avut ce învăța, în treburile care m-au provocat să fiu un om mai ambițios, mai bun, mai înțelept.
Ce ai schimba la experienta avuta acolo? Aș vrea să fi făcut mai mult, să fi învățat mai mult, să mă fi dedicat mai mult, să fi avut curajul că contribui mai mult. Dar asta e o învățătură de care voi ține cont pe viitor, ca regretele să fie puține și atât de nesemnificative încât să nu merite menționate. Oricum eu trăiesc mereu cu sentimentul că ”aș fi putut face mai mult”, despre orice activitate ar fi vorba.
Cum putem motiva romanii sa se implice mai mult in activități de voluntariat? Tinerii pot fi motivați în primul rând folosindu-ne de experiența pe care o oferă acest tip de ”muncă”, aceasta venind mereu în completarea cursurilor teoretice de la facultate. Să fim serioși, pe băncile facultății nu aș fi învățat nici cum să pun la cale un proiect, nici cum să îl implementez sau cum să fac tot posibilul ca el să se concretizez așa cum vrem. Numai implicarea adevărată te poate ajuta să capeți experiența de care ai nevoie ca după ce ai terminat studiile să activezi într-un mediu profi, să te descurci fără să îți fie frică de fiecare pas sau să fugi la cursuri sau la cărțile care ți-au oferit o bază teoretică atât de importantă, dar nimic practic, de cele mai multe ori.
Apoi, oricine trebuie să fie conștient că fiecare acțiune a lui are impact asupra celorlalți, fie că alege să ia bicicleta în loc de mașină sau că pune sticla de Cola la ”plastic” și nu la ”hârtie”. Fiecare mic gest al nostru este un catalizator al altor acțiuni și prin fiecare lucru pe care îl întreprindem ar trebui să contribuim la creșterea noastră și a celor din jur, pentru că nu toți avem oportunitatea să plecăm din țară, așa că cel mai bine ar fi să facem din ea un teritoriu cât de cât locuibil și aducător de un pic de fericire.
Cel mai draguț lucru, totuși, e că ai ocazia să cunoști o groază de oameni, să găsești câte puțin în fiecare, puțin din care ai ce învăța, puțin care te poate ajuta să fii un prieten mai bun, un om mai bun, un viitor profesionist în ceea ce vei face. Chiar și dacă nu aș fi învățat nimic din activitatea mea de voluntar, m-ar încălzi gândul că m-am ales cu un bun prieten, cu încă o persoană dragă cu care să beau un ceai și să visez la de toate.
Titlul unei campanii naționale cool de promovare a voluntariatului ar fi: La asta o să mai lucrez, azi nu e o seară potrivită să vin cu slogane cool.
pace \/
marți, 6 noiembrie 2012
Din nou.
Sunt zile în care te bucuri de fericirea altora, zile în care le trăiești fiecare poveste prin prisma fotografiilor, a zâmbetelor sau a lacrimilor lor.
Sunt zile în care te trezești deja obosit, dorindu-ți să mai stai puțin, doar puțin, în pat ca să continui visul care te-a încălzit o noapte întreagă.
Sunt zile în care nu vrei decât să fumezi o tigară, în liniște, uitându-te la un asfințit pe care l-ai mai văzut doar în poze în ultima vreme.
Sunt zile în care ai vrea să click-uiești instant cu cineva, oricine, care să îți mai domolească dorul de cei care nu mai sunt prin preajma ta.
Sunt zile în care ai vrea să nu fie nevoie să mai adaugi încă o persoană pe lista de ”mi-e dor” doar ca să fii tu fericit.
Sunt zile în care-ai vrea să dai timpul înapoi, iar toți cei de care ți-e sau de care o să ți se facă dor să mai fie la un bip distanță.
Sunt zile în care nu vrei decât să bei o cafea cu cineva drag și să îți povestească ce-a mai făcut... într-un mod atât de simplu, care îți relaxează creierul și îți amorțește trupul.
Sunt zile în care te enervezi și spui că vrei mai mult, dar lași furia asta să se risipească și te complaci în prezent.
Sunt zile în care te îmbraci frumos doar ca să mergi la pâine pentru că atunci te simți un superstar.
Și mai sunt zile în care ești fericit pentru că știi că poate va urma ceva mai bun, mai mare, mai frumos.
pace \/
Sunt zile în care te trezești deja obosit, dorindu-ți să mai stai puțin, doar puțin, în pat ca să continui visul care te-a încălzit o noapte întreagă.
Sunt zile în care nu vrei decât să fumezi o tigară, în liniște, uitându-te la un asfințit pe care l-ai mai văzut doar în poze în ultima vreme.
Sunt zile în care ai vrea să click-uiești instant cu cineva, oricine, care să îți mai domolească dorul de cei care nu mai sunt prin preajma ta.
Sunt zile în care ai vrea să nu fie nevoie să mai adaugi încă o persoană pe lista de ”mi-e dor” doar ca să fii tu fericit.
Sunt zile în care-ai vrea să dai timpul înapoi, iar toți cei de care ți-e sau de care o să ți se facă dor să mai fie la un bip distanță.
Sunt zile în care nu vrei decât să bei o cafea cu cineva drag și să îți povestească ce-a mai făcut... într-un mod atât de simplu, care îți relaxează creierul și îți amorțește trupul.
Sunt zile în care te enervezi și spui că vrei mai mult, dar lași furia asta să se risipească și te complaci în prezent.
Sunt zile în care te îmbraci frumos doar ca să mergi la pâine pentru că atunci te simți un superstar.
Și mai sunt zile în care ești fericit pentru că știi că poate va urma ceva mai bun, mai mare, mai frumos.
pace \/
luni, 29 octombrie 2012
Fuck.
Deci așa începe viața de ”adult”:
- cu dorința de a mai câștiga puțin timp din orice
- cu a renunța să mai faci ce îți place sau a uita ce îți plăcea
- cu a ajunge ca prietenii tăi să fie nume pe lista de ”activități de făcut”
- cu calcularea în benzină și kilometri a drumului de la și până la muncă cu rezervorul gol de 2 zile
- cu a uita să bei apă sau a refuza să o faci pentru că mersul la baie e ”timp pierdut”
- cu a măsura oamenii cu care intri în contact la muncă în ”cât profit îmi aduc în decurs de 5 minute”
- cu a purta același măr după tine zile în șir și a tot uita să îl mănânci
- cu a te uita la telefonul stricat și a te gândi dacă să faci plinul sau să îți iei altul
- cu a face provizii de țigări în mod neintenționat pentru că te-ai lăsat oarecum fără să vrei, că și fumatul e timp pierdut (ăla chiar e)
- cu a zâmbi mecanic și a răspunde ”Bine” la întrebarea ”Băi, când ne vedem și noi?” pentru că ori nu erai atent și a ajuns ca ”Bine” să fie reflex, ori deoarece ți-e rușine față de tine că efectiv nu știi ce să răspunzi
- cu a ajunge la impresionanta sumă de 18763 de mailuri necitite pe@yahoo.com și a le citi mecanic pe alea de la muncă
- cu a încerca sa nu spui unor necunoscuți ”nu pot” dar a fi forțat să le spui celor la care chiar ții ”nu am cum”
- cu a te bucura de 2 minute de liniște în lift dis de dimineață
- cu a te uita la serialele preferate în reprize de 5 minute pe zi, între cerealele de dimineață și făcutul bagajului seara
- cu a pune din reflex ceasul la 7 și în ziua liberă și a te trezi înainte să sune din dorința de a mai fura 2 ore din zi, chiar dacă practic nu ai ce să faci la ora aia
- cu a uita unde se pune cratima și a te chinui să îți aduci aminte vocea celor mai buni prieteni.
Pe de altă parte, e fix ce ți-ai dorit, fato! Un job. Enjoy it. Poate că problema sunt eu, nu lipsa timpului. Poate că trebuie să mă organizez mai bine. O să îmi notez în agendă să învăț să mă organizez. Undeva, cumva, lucrurile se vor regla și partea bună e că nu mai am când să fiu nerăbdătoare pentru că uit că aștept ceva.
Bă, ultima dată când m-am uitat în calendar era jumătatea lui august, wtf happened to the last 75 days?
Și ziceam că-s activă. Mi-a trecut.
- cu dorința de a mai câștiga puțin timp din orice
- cu a renunța să mai faci ce îți place sau a uita ce îți plăcea
- cu a ajunge ca prietenii tăi să fie nume pe lista de ”activități de făcut”
- cu calcularea în benzină și kilometri a drumului de la și până la muncă cu rezervorul gol de 2 zile
- cu a uita să bei apă sau a refuza să o faci pentru că mersul la baie e ”timp pierdut”
- cu a măsura oamenii cu care intri în contact la muncă în ”cât profit îmi aduc în decurs de 5 minute”
- cu a purta același măr după tine zile în șir și a tot uita să îl mănânci
- cu a te uita la telefonul stricat și a te gândi dacă să faci plinul sau să îți iei altul
- cu a face provizii de țigări în mod neintenționat pentru că te-ai lăsat oarecum fără să vrei, că și fumatul e timp pierdut (ăla chiar e)
- cu a zâmbi mecanic și a răspunde ”Bine” la întrebarea ”Băi, când ne vedem și noi?” pentru că ori nu erai atent și a ajuns ca ”Bine” să fie reflex, ori deoarece ți-e rușine față de tine că efectiv nu știi ce să răspunzi
- cu a ajunge la impresionanta sumă de 18763 de mailuri necitite pe@yahoo.com și a le citi mecanic pe alea de la muncă
- cu a încerca sa nu spui unor necunoscuți ”nu pot” dar a fi forțat să le spui celor la care chiar ții ”nu am cum”
- cu a te bucura de 2 minute de liniște în lift dis de dimineață
- cu a te uita la serialele preferate în reprize de 5 minute pe zi, între cerealele de dimineață și făcutul bagajului seara
- cu a pune din reflex ceasul la 7 și în ziua liberă și a te trezi înainte să sune din dorința de a mai fura 2 ore din zi, chiar dacă practic nu ai ce să faci la ora aia
- cu a uita unde se pune cratima și a te chinui să îți aduci aminte vocea celor mai buni prieteni.
Pe de altă parte, e fix ce ți-ai dorit, fato! Un job. Enjoy it. Poate că problema sunt eu, nu lipsa timpului. Poate că trebuie să mă organizez mai bine. O să îmi notez în agendă să învăț să mă organizez. Undeva, cumva, lucrurile se vor regla și partea bună e că nu mai am când să fiu nerăbdătoare pentru că uit că aștept ceva.
Bă, ultima dată când m-am uitat în calendar era jumătatea lui august, wtf happened to the last 75 days?
Și ziceam că-s activă. Mi-a trecut.
marți, 3 iulie 2012
Moon As My Witness
- Matei, nimic din ceea ce iubești nu scapă. Vreodată. Doar se încăpățânează să se-ndepărteze fără să știe că se va întoarce. Fără să prevadă că undeva, în timp și spațiu, punctul 0 e acolo, așteptând să vă întâlniți, să fiți luați pe nepregătite și timpul să se oprească încă odată. Nimic nu e mai colorat ca atunci, mai viu, mai zgomotos și mai cald. Pentru că atunci când s-a îndepărtat, a luat cu ea muzica, nopțile cu mii se stele și lună plină, diminețile în care te trezeai ținând-o de mână, cu soarele furișându-se prin crăpătura perdelei și după-amiezele simple în care mergeți fără țintă. Împrăștiată în toate fetele pe care le vezi, pe care le simți, dar niciodată una dintre ele. De ce? Ăla e un lucru pe care trebuie să-l afli singur, dacă nu ai făcut-o deja.
- Degeaba. Deja urăsc bronzul ei de august, râsul colorat, cum îmi spunea mereu ,,Ți-am zis eu!”, cum își punea mâinile sub ale mele pentru că era prea orgolioasă să-mi spună s-o îmbrățișez sau s-o facă ea prima, cum mă surprindea mereu, deși mă lăsa să cred că sunt cu un pas înainte. Urăsc toate momentele în care am crezut că o să fie-acolo și n-a fost, fiecare noapte în care umbrele noastre se proiectau pe peretele din fața patului, orice sărut prin care mă lega de ea. Urăsc faptul că știa că o să plece și n-a făcut nimic mai mult decât să se îndepărteze fără să îmi lase cale de întoarcere. Urăsc pasul ăla pe care nu l-am făcut către ea, pasul care-a fost începutul libertății care s-a luat de mână cu singurătatea. Urăsc faptul că punctul 0 o să mă facă să o iubesc de 100 de ori mai mult.
pace.
- Degeaba. Deja urăsc bronzul ei de august, râsul colorat, cum îmi spunea mereu ,,Ți-am zis eu!”, cum își punea mâinile sub ale mele pentru că era prea orgolioasă să-mi spună s-o îmbrățișez sau s-o facă ea prima, cum mă surprindea mereu, deși mă lăsa să cred că sunt cu un pas înainte. Urăsc toate momentele în care am crezut că o să fie-acolo și n-a fost, fiecare noapte în care umbrele noastre se proiectau pe peretele din fața patului, orice sărut prin care mă lega de ea. Urăsc faptul că știa că o să plece și n-a făcut nimic mai mult decât să se îndepărteze fără să îmi lase cale de întoarcere. Urăsc pasul ăla pe care nu l-am făcut către ea, pasul care-a fost începutul libertății care s-a luat de mână cu singurătatea. Urăsc faptul că punctul 0 o să mă facă să o iubesc de 100 de ori mai mult.
pace.
luni, 2 iulie 2012
Se trezise ca după un somn lung. 21 de ani degeaba, pentru că aceea era, într-adevăr, prima zi din viața ei. Tot ceea ce fusese până atunci erau cadre greșite tăiate dintr-un fim. Tot ce urma de atunci încolo era cuprinsul unui roman pe care-l scria cu fiecare pas, zi de zi. Contrastul era mai puternic, saturația începea ușurel să crească, diafragma era acum atât de deschisă încât nu mai zărea detaliile, ci doar foarte multă lumină care o izbea din toate părțile. Uitase orice regulă pe care și-o impusese. Privirile celorlalți nu-i mai zgâriau globul de sticlă în care trăia, iar cuvintele lor nu o mai țineau strâns și nu o mai duceau în locuri în care mai fusese.
Își întinse aripile și plană, mai ușoară cu un milion de gânduri și convinsă că aterizarea n-o să fie una forțată.
pace.
Își întinse aripile și plană, mai ușoară cu un milion de gânduri și convinsă că aterizarea n-o să fie una forțată.
pace.
joi, 7 iunie 2012
Draga Tu.
Lasă oglinda. Știi doar că îți arată ce vrei să vezi. Reflectă doar ce îi spui. Sparge-o. În locul ei pune o pânză albă, mare, goală. Deschide sertarul din dreapta, ia creionul și schițează cea mai frumoasă imagine a ta. Așa cum vrei să fii, așa cum meriți. Desenează tot, de la prima emoție până la ultimul vis, de la primul zâmbet până la ultima lacrimă. Pune pe pânza aia absolut tot ce n-ai făcut, dar ai fi vrut, tot ce-ai făcut și-ai mai face, tot ce visezi în fiecare noapte a fiecărui anotimp.
Dă-le înapoi celorlalți tot ce ai furat de la ei. Știi doar că te-ai născut ca razele tale să împrăștie lucruri bune, zâmbete și îmbrățișări. Nu mai scoate demonii la iveală. Ești mai strălucitoare decât oricare stea, așa că păstrează fotografia unei dimineți frumoase și parfumul lui pe piele, și lasă lumina de la ele să te învăluie.
Colorează. Nu te chinui să fie perfect, nu va fi. Pur și simplu ia pensula, dansează cu ea pe paletă și închide ochii. Trece-ți mâna peste obrazul lui în timp ce doarme, dar aruncă mașinăria aia pe care ai descoperit-o. Da... aia care dă timpul înapoi.
Construiește o ramă din cele mai frumoase momente, din cele mai pure emoții și pune-ți creația deasupra patului. Aia ești tu.
Și ghici ce... ești mai frumoasă decât crezi.
pace.
Dă-le înapoi celorlalți tot ce ai furat de la ei. Știi doar că te-ai născut ca razele tale să împrăștie lucruri bune, zâmbete și îmbrățișări. Nu mai scoate demonii la iveală. Ești mai strălucitoare decât oricare stea, așa că păstrează fotografia unei dimineți frumoase și parfumul lui pe piele, și lasă lumina de la ele să te învăluie.
Colorează. Nu te chinui să fie perfect, nu va fi. Pur și simplu ia pensula, dansează cu ea pe paletă și închide ochii. Trece-ți mâna peste obrazul lui în timp ce doarme, dar aruncă mașinăria aia pe care ai descoperit-o. Da... aia care dă timpul înapoi.
Construiește o ramă din cele mai frumoase momente, din cele mai pure emoții și pune-ți creația deasupra patului. Aia ești tu.
Și ghici ce... ești mai frumoasă decât crezi.
pace.
marți, 5 iunie 2012
Cosmic Love
Stăteam în fața blocului ei și nu simțeam nimic. Bucurie, emoție, nervi, ură, fluturi, nici măcar niște furnici... Absolut nimic. Îmi imaginam cum încă are un maldăr de cărți pe birou, un borcan de Nutella după imprimantă și draperiile trase tot timpul. Că încă îmi simte mâna caldă peste mâna ei.
Mi-am adus aminte cum am văzut-o prima dată, pe scările liceului, mică, purtând un tricou verde și teneși roșii cu căștile în urechi și Blink urlând din ele... Era atât de frumoasă, simplă, exact ca o zi de vacanță. Mi-aduc aminte cum mă uitam la ea și timpul se oprise. Am văzut cum mergeam împreună la Paris, la mare, cum îi dădeam căciula mea iarna, cum alergam prin ploaie, cum ne certam și plângea, apoi cum plecam de lângă ea ca un tiran. Am văzut toate astea înainte să apuc să îi spun măcar un cuvânt, chiar dacă atunci nu speram nici măcar că-și va scoate căștile ca să vadă ce vreau de la ea. Mă îndrăgostisem dinainte să o văd, dinainte să îi simt prezența pe holul întunecat al liceului, dinainte să știu ce e dragostea.
Mi-am adus aminte de primul sărut, cald, moale, ca aripile unui fluture, de prima noapte dintr-un milion, în care nu auzeam decât respirația ei sacadată, de faptul că lângă ea eram liber să fac ce vreau, să fiu cine vreau. Mi-am adus aminte cum, cu 8 ani în urmă îmi promisese că vom fi împreună mereu, că o să stăm împreună, fie într-o cazemată, lângă metroul de la Piața Sudului, fie într-o casă cu gard alb și leagăn de lemn în curte.
Mi-am adus aminte cum fusese a mea, mai a mea decât oricine și apoi cum încet-încet, am pus bucățelele la loc, m-am reconstruit cu totul altfel decât aș fi crezut, m-am transformat într-o piesă de puzzle care se potrivea oriunde. Mi-am adus aminte cât de dor îmi fusese în unele seri, atât de dor că până și în somn îi simțeam mâna pe a mea, atât de dor că dimineața puteam sa jur că și-a lăsat mirosul pe perna mea, atât de dor încât lăsasem pe oglindă mesajul de la ea. Și astăzi era acolo un post-it îngălbenit pe care scrisese simplu: ”Ești al meu, fie că vrei fie că nu”. Mi-am adus aminte cum număram zilele de când nu ne văzusem și când numărătoarea a ajuns la 3 cifre, am crezut că mă sufoc, că am numărat greșit, m-am repezit la calendar și am simțit hârtia cum se mototolește la fel ca sufletul meu. Am închis toate amintirile noastre într-un pachet de Kent 4 pe care l-am pus în cel mai întunecat colț al camerei mele.
Am plecat fără să mă uit înapoi, pentru că știam că nimeni nu o mai văzuse ca mine și nimeni nu mă cunoscuse ca ea. Vroiam să rămână așa, o amintire dulce, ca un vis. Nu vroiam să știu că se schimbase, că îmi uitase numărul de telefon și sărutul, că drumul lung de la Timpuri Noi la Arcul de Triumf nu fusese decât începutul unei dezamăgiri.
pace.
Mi-am adus aminte cum am văzut-o prima dată, pe scările liceului, mică, purtând un tricou verde și teneși roșii cu căștile în urechi și Blink urlând din ele... Era atât de frumoasă, simplă, exact ca o zi de vacanță. Mi-aduc aminte cum mă uitam la ea și timpul se oprise. Am văzut cum mergeam împreună la Paris, la mare, cum îi dădeam căciula mea iarna, cum alergam prin ploaie, cum ne certam și plângea, apoi cum plecam de lângă ea ca un tiran. Am văzut toate astea înainte să apuc să îi spun măcar un cuvânt, chiar dacă atunci nu speram nici măcar că-și va scoate căștile ca să vadă ce vreau de la ea. Mă îndrăgostisem dinainte să o văd, dinainte să îi simt prezența pe holul întunecat al liceului, dinainte să știu ce e dragostea.
Mi-am adus aminte de primul sărut, cald, moale, ca aripile unui fluture, de prima noapte dintr-un milion, în care nu auzeam decât respirația ei sacadată, de faptul că lângă ea eram liber să fac ce vreau, să fiu cine vreau. Mi-am adus aminte cum, cu 8 ani în urmă îmi promisese că vom fi împreună mereu, că o să stăm împreună, fie într-o cazemată, lângă metroul de la Piața Sudului, fie într-o casă cu gard alb și leagăn de lemn în curte.
Mi-am adus aminte cum fusese a mea, mai a mea decât oricine și apoi cum încet-încet, am pus bucățelele la loc, m-am reconstruit cu totul altfel decât aș fi crezut, m-am transformat într-o piesă de puzzle care se potrivea oriunde. Mi-am adus aminte cât de dor îmi fusese în unele seri, atât de dor că până și în somn îi simțeam mâna pe a mea, atât de dor că dimineața puteam sa jur că și-a lăsat mirosul pe perna mea, atât de dor încât lăsasem pe oglindă mesajul de la ea. Și astăzi era acolo un post-it îngălbenit pe care scrisese simplu: ”Ești al meu, fie că vrei fie că nu”. Mi-am adus aminte cum număram zilele de când nu ne văzusem și când numărătoarea a ajuns la 3 cifre, am crezut că mă sufoc, că am numărat greșit, m-am repezit la calendar și am simțit hârtia cum se mototolește la fel ca sufletul meu. Am închis toate amintirile noastre într-un pachet de Kent 4 pe care l-am pus în cel mai întunecat colț al camerei mele.
Am plecat fără să mă uit înapoi, pentru că știam că nimeni nu o mai văzuse ca mine și nimeni nu mă cunoscuse ca ea. Vroiam să rămână așa, o amintire dulce, ca un vis. Nu vroiam să știu că se schimbase, că îmi uitase numărul de telefon și sărutul, că drumul lung de la Timpuri Noi la Arcul de Triumf nu fusese decât începutul unei dezamăgiri.
pace.
vineri, 1 iunie 2012
High Hopes
Și pentru că sharing is caring e un principiu pe care-ncerc să-l respect... enjoy!
via.
Things I’ve Learned In My 20s
- You’re going to lose touch with a lot of your friends. With some people, it will be expected but with others it will feel like a punch to the stomach. No friendship is truly safe in your twenties. You’re undergoing so many personal and professional changes that there’s bound to be some casualties along the way. Don’t worry though. You’ll end up with the ones that matter. If someone’s no longer in your life, it’s for a reason.
- You’ll be jealous of everyone who’s more successful than you. That’s okay. Just transfer that jealousy into something productive, like working really hard so you can one day eclipse them and make them feel jealous of YOU.
- You’ll question every decision you make and never feel completely certain that you made the right choice. It’s pointless to wonder though. You’re here now so you might as well make it be the right decision.
- You’re going to give your heart to a few people who don’t deserve it. Then, one day you’ll come to your senses and ask them to give it back.
- You’ll see your parents get older. You’ll come home during Christmas break and see new lines developing on their faces. One day it’ll just hit you that your parents are old and going to die. There’s nothing you can do about it, besides treat them with kindness and visit as much as your budget permits.
- You’ll have a boss who makes you feel like you’re nothing. It doesn’t have to be in a Devil Wears Prada way. The cruelty can be much more subtle. Don’t let them get to you though. They have no idea who the hell you really are and you’re probably going to have their job someday so…
- You’re going to puke in public. It’s fine. No one cares. Just puke.
- You’ll know how to make twenty dollars last an entire week because you spent almost all of your paycheck on groceries at Whole Foods and drunk cab rides. This lesson in frugality will serve you well.
- You’re going to betray your convictions. You’re going to feel shame. You’re going to continue to put yourself in situations that aren’t good for you. And then, slowly but surely, it will become less frequent. It might not ever go away completely but it won’t be as bad. In the meantime, stop shame spiraling about it. It gets you nowhere.
- Loving yourself is hard. Hating yourself is harder.
- You’re going to hook up with someone who you would never touch in the daylight sober. Just don’t freak out too much about it. Consider it to be your good deed for the day.
- You’re going to have people in your life who are toxic. They may say that they love you, they may say that they have your back, but they don’t. Get rid of them.
- You’ll have moments with someone that are so intense, it’ll feel like you’ve been electrocuted back to life. You’ll hold on to these moments for a long time. They’ll give you hope when you’re going through the motions.
- You’ll always care about your first love. That doesn’t make you crazy, it just makes you human. When relationships end, it’s not so cut and dry. You carry everyone you’ve ever loved into every relationship thereafter.
- You’ll realize that the Internet can be a cruel son of a bitch but, you know, www.whatever.com.
- So much of what you think matters doesn’t actually matter at all. It’s kind of rude. Like, thanks for making me believe in things that are ultimately so inconsequential, you jerk.
- You’ll treat someone terribly. Whether it to be a lover or your friend, there’ll be someone whose feelings you take for granted. We focus too much on whether or not someone is hurting us. The reality is that we might actually be the one who’s hurting someone.
- Doing “grown-up things” doesn’t make you a grown up. Shopping for housewares, buying a plant, embracing domesticity — these things don’t create maturity. If you’re still a baby who hasn’t figured things out, you’ll remain a baby, no matter how many times you pay your rent on time.
- Don’t force yourself into loving anyone. If it’s not working in the beginning, it’s probably not going to work ever.
- You are so lucky to have everything that you have. Stop crying about an unreturned text message and get some perspective.
via.
joi, 31 mai 2012
Spectrum
O serie de nepotriviri perfecte, fumul de la țigară blocat în gât, amestecat cu niște cuvinte aparent alese aleator și surpriza de a vedea o altă imagine decât cea la care se așteptau.
Undeva, într-un moment în care ei sunt exact ca separarea între mare și cer, într-o dimineață caldă de vară.
A așteptat ca visele să îl prindă din urmă și-apoi a urmat cea mai frumoasă realitate din câte-au fost.
Un moment în care nisipul dintre mâinile lor e cel mai mare lucru pe care-l dețin.
Călătorii nesfârșite în imaginațiile sincronizate prin cel mai pur sărut.
Oboseala după o cursă mai lungă decât viața însăși.
Bucuria unui sfârșit neașteptat.
Tristețea unui început perfect.
Oare.
pace.
Undeva, într-un moment în care ei sunt exact ca separarea între mare și cer, într-o dimineață caldă de vară.
A așteptat ca visele să îl prindă din urmă și-apoi a urmat cea mai frumoasă realitate din câte-au fost.
Un moment în care nisipul dintre mâinile lor e cel mai mare lucru pe care-l dețin.
Călătorii nesfârșite în imaginațiile sincronizate prin cel mai pur sărut.
Oboseala după o cursă mai lungă decât viața însăși.
Bucuria unui sfârșit neașteptat.
Tristețea unui început perfect.
Oare.
pace.
joi, 24 mai 2012
Tongue Tied
Toți fugim după timp, după încă un moment împreună, după încă o ocazie să împărțim cafeaua și aceeași scrumieră. Din păcate, fuga după timp ne împedică să vedem cât de aproape suntem de ceea ce ne dorim, cât de simplu este să îl avem și mai ales, cât de ușor este să pierdem acest ,,ceva”. E foarte ,,la îndemână” să zici ,,mâine” fără să realizezi că mâine e mai departe decât crezi, mai periculos decât vrei și mai ușor de uitat decât ți-ai imaginat.
Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la persoana pe care am admirat-o toată adolescența, cea care m-a făcut să vreau pentru prima dată să strălucesc, dar și cea în fața căreia am făcut nenumărate greșeli copilărești. Mi-a arătat cât de importante sunt cuvintele, cât de buni prieteni îți sunt cărțile și ce mult contează să știi cum să pui în vorbe ceea ce simți. Umorul, uneori negru, alteori absolut normal, stilul de a vorbi, aparent rece, dar cu inflexiuni care trădau dragostea pe care ne-o purta, toate astea ne făceau să o îndrăgim chiar mai mult, în ciuda faptului că se străduia să fie cât mai distantă. M-a făcut să vreau să fiu femeie, o femeie elegantă, ca ea, să fiu integră, diplomată, calmă, puternică. Ea a fost cea spre care arătam cu degetul când mă întreba cineva ce vreau să mă fac atunci când termin liceul. Din păcate, mi-am luat ,,la revedere” pentru totdeauna.
Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la cel care mă enervează cel mai tare, care mă face să vreau să fiu mai bună, mai deșteaptă, mai hotărâtă, cel cu care mă asemăn mai mult decât aș vrea să recunosc. Cel pe care simt că îl scap printre degete, care mă face să îmi fie frică de viitor, dar și cel care, paradoxal, mă face să fiu optimistă. M-a învățat să fac ceea ce iubesc acum cel mai mult, mi-a deschis calea către cea mai frumoasă abilitate pe care o am și a fost singura persoană care a stat în bătaia focului pentru mine, chiar dacă eram vinovată. A fost tot ceea ce și-a dorit cineva vreodată: o persoană care să te susțină și să te încurajeze chiar dacă ai greșit și șansele să ratezi sunt maxime. Spre el arătam cu degetul atunci când vârsta mea se scria doar cu o cifră și visam la ce voi ajunge atunci când voi putea purta tocuri. Din fericire, mi-am luat ,,la revedere” doar pentru puțin timp.
Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la dragostea care m-a definit în ultimii ani și care o să fie o amintire frumoasă, a unei alte lumi în care am fost așa cum am vrut mereu sa fiu. Ieri am pus punct fără să urmeze imediat ,,și de la capăt”, fără să mai pot spera că, undeva, în timp și spațiu, lucrurile vor fi bune. Mi-am luat ,,la revedere" de la persoana care, atunci când am fost mai puțin ,,eu”, a fost acolo să spere că o să redevin ceea ce trebuie, chiar dacă realitatea era mai crudă decât ne-am fi dorit. Într-un univers paralel, în momentul ăsta, suntem cu siguranță mai grozavi decât oricine și mai frumoși decât toți. Dar în acest univers am dat șansa viselor și fericirii să devină realitate într-un mod mai simplu decât o făceam până acum. De data asta mi-am luat ,,la revedere” pe timp nelimitat.
Ieri am pus pauză la cea mai specială relație de la simbioză încoace. Am adunat într-un folder tot ceea ce suntem, ceea ce am fost și ce nu vom mai fi și am pus deoparte, pentru momentul în care o să am curajul să fiu exact așa cum mă descrie: specială, unică, extraordinară. O îmbrățișare de care îmi era teamă și un ,,la revedere” timid au făcut distanța să pară de un univers, nu de mii de kilometri. Oricât m-am pregătit pentru asta, m-a luat prin surprindere și-am făcut ce știu eu cel mai bine: să tac. Dar știu că alegerile se fac pe sprânceană, cu inima în gât și cu o mie de speranțe și vise în suflet. De-aia sunt sigură că povestea nu se încheie și că va fi exact așa cum a început - o poveste de dragoste la distanță, în care doar gândul că e cineva acolo, dincolo de tastatură, dincolo de ecran și de avatar, cineva care tocmai pentru că e diferit te face să crezi că asemănările dintre eroii din cărți sunt cea mai mare minciună posibilă. De data asta mi-am luat ,,la revedere” pe o perioadă ce nu poate fi bifată în calendare.
Ieri, în ziua în care oamenii pleacă, am mai crescut un pic. Ieri m-am rătăcit încă puțin, dar de data asta nu sunt contra cronometru. Îmi dau tot timpul din lume.
Azi, în fața unui cafe latte cu miere, îmi imaginez viitorul, așa cum aș fi vrut să fie: perfect. “Aș putea să…” îmi fuge prin cap înaintea fiecărui verb care mă face să cred că sunt nebună de legat. Apoi, îmi imaginez viitorul așa cum ar putea fi, într-un mod realist, uman, imperfect. Nu mai plănuiesc exclusiv succese, ci mă pregătesc să eșuez în cel mai frumos mod. Nu mă sperie, nu mă face să trag draperiile și să aleg un serial în detrimentul realității, ci mă motivează, mă umple de bucurie și mă face să cred că abia aștept să spun ,,Acum un an...”. Azi refuz să am o inimă fragilă, să mă ascund într-un colț întunecat și rece al minții mele. Azi am mai crescut o zi.
Și pentru că deja mi-e dor de Grey, o să îmi aduc aminte de citatul care mi-e cel mai drag: The ties that bind us are sometimes impossible to explain. They connect us, even after it seems like the ties should be broken. Some bonds defy distance, and time, and logic. Because some ties are simply meant to be.
pace.
Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la persoana pe care am admirat-o toată adolescența, cea care m-a făcut să vreau pentru prima dată să strălucesc, dar și cea în fața căreia am făcut nenumărate greșeli copilărești. Mi-a arătat cât de importante sunt cuvintele, cât de buni prieteni îți sunt cărțile și ce mult contează să știi cum să pui în vorbe ceea ce simți. Umorul, uneori negru, alteori absolut normal, stilul de a vorbi, aparent rece, dar cu inflexiuni care trădau dragostea pe care ne-o purta, toate astea ne făceau să o îndrăgim chiar mai mult, în ciuda faptului că se străduia să fie cât mai distantă. M-a făcut să vreau să fiu femeie, o femeie elegantă, ca ea, să fiu integră, diplomată, calmă, puternică. Ea a fost cea spre care arătam cu degetul când mă întreba cineva ce vreau să mă fac atunci când termin liceul. Din păcate, mi-am luat ,,la revedere” pentru totdeauna.
Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la cel care mă enervează cel mai tare, care mă face să vreau să fiu mai bună, mai deșteaptă, mai hotărâtă, cel cu care mă asemăn mai mult decât aș vrea să recunosc. Cel pe care simt că îl scap printre degete, care mă face să îmi fie frică de viitor, dar și cel care, paradoxal, mă face să fiu optimistă. M-a învățat să fac ceea ce iubesc acum cel mai mult, mi-a deschis calea către cea mai frumoasă abilitate pe care o am și a fost singura persoană care a stat în bătaia focului pentru mine, chiar dacă eram vinovată. A fost tot ceea ce și-a dorit cineva vreodată: o persoană care să te susțină și să te încurajeze chiar dacă ai greșit și șansele să ratezi sunt maxime. Spre el arătam cu degetul atunci când vârsta mea se scria doar cu o cifră și visam la ce voi ajunge atunci când voi putea purta tocuri. Din fericire, mi-am luat ,,la revedere” doar pentru puțin timp.
Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la dragostea care m-a definit în ultimii ani și care o să fie o amintire frumoasă, a unei alte lumi în care am fost așa cum am vrut mereu sa fiu. Ieri am pus punct fără să urmeze imediat ,,și de la capăt”, fără să mai pot spera că, undeva, în timp și spațiu, lucrurile vor fi bune. Mi-am luat ,,la revedere" de la persoana care, atunci când am fost mai puțin ,,eu”, a fost acolo să spere că o să redevin ceea ce trebuie, chiar dacă realitatea era mai crudă decât ne-am fi dorit. Într-un univers paralel, în momentul ăsta, suntem cu siguranță mai grozavi decât oricine și mai frumoși decât toți. Dar în acest univers am dat șansa viselor și fericirii să devină realitate într-un mod mai simplu decât o făceam până acum. De data asta mi-am luat ,,la revedere” pe timp nelimitat.
Ieri am pus pauză la cea mai specială relație de la simbioză încoace. Am adunat într-un folder tot ceea ce suntem, ceea ce am fost și ce nu vom mai fi și am pus deoparte, pentru momentul în care o să am curajul să fiu exact așa cum mă descrie: specială, unică, extraordinară. O îmbrățișare de care îmi era teamă și un ,,la revedere” timid au făcut distanța să pară de un univers, nu de mii de kilometri. Oricât m-am pregătit pentru asta, m-a luat prin surprindere și-am făcut ce știu eu cel mai bine: să tac. Dar știu că alegerile se fac pe sprânceană, cu inima în gât și cu o mie de speranțe și vise în suflet. De-aia sunt sigură că povestea nu se încheie și că va fi exact așa cum a început - o poveste de dragoste la distanță, în care doar gândul că e cineva acolo, dincolo de tastatură, dincolo de ecran și de avatar, cineva care tocmai pentru că e diferit te face să crezi că asemănările dintre eroii din cărți sunt cea mai mare minciună posibilă. De data asta mi-am luat ,,la revedere” pe o perioadă ce nu poate fi bifată în calendare.
Ieri, în ziua în care oamenii pleacă, am mai crescut un pic. Ieri m-am rătăcit încă puțin, dar de data asta nu sunt contra cronometru. Îmi dau tot timpul din lume.
Azi, în fața unui cafe latte cu miere, îmi imaginez viitorul, așa cum aș fi vrut să fie: perfect. “Aș putea să…” îmi fuge prin cap înaintea fiecărui verb care mă face să cred că sunt nebună de legat. Apoi, îmi imaginez viitorul așa cum ar putea fi, într-un mod realist, uman, imperfect. Nu mai plănuiesc exclusiv succese, ci mă pregătesc să eșuez în cel mai frumos mod. Nu mă sperie, nu mă face să trag draperiile și să aleg un serial în detrimentul realității, ci mă motivează, mă umple de bucurie și mă face să cred că abia aștept să spun ,,Acum un an...”. Azi refuz să am o inimă fragilă, să mă ascund într-un colț întunecat și rece al minții mele. Azi am mai crescut o zi.
Și pentru că deja mi-e dor de Grey, o să îmi aduc aminte de citatul care mi-e cel mai drag: The ties that bind us are sometimes impossible to explain. They connect us, even after it seems like the ties should be broken. Some bonds defy distance, and time, and logic. Because some ties are simply meant to be.
pace.
luni, 21 mai 2012
Black Holes and Revelations
Îmi las sufletul sa zboare către un răsărit peste mare. Îmi pun un inel de emoții pe deget și cercei din cuvintele tale în urechi. Îmi pun îmbrățișarea ta pe mine. Îmi înfășor la gât o eșarfă din sărutul tău și mă iau de mână cu nesiguranța. Cobor scările către subsolul sufletului tău și iau metroul care trece lin prin camera ta goală. Merg agale către casa ta. Zâmbesc.
Degetele mele îți aranjează o șuviță de pe frunte. Pornești mașina cu zâmbetul meu. Din oglinda retrovizoare te privesc niște ochi tulburi de un albastru spălăcit. Gonești cu mașina printre amintiri și speranțe, cu gândul la mine și sufletul pe jumătate gol, lăsându-mi loc să mă cuibăresc în el. De pe scaunul din dreapta, fantoma mea îți acoperă ochii cu mâinile. Tu râzi.
Îmi plac doar contractele cu sufletul meu.
pace.
Degetele mele îți aranjează o șuviță de pe frunte. Pornești mașina cu zâmbetul meu. Din oglinda retrovizoare te privesc niște ochi tulburi de un albastru spălăcit. Gonești cu mașina printre amintiri și speranțe, cu gândul la mine și sufletul pe jumătate gol, lăsându-mi loc să mă cuibăresc în el. De pe scaunul din dreapta, fantoma mea îți acoperă ochii cu mâinile. Tu râzi.
Îmi plac doar contractele cu sufletul meu.
pace.
miercuri, 16 mai 2012
Pure Morning
Azi am mai făcut un pas către mine. Am avut parte de o zi destul de plina de revelații, mai previzibile sau mai surprinzătoare și am urmat puțin semnele, chiar dacă nu m-au dus undeva în mod special. Am ajuns, oarecum din întâmplare, la o conferință despre cunoașterea de sine. În fața mea a stat, pentru trei ore, o persoană care m-a inspirat. Așa cum mă așteptam, partea rațională din mine a râs puțin de ea, pentru că în mod obișnuit aș judeca o persoană care acceptă să fie atât de deconectată de realitate. Abia la sfârșit am realizat că... e simplu: pentru ea realitatea e definită altfel decât pentru mine. Și cumva, îmi plăcea definiția ei. În câteva ore am ajuns să recunosc anumite lucruri despre mine. Ce lucruri, e irelevant, că nu-s life-changing, încă.
O chestie care mă va ajuta, totuși, în drumul meu către a mă descoperi și a înțelege de ce fac, de multe ori, lucruri inexplicabile, a fost că mi-a adus aminte de ce mă apucasem eu de citit cărți cu nume greu de pronunțat din sfera psihologiei. Mă apucasem să le citesc, și în final, să le și înțeleg, pentru că am simțit mereu un dezechilibru în mine. Un dezechilibru greu de explicat pentru ceilalți, sau de către ei, un dezechilibru care m-a făcut să mă concentrez din ce în ce mai puțin la ce am, și din ce în ce mai mult la ce îmi lipsește. Am primit o parte a răspunsului la întrebarea: de ce nu pot să fiu fericita? Era tocmai pentru că nu ma implicam total în tot ce făceam. Mă implicam în sensul că eram disponibilă cu mintea, cu trupul, către activitatea respectivă, dar nu și cu sufletul. De ce era el în altă parte, e o altă poveste al cărei sfârșit nu îl cunosc încă. Ce am aflat eu e un lucru foarte important, și anume că gândesc prea mult. Prea multă focalizare pe mental generează dezechilibru aka disturbarea armoniei interioare. Nu sunt încă pregătită să iau asta 100% în serios, dar știu că undeva, deep down, așa e. Și ce-am mai abordat eu nu tocmai bine a fost că nu mereu am făcut lucrurile în concordanță cu convingerile mele, iar asta m-a adus pe drumul sigur către dezechilibru. Problema e alta, și anume că nu mereu convingerile mele sunt ușor acceptate de restul și că, de cele mai multe ori, putea chiar să îi rănească. Cred că cel mai important lucru ar fi ca de acum înainte să gândesc un pic mai puțin și să acționez mai des după regulile mele, și nu ale altora.
Și acum închei cu niște cuvinte de-ale lui Charlie Chaplin care mie mi-au plăcut mult, mai ales că au fost citite de un alt participant cu o voce extrem de pătrunzătoare.
”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Maturitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul…
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numește … Plenitudine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”
pace.
O chestie care mă va ajuta, totuși, în drumul meu către a mă descoperi și a înțelege de ce fac, de multe ori, lucruri inexplicabile, a fost că mi-a adus aminte de ce mă apucasem eu de citit cărți cu nume greu de pronunțat din sfera psihologiei. Mă apucasem să le citesc, și în final, să le și înțeleg, pentru că am simțit mereu un dezechilibru în mine. Un dezechilibru greu de explicat pentru ceilalți, sau de către ei, un dezechilibru care m-a făcut să mă concentrez din ce în ce mai puțin la ce am, și din ce în ce mai mult la ce îmi lipsește. Am primit o parte a răspunsului la întrebarea: de ce nu pot să fiu fericita? Era tocmai pentru că nu ma implicam total în tot ce făceam. Mă implicam în sensul că eram disponibilă cu mintea, cu trupul, către activitatea respectivă, dar nu și cu sufletul. De ce era el în altă parte, e o altă poveste al cărei sfârșit nu îl cunosc încă. Ce am aflat eu e un lucru foarte important, și anume că gândesc prea mult. Prea multă focalizare pe mental generează dezechilibru aka disturbarea armoniei interioare. Nu sunt încă pregătită să iau asta 100% în serios, dar știu că undeva, deep down, așa e. Și ce-am mai abordat eu nu tocmai bine a fost că nu mereu am făcut lucrurile în concordanță cu convingerile mele, iar asta m-a adus pe drumul sigur către dezechilibru. Problema e alta, și anume că nu mereu convingerile mele sunt ușor acceptate de restul și că, de cele mai multe ori, putea chiar să îi rănească. Cred că cel mai important lucru ar fi ca de acum înainte să gândesc un pic mai puțin și să acționez mai des după regulile mele, și nu ale altora.
Și acum închei cu niște cuvinte de-ale lui Charlie Chaplin care mie mi-au plăcut mult, mai ales că au fost citite de un alt participant cu o voce extrem de pătrunzătoare.
”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Maturitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul…
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numește … Plenitudine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”
pace.
duminică, 13 mai 2012
The City Lights
În fiecare zi, din aprilie și până în noiembrie, stătea în fața blocului meu tăcută, privind în gol spre blocul de vis-a-vis. Era cam cât mine de înălțime, iar ochii ei albaștri licăreau slab a tristețe. Îi spuneam ”Săru' mâna” într-un mod automat și de obicei treceam rapid pe lângă ea. Mereu vroiam sa o întreb ce face. Pur și simplu ce face. Dar îmi era rușine, cred. De fapt, de multe ori mă abțin de la a spune orice, din rușine, teamă sau orgoliu.
În ziua aceea, însă, ca și cum aș fi făcut asta mereu, am întrebat-o: ”Ce faceți?” Surprinsă, am avut parte de cel mai cald zâmbet pe care l-am văzut vreodată. Mi-a spus încet că ar avea nevoie de ajutor să dea jos perdeaua ca să o curețe. M-am oferit să fac eu asta. Am stat în sufragerie câteva ore, pe un jilț mare, verde. În cameră mirosea a naftalină și a lemn vechi. Mi-a povestit despre viața ei. Se îndrăgostise de un băiat, Ștefan, cu un an mai mare, atunci când era de vârsta mea. M-a șocat destul de mult faptul că mi l-a descris în detaliu, deși nu îl mai văzuse de 60 de ani. S-a întâlnit cu el nu mai mult de câteva luni, până când ai ei i-au interzis să-l mai vadă, din diferite motive. S-a conformat și la puțin timp a cunoscut un alt băiat, Florin. L-a plăcut și după un an a cerut-o în căsătorie. A devenit profesoară, a avut o căsnicie fericită, deși mi-a mărturisit că s-a gândit la Ștefan în fiecare zi în care nu l-a văzut. Soțul ei a murit acum vreo 10 ani, iar ea a rămas singură - nu au avut copii, iar rudele ei muriseră și ele. Mi-a povestit despre Ștefan, cum îl visa din când în când, că nu încercase să afle ce mai face pentru că avea impresia că e prea dureros, dar cum regreta că nu a încercat măcar să rămână într-un fel de prietenie cu el și și-a adus aminte momentul în care a crezut că l-a văzut pe stradă. Spunea că a simțit că i se înmoaie genunchii, că timpul se oprise și că a avut impresia că nu trecuse nici măcar o zi de când nu se văzuseră. Dar s-a întors către ea și era altcineva care aducea puțin cu el. Am mai vorbit câteva ore, iar la sfârșit am auzit pentru prima dată, de la ea, despre firul roșu care ne leagă destinele. Apoi, cu o mișcare lentă, mi-a pus în palmă un inel. Era inelul de logodnă pe care i-l dăduse Florin. Am încercat să refuz, dar nu am făcut decât să o determin să insiste. Într-un final l-am luat, iar pe moment nu mi-am dat seama că poate nu e de bun augur să fac asta.
Ascultasem o poveste a unui om care probabil de-abia aștepta să o spună, dar nu am putut scoate nimic pe gură. Nu era nimic de zis. Am luat-o ușor în brațe, deși mi-era ciudat, era totuși un om străin, dar am avut senzația că asta vroia. Nu m-a îmbrățișat înapoi, însă mi-a spus că s-a bucurat că am ascultat-o. Am pășit pe holul întunecos și mi-a zis ”Ai grijă de tine”. Nu cred că știa cum mă cheamă. Am auzit ușa închizându-se și m-am simțit un pic eliberată. Nu știu de ce, dar am avut un sentiment foarte ciudat cât timp am stat de vorbă ea. M-am dus acasă și m-am tot foit, fără să mă pot concentra la nimic. Asta se întâmpla acum 3 ani.
Am tot vrut să fac ceva cu acel inel, încă de când am realizat că s-ar putea să nu fie norocos, dar nu m-am hotărât ce.
Anul ăsta, după 3 zile însorite în Vamă, am revenit acasă. Pentru că stătea la parter, mă obișnuisem ca, de fiecare dată când intru în bloc, să mă uit la ușa ei. Am făcut asta și acum, dar deasupra era agățată bucata de bumbac negru care mă bagă mereu în filme cam proaste. M-au trecut fiori și am rămas tăcută, un minut, rememorând ciudata întâlnire cu ea și încercând să îmi amintesc când o văzusem ultima dată.
Sunt puține clipe de genul ăsta, în care simt că am ajuns undeva la momentul potrivit; pe majoritatea cred că le ratez, din neatenție, însă acele câteva ore îmi vor rămâne în minte multă vreme. Oare câte momente, secunde de genul ăsta au trecut pe lângă mine fără ca eu să le conștientizez? Ne simțim condiționați să așteptăm momente mărețe care să ne dea lumea peste cap și să ne schimbe perspectiva. Dar viețile noastre nu gravitează în jurul acestora, ci în jurul momentelor grozave care de multe ori ne prind aparent nepregătiți. Când mi-a mulțumit, am avut puternica impresie că i-am produs bucurie, iar de la înălțimea celor 21 de ani, am crezut chiar că existam doar ca să îi ofer o ultimă ocazie să se destăinuie cuiva, să spună ce are pe suflet fără să fie judecată sau întreruptă. În mod pueril, dar simpatic, nu cred că m-am simțit vreodată mai importantă decât atunci.
pace.
În ziua aceea, însă, ca și cum aș fi făcut asta mereu, am întrebat-o: ”Ce faceți?” Surprinsă, am avut parte de cel mai cald zâmbet pe care l-am văzut vreodată. Mi-a spus încet că ar avea nevoie de ajutor să dea jos perdeaua ca să o curețe. M-am oferit să fac eu asta. Am stat în sufragerie câteva ore, pe un jilț mare, verde. În cameră mirosea a naftalină și a lemn vechi. Mi-a povestit despre viața ei. Se îndrăgostise de un băiat, Ștefan, cu un an mai mare, atunci când era de vârsta mea. M-a șocat destul de mult faptul că mi l-a descris în detaliu, deși nu îl mai văzuse de 60 de ani. S-a întâlnit cu el nu mai mult de câteva luni, până când ai ei i-au interzis să-l mai vadă, din diferite motive. S-a conformat și la puțin timp a cunoscut un alt băiat, Florin. L-a plăcut și după un an a cerut-o în căsătorie. A devenit profesoară, a avut o căsnicie fericită, deși mi-a mărturisit că s-a gândit la Ștefan în fiecare zi în care nu l-a văzut. Soțul ei a murit acum vreo 10 ani, iar ea a rămas singură - nu au avut copii, iar rudele ei muriseră și ele. Mi-a povestit despre Ștefan, cum îl visa din când în când, că nu încercase să afle ce mai face pentru că avea impresia că e prea dureros, dar cum regreta că nu a încercat măcar să rămână într-un fel de prietenie cu el și și-a adus aminte momentul în care a crezut că l-a văzut pe stradă. Spunea că a simțit că i se înmoaie genunchii, că timpul se oprise și că a avut impresia că nu trecuse nici măcar o zi de când nu se văzuseră. Dar s-a întors către ea și era altcineva care aducea puțin cu el. Am mai vorbit câteva ore, iar la sfârșit am auzit pentru prima dată, de la ea, despre firul roșu care ne leagă destinele. Apoi, cu o mișcare lentă, mi-a pus în palmă un inel. Era inelul de logodnă pe care i-l dăduse Florin. Am încercat să refuz, dar nu am făcut decât să o determin să insiste. Într-un final l-am luat, iar pe moment nu mi-am dat seama că poate nu e de bun augur să fac asta.
Ascultasem o poveste a unui om care probabil de-abia aștepta să o spună, dar nu am putut scoate nimic pe gură. Nu era nimic de zis. Am luat-o ușor în brațe, deși mi-era ciudat, era totuși un om străin, dar am avut senzația că asta vroia. Nu m-a îmbrățișat înapoi, însă mi-a spus că s-a bucurat că am ascultat-o. Am pășit pe holul întunecos și mi-a zis ”Ai grijă de tine”. Nu cred că știa cum mă cheamă. Am auzit ușa închizându-se și m-am simțit un pic eliberată. Nu știu de ce, dar am avut un sentiment foarte ciudat cât timp am stat de vorbă ea. M-am dus acasă și m-am tot foit, fără să mă pot concentra la nimic. Asta se întâmpla acum 3 ani.
Am tot vrut să fac ceva cu acel inel, încă de când am realizat că s-ar putea să nu fie norocos, dar nu m-am hotărât ce.
Anul ăsta, după 3 zile însorite în Vamă, am revenit acasă. Pentru că stătea la parter, mă obișnuisem ca, de fiecare dată când intru în bloc, să mă uit la ușa ei. Am făcut asta și acum, dar deasupra era agățată bucata de bumbac negru care mă bagă mereu în filme cam proaste. M-au trecut fiori și am rămas tăcută, un minut, rememorând ciudata întâlnire cu ea și încercând să îmi amintesc când o văzusem ultima dată.
Sunt puține clipe de genul ăsta, în care simt că am ajuns undeva la momentul potrivit; pe majoritatea cred că le ratez, din neatenție, însă acele câteva ore îmi vor rămâne în minte multă vreme. Oare câte momente, secunde de genul ăsta au trecut pe lângă mine fără ca eu să le conștientizez? Ne simțim condiționați să așteptăm momente mărețe care să ne dea lumea peste cap și să ne schimbe perspectiva. Dar viețile noastre nu gravitează în jurul acestora, ci în jurul momentelor grozave care de multe ori ne prind aparent nepregătiți. Când mi-a mulțumit, am avut puternica impresie că i-am produs bucurie, iar de la înălțimea celor 21 de ani, am crezut chiar că existam doar ca să îi ofer o ultimă ocazie să se destăinuie cuiva, să spună ce are pe suflet fără să fie judecată sau întreruptă. În mod pueril, dar simpatic, nu cred că m-am simțit vreodată mai importantă decât atunci.
pace.
vineri, 11 mai 2012
Sarcastic
Țuguiază-ți buzele într-o poză pe care ți-o faci sigur ca să vedem ce cool ești. Cât o să mai dureze până când o sa vezi că faci toate astea pentru că te desconsideri? Fugi pentru că habar nu ai cine ești și, mai rău decât atât, cine vrei să fii. Te adăpostești sub umbrela petrecerilor, a ieșirilor în cluburi întunecate și în cafenele over-priced pentru ca fără ele n-ai ști cum să îți umpli timpul. Ai fi tu cu tine, cu ei, fără nicio idee încotro. Ești gol pe dinăuntru.
Fă paradă cu toate locurile în care mergi cu o curea pe post de fustă și cu stima de sine alimentată de numărul de ochi care se benoclează la cracii tăi. Pune poze cu rochii cât mai scurte, pahare cât mai multe băute în locuri cat mai diverse. Beton! Te rezumi la sandale frumoase de la Zara și apă plată cu lămâie băută la un lounge bar de fițe unde te-a invitat tipul pe care l-ai agățat aseară în Gaia. Îți tragi pe tine o rochie sclipitoare și un zâmbet șui și speri ca la sfârșitul serii, bilanțul să arate ca ai produs mai mult decât ai investit.
Spune cuvinte mari: "Mă poți suna oricând, la orice oră!", "O să te iubesc mereu", "Ești cel mai important om pentru mine". Suferi ca un cal împușcat pentru că așa scrie-n scenariu. Dă bine. "Dar ce, chiar credeai ce-am zis? Nu eram în apele mele". Pai da, trebuia să ne imaginăm, pentru că apele tale se rezumă la tot ce-i superficial și sclipitor pe lumea asta. Copiezi tot ce vezi și-ți place, aspiri la a fi mai bun, dar dacă vorbești cu tine, tot ce-auzi e un ecou.
Ar trebui sa vă-ntâlniți. Sunteți făcuți unul pentru celălalt.
pace.
Fă paradă cu toate locurile în care mergi cu o curea pe post de fustă și cu stima de sine alimentată de numărul de ochi care se benoclează la cracii tăi. Pune poze cu rochii cât mai scurte, pahare cât mai multe băute în locuri cat mai diverse. Beton! Te rezumi la sandale frumoase de la Zara și apă plată cu lămâie băută la un lounge bar de fițe unde te-a invitat tipul pe care l-ai agățat aseară în Gaia. Îți tragi pe tine o rochie sclipitoare și un zâmbet șui și speri ca la sfârșitul serii, bilanțul să arate ca ai produs mai mult decât ai investit.
Spune cuvinte mari: "Mă poți suna oricând, la orice oră!", "O să te iubesc mereu", "Ești cel mai important om pentru mine". Suferi ca un cal împușcat pentru că așa scrie-n scenariu. Dă bine. "Dar ce, chiar credeai ce-am zis? Nu eram în apele mele". Pai da, trebuia să ne imaginăm, pentru că apele tale se rezumă la tot ce-i superficial și sclipitor pe lumea asta. Copiezi tot ce vezi și-ți place, aspiri la a fi mai bun, dar dacă vorbești cu tine, tot ce-auzi e un ecou.
Ar trebui sa vă-ntâlniți. Sunteți făcuți unul pentru celălalt.
pace.
miercuri, 9 mai 2012
Și azi și ieri...
Și ce dacă aleg să trăiesc altfel decât ar trebui? Și ce dacă visez la lucruri care nu se vor întâmpla pentru că eu am făcut să fie așa? Da, alegerile pe care le facem duc undeva, curiozitatea însă mă bate pe umăr grav. Dar răbdarea îmi dă o palmă după ceafă și-mi spune să aștept. Mă văd făcând tot ce-am plănuit vreodată, doar ca puțin altfel decât mă gândeam eu. Și, ca acum ceva timp, mă așteaptă o perioadă mai ciudățică. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, momentul când am dus la gară pe cineva care și-a pus amprenta pe ce eram, pe ce sunt. Apoi, îmi imaginez de parcă ar fi mâine, momentul în care o s-o fac din nou, doar că de data asta nu cu bucurie, ci cu nesiguranță.
O sa ma detașez curând de toate lucrurile care m-au adus în situația să fiu ceva ce nu ma caracterizează, dar acum e timpul să am răbdare cu mine. Să nu-mi mai cer sa fiu pozitivă, fericită, calmă, doar pentru că restul au nevoie de asta. Scriu dintr-un loc unde, acum ceva vreme, luam micul dejun după o noapte agitată, un loc unde am mai venit în momentele ce au urmat îndeplinirii unor dorințe, chiar dacă acum nu e cazul. Poate de-aia îl și asociez cu ceva pozitiv. Îmi dau o stare bună masa asta, cafeaua pe care-am comandat-o și țigara pe jumate fumată.
Și pentru că și cei din jur sunt fericiți, par a fi și eu. Mi-e de ajuns.
pace.
O sa ma detașez curând de toate lucrurile care m-au adus în situația să fiu ceva ce nu ma caracterizează, dar acum e timpul să am răbdare cu mine. Să nu-mi mai cer sa fiu pozitivă, fericită, calmă, doar pentru că restul au nevoie de asta. Scriu dintr-un loc unde, acum ceva vreme, luam micul dejun după o noapte agitată, un loc unde am mai venit în momentele ce au urmat îndeplinirii unor dorințe, chiar dacă acum nu e cazul. Poate de-aia îl și asociez cu ceva pozitiv. Îmi dau o stare bună masa asta, cafeaua pe care-am comandat-o și țigara pe jumate fumată.
Și pentru că și cei din jur sunt fericiți, par a fi și eu. Mi-e de ajuns.
pace.
luni, 7 mai 2012
Happiness Loves Company
You're the one who's always choking Trojan
You're the one who's always bruised and broken...
Din ce în ce mai tare. Din ce în ce mai clar. Fiecare fir de mătase mă înconjoară și mă îmbrățișează. Mi-e cald. Înima îmi bate din ce în ce mai tare. O mie de gânduri duc o luptă acerbă să ajungă în fața publicului. Nu mi-e somn, nu mi-e foame. Mâinile mele sunt acoperite de mici diamante mai strălucitoare decât orice altceva am văzut vreodată.
Sleep may be the enemy
But so's another line...
Propozițiile pe care se șoptești se scriu în fața ochilor mei, dar nu le înțeleg. Cu ochii închiși revăd fiecare zâmbet pe care l-am câștigat vreodată. Sorb încă odată din sucul de portocale. E rece. Mult prea rece. Încep să merg ușor către casa ei. Nici nu îmi dau seama cât de repede am început să alerg. În 5 minute sunt acolo unde-am văzut-o și ultima oară.
It's a remedy
You should take more time...
Cu mâinile lipite de geamul rece, cu fulgii de zăpadă încurcați în păr și cu sufletul făcut ghem, mă uit la ea. E exact așa cum mi-o aminteam - veselă, agitată, colorată. Soarbe nervos dintr-o sticlă de bere. Și-a schimbat țigările. I-a zâmbit cu un aer copilăresc. El a trecut pe lângă ea, iar cu mâna stângă i-a atins plictisit părul. N-o să-mi mai zâmbească mie prea curând... sau poate niciodată.
A șters cu un aer abătut aburii de pe geam, a privit către ei încă odată, s-a întors cu spatele, iar zăpada a scârțâit sub bocanci.
...................................................................................................................................................................
- Matei, revino-ți, e timpul să mergem acasă.
You're the one who's always bruised and broken...
Din ce în ce mai tare. Din ce în ce mai clar. Fiecare fir de mătase mă înconjoară și mă îmbrățișează. Mi-e cald. Înima îmi bate din ce în ce mai tare. O mie de gânduri duc o luptă acerbă să ajungă în fața publicului. Nu mi-e somn, nu mi-e foame. Mâinile mele sunt acoperite de mici diamante mai strălucitoare decât orice altceva am văzut vreodată.
Sleep may be the enemy
But so's another line...
Propozițiile pe care se șoptești se scriu în fața ochilor mei, dar nu le înțeleg. Cu ochii închiși revăd fiecare zâmbet pe care l-am câștigat vreodată. Sorb încă odată din sucul de portocale. E rece. Mult prea rece. Încep să merg ușor către casa ei. Nici nu îmi dau seama cât de repede am început să alerg. În 5 minute sunt acolo unde-am văzut-o și ultima oară.
It's a remedy
You should take more time...
Cu mâinile lipite de geamul rece, cu fulgii de zăpadă încurcați în păr și cu sufletul făcut ghem, mă uit la ea. E exact așa cum mi-o aminteam - veselă, agitată, colorată. Soarbe nervos dintr-o sticlă de bere. Și-a schimbat țigările. I-a zâmbit cu un aer copilăresc. El a trecut pe lângă ea, iar cu mâna stângă i-a atins plictisit părul. N-o să-mi mai zâmbească mie prea curând... sau poate niciodată.
A șters cu un aer abătut aburii de pe geam, a privit către ei încă odată, s-a întors cu spatele, iar zăpada a scârțâit sub bocanci.
...................................................................................................................................................................
- Matei, revino-ți, e timpul să mergem acasă.
luni, 23 aprilie 2012
Fără titlu.
E așa ciudat că nici nu știu ce să zic, poate doar niște cuvinte alese aleator care nu-s nici măcar pe-aproape de a descrie ceva. Dacă nu-mi pun întrebări nu aștept răspunsuri. De fapt de-asta sunt satisfăcută, tocmai pentru că nu am nevoie să înțeleg, să explic, să gândesc. Nu știu exact încotro sau de ce. Bănuiesc cum, dar nu știu când. Cred că trece timpul un pic mai repede. Un pic prea repede.
E ușor să plutesc prin fiecare zi și toate să fie la fel. Știu ce caut: motivație.
...so they do have chocolate-chip cookies.
pace.
vineri, 13 aprilie 2012
Tot ce-ncape într-o valiză.
După vreo 5..șpe țigări fumate una după alta, am avut și eu o revelație, aceea că oamenii strică multe relații de toate felurile, prietenie, iubire, colegialitate, pentru că au o ”valiză” prea mare de lucruri pe care le iau cu ei și le scot rând pe rând la iveală. Cum ar fi să avem ”în valiză” numai cutiuțe, pregătite cu atenție pentru a pune cadourile de la ceilalți oameni? Bucurii, mulțumiri, zâmbete, îmbrățișări, priviri complice, atingeri, telefoane în miez de noapte, râsete, prima bere băută împreună, cafeaua de dimineață, o priveliște grozavă de la balcon și tot ce mai au de oferit... Lumea ar spune că tocmai experiența ne face să fim maturi. Și cinici, aș mai adăuga eu. Dacă am lua cu noi ”în valiză” numai ce contează, și anume sentimente pozitive, probabil că ar fi un pic mai ușor să nu vrem să trântim ușa în spatele nostru din când în când. Un vibe care ne duce cu gândul la cineva care ne-a dezamăgit, un gest care ne amintește de cineva care ne-a schimbat sau un cuvânt spus în același mod sunt de ajuns să ne punem o armură de cuvinte mari, reacții impulsive, nervi, frustrări și motive de dispreț care o să țină la distanță o persoană nevinovată. Am fost de ambele părți ale baricadei, dar intenționez să fiu arbitru în curând.
Nu mai vreau sa caut motive de dispreț, nu mai vreau să las sarcasmul să îmi scape printre cuvinte. Nu mai vreau sa fac abuz de ironie ca să ascund ce-mi trece de fapt prin cap și prin inimă. Nu mai vreau sa privesc amintirile ca pe un film prost care rulează la un cinematograf uitat de lume. De fapt, nu mai vreau să îmi amintesc nimic.
Vreau sa uit tot ce am învățat vreodată despre oameni, ca să o pot face din nou, de data asta la timp. Vreau o zi în care să nu mă cunosc, doar ca să descopăr lucrurile frumoase din mine. Vreau să zâmbesc, nu ca să rup tăcerea, ci ca să zâmbești înapoi. Vreau ca amintirile să fie frumoase prin oamenii care se plimbă de-a lungul lor, nu prin ce povestesc de fapt.
Și probabil tocmai ce te gândești: ”Deea, mai ușor cu iarba”.
Cum ar fi sa putem privi fiecare om cu naivitatea unui copil care-și face primul prieten de joacă?
pace.
Nu mai vreau sa caut motive de dispreț, nu mai vreau să las sarcasmul să îmi scape printre cuvinte. Nu mai vreau sa fac abuz de ironie ca să ascund ce-mi trece de fapt prin cap și prin inimă. Nu mai vreau sa privesc amintirile ca pe un film prost care rulează la un cinematograf uitat de lume. De fapt, nu mai vreau să îmi amintesc nimic.
Vreau sa uit tot ce am învățat vreodată despre oameni, ca să o pot face din nou, de data asta la timp. Vreau o zi în care să nu mă cunosc, doar ca să descopăr lucrurile frumoase din mine. Vreau să zâmbesc, nu ca să rup tăcerea, ci ca să zâmbești înapoi. Vreau ca amintirile să fie frumoase prin oamenii care se plimbă de-a lungul lor, nu prin ce povestesc de fapt.
Și probabil tocmai ce te gândești: ”Deea, mai ușor cu iarba”.
Cum ar fi sa putem privi fiecare om cu naivitatea unui copil care-și face primul prieten de joacă?
pace.
miercuri, 11 aprilie 2012
If your dreams don't scare you, they're not big enough.
Habar n-am ce plan are soarta cu mine, sinceră să fiu nici n-aș vrea să știu. Ce știu sigur e că multe lucruri mi s-au întâmplat sau ”au avut loc” pe peronul mai multor stații de metrou: o despărțire fără nicio altă revedere, o îndrăgosteală, un Paște extrem de amuzant, un build-up către cel mai greu lucru pe care-l făcusem până la momentul ăla, un fior ciudat care m-a făcut mai fericită decât orice și m-a lăsat privind în gol către ușile care s-au închis, dar și un pas către o stație necunoscută mie până atunci. O stație care-avea să mă conducă, mai târziu, la o revelație... aceea că, fix atunci, începe ceva mai important decât pot eu să îmi dau seama.
Metroul e ca un tărâm fermecat, ceva ce pot asocia deopotrivă cu momente fericite sau triste. Și-mi place uneori să fac aceleași drumuri pe care le-am mai făcut, doar ca să-mi mai aduc aminte un crâmpei de conversație, un amănunt sau un râs sincer. Cel mai probabil multe alte lucruri se vor mai întâmpla în metrou și nu m-ar mira dacă o să și merg spre lumina albă tot de la metrou, că prea suntem frați de cruce. :)
Cumva, metroul îmi fură gândurile. Mereu îmi imaginez cam ce fel de om a stat înaintea mea pe scaun, cum e persoana din stânga mea, la ce se gândește, de fapt, tipa din fața mea, în timp ce citește plictisită ziarul și chiar recent m-am întrebat cum oare am nimerit să am în dreapta un tip care ascultă în căști exact aceeași melodie ca și mine: ”Coldplay - Fix You”. Fate has its weird ways.
”Atenție... se-nchid ușile.” Și dacă de cele mai multe ori auzeam asta din metrou, acum e o cu totul altă situație. De pe un peron o să mă simt mai în siguranță, mai ales dacă știu că e peronul potrivit.
pace\/
Metroul e ca un tărâm fermecat, ceva ce pot asocia deopotrivă cu momente fericite sau triste. Și-mi place uneori să fac aceleași drumuri pe care le-am mai făcut, doar ca să-mi mai aduc aminte un crâmpei de conversație, un amănunt sau un râs sincer. Cel mai probabil multe alte lucruri se vor mai întâmpla în metrou și nu m-ar mira dacă o să și merg spre lumina albă tot de la metrou, că prea suntem frați de cruce. :)
Cumva, metroul îmi fură gândurile. Mereu îmi imaginez cam ce fel de om a stat înaintea mea pe scaun, cum e persoana din stânga mea, la ce se gândește, de fapt, tipa din fața mea, în timp ce citește plictisită ziarul și chiar recent m-am întrebat cum oare am nimerit să am în dreapta un tip care ascultă în căști exact aceeași melodie ca și mine: ”Coldplay - Fix You”. Fate has its weird ways.
”Atenție... se-nchid ușile.” Și dacă de cele mai multe ori auzeam asta din metrou, acum e o cu totul altă situație. De pe un peron o să mă simt mai în siguranță, mai ales dacă știu că e peronul potrivit.
pace\/
miercuri, 4 aprilie 2012
Între stimul și răspuns se află cea mai mare dintre puterile noastre...
...libertatea opțiunii (Victor Frankl).
Nimeni nu m-a obligat aproape niciodată să fac ceva. Și atunci când am fost obligată, rareori am răspuns așa cum celălalt se aștepta. În cazul meu, sentimentul de obligație vine mai mult din dorința de a ajuta, de a fi mereu ”acolo” pentru toți cei la care țin, în definitiv vine din dorința ca ceilalți să aibă o părere bună despre mine. Așa cum bănuiam, înăuntrul meu prețuiesc mult părerea celor apropiați, chiar dacă de cele mai multe ori acționez pe dos. Ajunsesem la un moment dat la concluzia că-s masochistă, că fac lucruri care mă rănesc doar din dorința de a mă pedepsi. Pentru ce? Nu cred că (mai) e relevant, căci am decis să mă privesc exact ca pe un bebeluș, nou, pur, care nu a făcut nimic greșit în toată existența lui, pentru că altfel o să continui în spirala asta infinită de greșit-pedepsit-rănit pe alții-rănit pe mine. Ce-am pierdut din vedere în toată teoria asta a mea, e părerea mea despre mine. Și în oboseala de a fi omul pe care-l suni în noapte că ți-a murit pisica, au rădăcina majoritatea lucrurilor pe care le-am greșit și, implicit, le regret.
M-am învățat prost, să dau vina pe o groază de chestii din exterior și să mă învinuiesc pentru chestii care nu s-au întâmplat din cauza mea, când trebuia să fie invers. Mi-am asumat orice responsabilitate, mai puțin cea a cursului vieții mele. Am ales să mă las dirijată de circumstanțe. Deliberat sau din inadvertență m-am lăsat condiționată de ambient, iar asta m-a făcut să mă gândesc în 5 minute la foarte multe lucruri pe care nu le-aș repeta. Lucruri mici, lucruri mari, lucruri a căror repercusiuni s-au estompat sau pe care încă le resimt.
Am ascultat pe repeat ”The One That Got Away” atât de mult încât am învățat fiecare beat și fiecare pauză. Nu e o melodie extraordinară, însă cumva m-a transpus în alte lumi, în care aveam 14-15, 22-23 de ani, și m-am întrebat ”In the end, who or what got away?”. De-aia am decis astăzi că întrebarea care-mi va sta în minte înainte să fac orice va fi: ”Dac-aș da timpul înapoi și aș putea alege din nou, aș lua aceeași decizie?”. O să stau să vizualizez cursul evenimentelor post-decizie și o să pot, în sfârșit, să fac lucrurile așa cum trebuie. Însă până atunci, mai trebuie să citesc, să fac un pic de (auto)terapie și să mă vindec de toate scăpările din gândire, de micile chestii care m-au adus la întrebarea: ”Ce naiba fac de fapt?”.
pace.
p.s.: Da, o să mai fie multe postări scrise în mod explicit despre mine, pentru că ăsta e pasul 1 din planul meu: să îmi urmăresc traiectoria spre fericire. Și cum altfel decât lăsând-o scrisă undeva?
Nimeni nu m-a obligat aproape niciodată să fac ceva. Și atunci când am fost obligată, rareori am răspuns așa cum celălalt se aștepta. În cazul meu, sentimentul de obligație vine mai mult din dorința de a ajuta, de a fi mereu ”acolo” pentru toți cei la care țin, în definitiv vine din dorința ca ceilalți să aibă o părere bună despre mine. Așa cum bănuiam, înăuntrul meu prețuiesc mult părerea celor apropiați, chiar dacă de cele mai multe ori acționez pe dos. Ajunsesem la un moment dat la concluzia că-s masochistă, că fac lucruri care mă rănesc doar din dorința de a mă pedepsi. Pentru ce? Nu cred că (mai) e relevant, căci am decis să mă privesc exact ca pe un bebeluș, nou, pur, care nu a făcut nimic greșit în toată existența lui, pentru că altfel o să continui în spirala asta infinită de greșit-pedepsit-rănit pe alții-rănit pe mine. Ce-am pierdut din vedere în toată teoria asta a mea, e părerea mea despre mine. Și în oboseala de a fi omul pe care-l suni în noapte că ți-a murit pisica, au rădăcina majoritatea lucrurilor pe care le-am greșit și, implicit, le regret.
M-am învățat prost, să dau vina pe o groază de chestii din exterior și să mă învinuiesc pentru chestii care nu s-au întâmplat din cauza mea, când trebuia să fie invers. Mi-am asumat orice responsabilitate, mai puțin cea a cursului vieții mele. Am ales să mă las dirijată de circumstanțe. Deliberat sau din inadvertență m-am lăsat condiționată de ambient, iar asta m-a făcut să mă gândesc în 5 minute la foarte multe lucruri pe care nu le-aș repeta. Lucruri mici, lucruri mari, lucruri a căror repercusiuni s-au estompat sau pe care încă le resimt.
Am ascultat pe repeat ”The One That Got Away” atât de mult încât am învățat fiecare beat și fiecare pauză. Nu e o melodie extraordinară, însă cumva m-a transpus în alte lumi, în care aveam 14-15, 22-23 de ani, și m-am întrebat ”In the end, who or what got away?”. De-aia am decis astăzi că întrebarea care-mi va sta în minte înainte să fac orice va fi: ”Dac-aș da timpul înapoi și aș putea alege din nou, aș lua aceeași decizie?”. O să stau să vizualizez cursul evenimentelor post-decizie și o să pot, în sfârșit, să fac lucrurile așa cum trebuie. Însă până atunci, mai trebuie să citesc, să fac un pic de (auto)terapie și să mă vindec de toate scăpările din gândire, de micile chestii care m-au adus la întrebarea: ”Ce naiba fac de fapt?”.
pace.
p.s.: Da, o să mai fie multe postări scrise în mod explicit despre mine, pentru că ăsta e pasul 1 din planul meu: să îmi urmăresc traiectoria spre fericire. Și cum altfel decât lăsând-o scrisă undeva?
marți, 3 aprilie 2012
I'd do it all over again, in a heartbeat.
Am scris postul ăsta plecând de la ideea că mi-am pierdut un bilețel dintre cele cu magnificele mele rezoluții pentru 2012, și încă nu reușesc să îmi dau seama: 1. care rezoluție lipsește și 2. cum a dispărut fără urmă. Sub birou nu e, prin sertare nu e, după unitate nu e. Efectiv s-a evaporat. Ciudat.
Niciodată nu te poți pregăti suficient pentru momentul în care pierzi pe cineva. Îți imaginezi, știi replicile tale, ale ei, ce va urma, cum te vei abține de la a ți se umple ochii de lacrimi, de la suspine, de la privit în ochii ei.
O să fii răutăcios, dur, convins că ce spui o va răni, că te va crede și te va urî pentru asta. Ai să fii trist că nu mai ești cine credeai sau cine vroiai să fii, că nu ai reușit să duci la capăt un vis atât de frumos, că nu mai ești al ei, că ”voi” e în poze și-n amintiri. În schimb, o să te uiți la ea pe furiș, o să îți aduci aminte prima dată când i-ai atins pielea și ai crezut că te-ai electrocutat, ultima dată când ți-ai trecut degetele prin părul ei, prima dată când te-a strâns de mână și ultima ciocolată pe care ați împărțit-o.
Și-apoi știi că e doar un vis urât și că nu te va lăsa să pleci. Sau speri. Speri că ea e cea cu care împarți iubirea adevărată la care ți-era rușine să recunoști că visezi. Că ea e cea care o să te pupe dulce pe frunte când o să ieși cu băieții, că ea o să fie cea lângă care te vei furișa înainte de răsărit, când te întorci, rușinat că ai vorbit cu o altă fată care te-a sărutat în grabă, la plecare. Ai să te uiți la ea cu teamă, cu milă... O să o mângâi pe părul împrăștiat pe pernă, ea o să zâmbească. O să se trezească buimacă, fericită că ai venit acasă, o să te sărute cum numai ea știe și o să te ia lângă ea în pat, mirosind a țigări, club și whiskey. Și-ai să taci, pentru că știi că asta ar vrea. Să taci. Și cum timpul le rezolvă pe toate, zice-se, peste 3 luni alegi să nu taci. Și atunci există mai multe finaluri, însă asta e pentru o altă zi.
Pot doar să îmi imaginez că cel mai frumos lucru pe care, dacă ești norocos îl poți auzi, este ”Chiar dacă aș ști cum se termină aș face-o din nou exact la fel!”. De-abia acum înțeleg ce înseamnă, de fapt.
pace.
Deea, lasă serialele, tu nu vezi că ești melodramatică?!
Niciodată nu te poți pregăti suficient pentru momentul în care pierzi pe cineva. Îți imaginezi, știi replicile tale, ale ei, ce va urma, cum te vei abține de la a ți se umple ochii de lacrimi, de la suspine, de la privit în ochii ei.
O să fii răutăcios, dur, convins că ce spui o va răni, că te va crede și te va urî pentru asta. Ai să fii trist că nu mai ești cine credeai sau cine vroiai să fii, că nu ai reușit să duci la capăt un vis atât de frumos, că nu mai ești al ei, că ”voi” e în poze și-n amintiri. În schimb, o să te uiți la ea pe furiș, o să îți aduci aminte prima dată când i-ai atins pielea și ai crezut că te-ai electrocutat, ultima dată când ți-ai trecut degetele prin părul ei, prima dată când te-a strâns de mână și ultima ciocolată pe care ați împărțit-o.
Și-apoi știi că e doar un vis urât și că nu te va lăsa să pleci. Sau speri. Speri că ea e cea cu care împarți iubirea adevărată la care ți-era rușine să recunoști că visezi. Că ea e cea care o să te pupe dulce pe frunte când o să ieși cu băieții, că ea o să fie cea lângă care te vei furișa înainte de răsărit, când te întorci, rușinat că ai vorbit cu o altă fată care te-a sărutat în grabă, la plecare. Ai să te uiți la ea cu teamă, cu milă... O să o mângâi pe părul împrăștiat pe pernă, ea o să zâmbească. O să se trezească buimacă, fericită că ai venit acasă, o să te sărute cum numai ea știe și o să te ia lângă ea în pat, mirosind a țigări, club și whiskey. Și-ai să taci, pentru că știi că asta ar vrea. Să taci. Și cum timpul le rezolvă pe toate, zice-se, peste 3 luni alegi să nu taci. Și atunci există mai multe finaluri, însă asta e pentru o altă zi.
Pot doar să îmi imaginez că cel mai frumos lucru pe care, dacă ești norocos îl poți auzi, este ”Chiar dacă aș ști cum se termină aș face-o din nou exact la fel!”. De-abia acum înțeleg ce înseamnă, de fapt.
pace.
Deea, lasă serialele, tu nu vezi că ești melodramatică?!
luni, 2 aprilie 2012
Bucățele.
Suntem făcuți din bucățele - mai mici, mai mari, mai tăioase sau mai șlefuite... În general le împrăștiem, fie la prieteni, părinți, tipi care ți-au furat inima, tipe cărora le-ai dat-o cu bună știință sau chiar la necunoscuți care te-au impresionat în 5 minute cât ai apucat să furi și tu o părticică din ei. Ne panicăm pentru că nu găsim ce ne lipsește, uităm că l-am avut sau cum să îl recuperăm și ne concentrăm pe a-l lua înapoi, fără să mai conștientizăm că bucuria nu e în potrivirea bucățelelor neapărat, cât în drumul spre a le găsi.
Partea frumoasă e când ai parte de o zi în care toate bucățelele care te compun, sau măcar câteva, se vorbesc între ele și te surprind făcând din tine un întreg de care habar nu aveai până atunci. A găsi ceva care te face fericit e cea mai bună terapie dintre toate; probabil toți nebunii din lumea asta sunt așa pentru că sunt nefericiți și cea mai simplă cale de a-i vindeca, măcar pe cei care au capacitatea de a se bucura de fericire, este să le-o oferim. Și când ești întreg, măcar pentru 10 minute, tristețea că îți lipsește cineva sau ceva pălește în fața unui sentiment de care n-ai mai avut parte - că ai completat un puzzle din care habar nu aveai că aparții. Astfel, exact atunci când mă așteptam mai puțin, încă un principiu de-al meu, că tot ceea ce e menit să se întâmple va avea loc, mi-a dovedit că nu degeaba cred în el. Partea și mai bună e că am găsit ceva de care să mă agăț, pentru că sunt genul de om care are nevoie de repere spațiale sau temporale ca să poată parcurge un anumit traseu emoțional. Până acum reperele mele erau oamenii apropiați, însă atunci când simt că-mi scapă printre degete, încerc să mă conving că nu o să mă mai leg de nimeni, niciodată. Dar cum celălalt principiu al meu e ca niciodată să nu spun ”niciodată”, recunosc că asta cu ”a nu mă mai apropia de nimeni” e bullshit și că o să fiu mereu o romantică deghizată în cinică, că o să mă atașez mereu de câte cineva, că o să îmi fie dor de toți cei la care țin dar care nu mai sunt lângă mine din varii motive și că o să sper mereu la ziua în care ”Și eu” o să fie exact ca finalul unuia din filmele siropoase la care refuz să mă uit tocmai pentru că mă întristează.
Astfel, diminețile în care te vei trezi fericit, zâmbind, par din ce în ce mai aproape. Zilele în care o să fii bucuros că ceva al tău a provocat altora emoție, fericire sau entuziasm se conturează tot mai bine. Pe scurt, am greșit când am spus că fericirea se află în noi înșine. Se află în toți cei cărora le-o provocăm, depinde de noi dacă alegem să o absorbim sau să o refuzăm.
Mi-e greu să mă refer la o singură persoană, și anume la mine, când scriu asta (de-aia alternez între persoana I și a II - a), pentru că sunt convinsă că undeva, cineva în lumea asta se simte exact la fel, și chestia asta îmi dă un sentiment de siguranță - că sunt pierdută pe același drum cu încă o persoană. Mereu drumurile sunt mai scurte când ai sentimentul că te însoțește cineva. And we're in for a ride.
pace vouă\/
Scrubs hits again: ”Either way, you have to trust that whatever's supposed to happen, will happen. Besides, somehow you always seem to end up with the person you're meant to be with.”
Or to do the things you were meant to do, may I add.
Partea frumoasă e când ai parte de o zi în care toate bucățelele care te compun, sau măcar câteva, se vorbesc între ele și te surprind făcând din tine un întreg de care habar nu aveai până atunci. A găsi ceva care te face fericit e cea mai bună terapie dintre toate; probabil toți nebunii din lumea asta sunt așa pentru că sunt nefericiți și cea mai simplă cale de a-i vindeca, măcar pe cei care au capacitatea de a se bucura de fericire, este să le-o oferim. Și când ești întreg, măcar pentru 10 minute, tristețea că îți lipsește cineva sau ceva pălește în fața unui sentiment de care n-ai mai avut parte - că ai completat un puzzle din care habar nu aveai că aparții. Astfel, exact atunci când mă așteptam mai puțin, încă un principiu de-al meu, că tot ceea ce e menit să se întâmple va avea loc, mi-a dovedit că nu degeaba cred în el. Partea și mai bună e că am găsit ceva de care să mă agăț, pentru că sunt genul de om care are nevoie de repere spațiale sau temporale ca să poată parcurge un anumit traseu emoțional. Până acum reperele mele erau oamenii apropiați, însă atunci când simt că-mi scapă printre degete, încerc să mă conving că nu o să mă mai leg de nimeni, niciodată. Dar cum celălalt principiu al meu e ca niciodată să nu spun ”niciodată”, recunosc că asta cu ”a nu mă mai apropia de nimeni” e bullshit și că o să fiu mereu o romantică deghizată în cinică, că o să mă atașez mereu de câte cineva, că o să îmi fie dor de toți cei la care țin dar care nu mai sunt lângă mine din varii motive și că o să sper mereu la ziua în care ”Și eu” o să fie exact ca finalul unuia din filmele siropoase la care refuz să mă uit tocmai pentru că mă întristează.
Astfel, diminețile în care te vei trezi fericit, zâmbind, par din ce în ce mai aproape. Zilele în care o să fii bucuros că ceva al tău a provocat altora emoție, fericire sau entuziasm se conturează tot mai bine. Pe scurt, am greșit când am spus că fericirea se află în noi înșine. Se află în toți cei cărora le-o provocăm, depinde de noi dacă alegem să o absorbim sau să o refuzăm.
Mi-e greu să mă refer la o singură persoană, și anume la mine, când scriu asta (de-aia alternez între persoana I și a II - a), pentru că sunt convinsă că undeva, cineva în lumea asta se simte exact la fel, și chestia asta îmi dă un sentiment de siguranță - că sunt pierdută pe același drum cu încă o persoană. Mereu drumurile sunt mai scurte când ai sentimentul că te însoțește cineva. And we're in for a ride.
pace vouă\/
Scrubs hits again: ”Either way, you have to trust that whatever's supposed to happen, will happen. Besides, somehow you always seem to end up with the person you're meant to be with.”
Or to do the things you were meant to do, may I add.
luni, 26 martie 2012
”You met me at a very strange time in my life”
Problema oamenilor ca mine nu e că fac alegeri proaste, ci că identifică alegerile bune și fac pe dos intenționat.
E greu să accept anumite lucruri, mai ales dacă nu mă pun într-o lumină bună, pentru că, să fim serioși, I have a very weird self-esteem. Uneori însă, a accepta ceva ce mă face să mă urăsc puțin e cea mai bună alegere din ziua aia. Și până să accept așa ceva trec prin 1000 de faze și emoții, care de care mai nelalocul lor. Când ajung, însă, să accept un lucru extrem de delicat, atunci știu că de-abia am deschis un capitol de care îmi era extrem de teamă.
M-am tot gândit la un plan. De vreo trei luni mă tot gândesc și nu ajung la nicio concluzie. I am going back and forth pe un drum pe care văd cam aceleași imagini constant. Și mă panichez că nu fac nimic, contrar gândirii mele cum că aș vrea să fac ceva care să schimbe lumea. Pe de altă parte pun singură presiune pe mine să fac ceva și sunt într-o continuă competiție cu mine însămi, încât mă obosește numai gândul de a face cu adevărat ceva. Mai sunt zile când simt că I made a difference, pentru mine sau pentru alții, ca azi și ca zilele ce vor urma. Atunci mai adorm cu un oarecare zâmbet pe buze, știind că am mai mișcat 2 mm către țelul de a fi on the right track sau de a ajuta pe cineva să fie. Cred că până la urmă îmi pusesem prea multă încredere în cineva care să mă țină de mână, când de fapt trebuia să fac treaba asta singură de la început. O ard mega-feminist, dar față de mine m-am comportat de când mă știu total de dos, așteptând să mă ghideze cineva către... ceva. That never happened și am ajuns în punctul în care îmi pun niște întrebări foarte serioase, legate de tot.
Astăzi, pe lângă a dormi mai mult decât în ultima săptămână la un loc, am mai avut o revelație care nu sună bine decât în engleză, nu știu de ce: simple will never give you the satisfaction of beating the odds. De aia aleg de obicei ultimul nivel de dificultate la jocuri, chiar și de prima dată. A naibii să fiu dacă merită să fac ceva la nivel de începător. Și dacă asta va îndepărta oamenii din jurul meu, so be it, pentru că știu că, în final, cine va fi acolo va fi pentru că știe cine sunt și știu cine este și pentru că am acceptat și prețuit asta mai mult decât un puzzle de 9 piese de la Kinder. Iar dacă numărul va fi nul, va însemna doar că nu am ajuns încă la final. Nu voi folosi asta ca pe o scuză să fac orice nebunie îmi trece prin cap, dar mi-am dorit mult prea mult ca lucrurile să fie simple, fără a realiza că, în general, simplitatea cere a great fucking deal of ignorance. Uitându-mă înapoi, nu mi-am amintit nici măcar un lucru simplu pe care l-am făcut, dar mi-am adus aminte de toate lucrurile complicate pe care le-am făcut, și mai ales de cele pe care nu le-am mai făcut din diferite motive, iar asta m-a ambiționat și mai tare să cred că lucrurile chiar vor fi ok și va veni o zi în care o să spun ”N-ai avut dreptate”.
Tot azi am avut parte de o discuție interesantă cu D. Cică nu ar exista lucruri altruiste pe lumea asta. Mai exact lucruri făcute din altruism pur. Pff, oricât de mult aș vrea să cred că lumea e un loc frumos și că oamenii sunt buni, este în totalitate adevărat: nimic din lumea asta nu se face fără a te gândi cum te-ar putea ajuta pe tine acțiunea aia. De la a-ți gâdila orgoliul că cineva ți-a zâmbit sau ți-a mulțumit, până la a obține o favoare în viitor. Singurele lucruri altruiste le facem... pentru noi. Și ăla aparent poartă numele de egoism. :D Nu mai țin minte exact cine mi-a spus care e cel mai altruist lucru de pe Pământ, nici nu o să vă spun care e, că e ca și cum i-aș spune unui copil de 5 ani că nu există Moș Crăciun. Pe moment mi s-a părut stupid, dar apoi chiar meditând la asta, chiar a început să aibă un oarecare sens.
Cum naiba să fim oameni mai buni când habar nu avem cum să facem un lucru fără a aștepta ceva în schimb?
Out of denial, straight to anger. Primul pas a fost făcut. Keep walking. Johnnie Walker. Ceva de genu'.
Peace out.
p.s.: Și pentru că am început să mă uit din nou la Scrubs: ”This is about you not being able to commit, because committing means saying goodbye to whatever unfulfilled fantasy of love you've concocted after seeing too many Meg Ryan movies. But men don't come and make everything all better - they're only human. And you shouldn't punish him because you were forced to grow up so fast you never learned how to let someone else take care of you. He's not your father, okay, he's not necessarily gonna disappear at the first sign of trouble. And as scary as it is to consider letting yourself be truly vulnerable with another human being, what's even scarier is that deep down inside you know you picked this man...and if you run away from him now, you'll be running away from being the kind of person you always wanted to be. " - Carla
E greu să accept anumite lucruri, mai ales dacă nu mă pun într-o lumină bună, pentru că, să fim serioși, I have a very weird self-esteem. Uneori însă, a accepta ceva ce mă face să mă urăsc puțin e cea mai bună alegere din ziua aia. Și până să accept așa ceva trec prin 1000 de faze și emoții, care de care mai nelalocul lor. Când ajung, însă, să accept un lucru extrem de delicat, atunci știu că de-abia am deschis un capitol de care îmi era extrem de teamă.
M-am tot gândit la un plan. De vreo trei luni mă tot gândesc și nu ajung la nicio concluzie. I am going back and forth pe un drum pe care văd cam aceleași imagini constant. Și mă panichez că nu fac nimic, contrar gândirii mele cum că aș vrea să fac ceva care să schimbe lumea. Pe de altă parte pun singură presiune pe mine să fac ceva și sunt într-o continuă competiție cu mine însămi, încât mă obosește numai gândul de a face cu adevărat ceva. Mai sunt zile când simt că I made a difference, pentru mine sau pentru alții, ca azi și ca zilele ce vor urma. Atunci mai adorm cu un oarecare zâmbet pe buze, știind că am mai mișcat 2 mm către țelul de a fi on the right track sau de a ajuta pe cineva să fie. Cred că până la urmă îmi pusesem prea multă încredere în cineva care să mă țină de mână, când de fapt trebuia să fac treaba asta singură de la început. O ard mega-feminist, dar față de mine m-am comportat de când mă știu total de dos, așteptând să mă ghideze cineva către... ceva. That never happened și am ajuns în punctul în care îmi pun niște întrebări foarte serioase, legate de tot.
Astăzi, pe lângă a dormi mai mult decât în ultima săptămână la un loc, am mai avut o revelație care nu sună bine decât în engleză, nu știu de ce: simple will never give you the satisfaction of beating the odds. De aia aleg de obicei ultimul nivel de dificultate la jocuri, chiar și de prima dată. A naibii să fiu dacă merită să fac ceva la nivel de începător. Și dacă asta va îndepărta oamenii din jurul meu, so be it, pentru că știu că, în final, cine va fi acolo va fi pentru că știe cine sunt și știu cine este și pentru că am acceptat și prețuit asta mai mult decât un puzzle de 9 piese de la Kinder. Iar dacă numărul va fi nul, va însemna doar că nu am ajuns încă la final. Nu voi folosi asta ca pe o scuză să fac orice nebunie îmi trece prin cap, dar mi-am dorit mult prea mult ca lucrurile să fie simple, fără a realiza că, în general, simplitatea cere a great fucking deal of ignorance. Uitându-mă înapoi, nu mi-am amintit nici măcar un lucru simplu pe care l-am făcut, dar mi-am adus aminte de toate lucrurile complicate pe care le-am făcut, și mai ales de cele pe care nu le-am mai făcut din diferite motive, iar asta m-a ambiționat și mai tare să cred că lucrurile chiar vor fi ok și va veni o zi în care o să spun ”N-ai avut dreptate”.
Tot azi am avut parte de o discuție interesantă cu D. Cică nu ar exista lucruri altruiste pe lumea asta. Mai exact lucruri făcute din altruism pur. Pff, oricât de mult aș vrea să cred că lumea e un loc frumos și că oamenii sunt buni, este în totalitate adevărat: nimic din lumea asta nu se face fără a te gândi cum te-ar putea ajuta pe tine acțiunea aia. De la a-ți gâdila orgoliul că cineva ți-a zâmbit sau ți-a mulțumit, până la a obține o favoare în viitor. Singurele lucruri altruiste le facem... pentru noi. Și ăla aparent poartă numele de egoism. :D Nu mai țin minte exact cine mi-a spus care e cel mai altruist lucru de pe Pământ, nici nu o să vă spun care e, că e ca și cum i-aș spune unui copil de 5 ani că nu există Moș Crăciun. Pe moment mi s-a părut stupid, dar apoi chiar meditând la asta, chiar a început să aibă un oarecare sens.
Cum naiba să fim oameni mai buni când habar nu avem cum să facem un lucru fără a aștepta ceva în schimb?
Out of denial, straight to anger. Primul pas a fost făcut. Keep walking. Johnnie Walker. Ceva de genu'.
Peace out.
p.s.: Și pentru că am început să mă uit din nou la Scrubs: ”This is about you not being able to commit, because committing means saying goodbye to whatever unfulfilled fantasy of love you've concocted after seeing too many Meg Ryan movies. But men don't come and make everything all better - they're only human. And you shouldn't punish him because you were forced to grow up so fast you never learned how to let someone else take care of you. He's not your father, okay, he's not necessarily gonna disappear at the first sign of trouble. And as scary as it is to consider letting yourself be truly vulnerable with another human being, what's even scarier is that deep down inside you know you picked this man...and if you run away from him now, you'll be running away from being the kind of person you always wanted to be. " - Carla
marți, 20 martie 2012
La prima vedere
...suntem toți crizați. Absurzi. Inumani. Dramatici. Dar dacă stăm să ne gândim, explicația e simplă: punctul maxim de evoluție al oamenilor se oprește undeva în clasa a IV-a. Cam cum mă supăram când Mirela se juca în pauză cu altcineva și eu îmi mâncam sandwich-ul singură. Cam cum mă ofticam când Andru uita să mă sune la interfon când ieșea afară. Nu realizam că prietenii mei tot afară sunt, nu au uitat ”de mine”, ci au uitat ”să mă cheme afară”. Sau că Mirela se joacă de fapt pe jocul altcuiva pentru că eu nu am Tetris 100 in 1, nu pentru că acel altcineva e mai special în vreun fel. Iar a doua zi ne așezam în bancă și glumeam ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Pentru că, de fapt, nimic nu se întâmplase. Era un dezechilibru de orgolii și cam atât. Ajungeam acasă și-mi mișcam singură fundul afară, fără să mă cheme nimeni la interfon și toți se bucurau să mă vadă și mă întrebau de ce nu am ieșit ieri. ”Degeaba”, gândeam eu, dar spuneam ”Pentru că nu m-ați chemat”. Și atunci orgoliul atingea cote amețitoare și-mi dădea una peste ceafă, râzând de mine că am stat acasă toată ziua de ieri, jucându-mă Mario pentru a milioana oară în loc să las mândria la o parte și să mă prezint la datorie în spatele blocului.
Pe de altă parte însă, mândria e super-folositoare și crește inima în mine când văd că cineva o manifestă, subtil sau nu, pe lângă mine. Secretul e să o folosești cu cap și să nu o lași să te conducă, ci să o conduci tu pe ea. Faptul că suntem diferiți ne face să nu vedem lucrurile la fel, dar să acționăm ca și cum le-am vedea. De fapt, simpla acțiune de a privi un peisaj înseamnă a vedea lucrurile diferit. Tu vezi floricele, copaci, gâze și nori, eu văd gunoaie aruncate pe jos, insecte care mă pișcă și animale care stau în boscheți, gata să ne atace. E doar o problemă de perspectivă.
pace.
Pe de altă parte însă, mândria e super-folositoare și crește inima în mine când văd că cineva o manifestă, subtil sau nu, pe lângă mine. Secretul e să o folosești cu cap și să nu o lași să te conducă, ci să o conduci tu pe ea. Faptul că suntem diferiți ne face să nu vedem lucrurile la fel, dar să acționăm ca și cum le-am vedea. De fapt, simpla acțiune de a privi un peisaj înseamnă a vedea lucrurile diferit. Tu vezi floricele, copaci, gâze și nori, eu văd gunoaie aruncate pe jos, insecte care mă pișcă și animale care stau în boscheți, gata să ne atace. E doar o problemă de perspectivă.
pace.
luni, 19 martie 2012
I like you so much better when you're naked.
Trezire la 10:00. Cafea. 9gag. Mail. Biclă. Parc. Zâmbește. Citește. Scrie. Acultă muzică. Râzi. Plimbă-te aiurea prin oraș, fără o țintă anume. Ia lucrurile așa cum sunt. Nu mai supra-analiza. Iubește, fără să aștepți nimic înapoi, fără să ai un motiv, fără să ai un scop. Cum zic ăia să dansezi ca și cum nu te-ar vedea nimeni, să cânți ca și cum nu te-ar auzi nimeni. Exact așa. Există un singur mod de a privi lucrurile astfel încât să fie și mai simple: fără comentarii de subsol, anexe și erate. Ca o harta 1:1, fără a putea ramifica orice situație în alte un milion. Și dacă nici așa nu merge, recalculează-ți traiectoria - poate insiști în ceva ce nu își are rostul.
Între timp, însă, bucură-te că e primăvară. Nimic mai mult. Simple as that.
pace.
Între timp, însă, bucură-te că e primăvară. Nimic mai mult. Simple as that.
pace.
sâmbătă, 10 martie 2012
Frica, din nou ea.
Spuneam cândva că frica e cel mai nenorocit sentiment. Încă susțin asta. Și trăiesc asta. E ciudat... Mi-e frică de fiecare pas, de fiecare zi, de fiecare noapte. Teribil este că nu știu de ce. Sau cum să fac să nu-mi mai fie. Mi-e frică să ascult muzică, să ies, să stau în casă, să tac, să vorbesc, să scriu, să îmi verific mailul, să intru pe Facebook. E stupid, e foarte stupid. E doar o fază, conștientizez. Doar că, poate pentru prima dată în mult timp, nu pot explica sau contracara ceea ce se întâmplă.
Pe de altă parte, e o perioadă în care lucrurile se normalizează. E un proces pe care îl trăim cu toții, inclusiv eu. Un proces care, cel mai probabil, va fi destul de lung și complex. Și implică să înțeleg totul. Absolut totul. Să îmi explic fiecare reacție, să îmi analizez fiecare gest, să îmi detaliez în minte fiecare gând. Iar frica nu se potrivește cu asta. Asta înseamnă că îmi pun bețe în roate într-un mare stil. Și privind cu obiectivitate, e al naibii de amuzant!
pace.
pace.
luni, 27 februarie 2012
Un moment fericit
Acum două zile. Tăcere incredibilă. Un pic, doar un pic de alcool la bord. Un pic de întuneric în cameră. Doi metri deasupra pământului. 200 de metri în aer deasupra mea. Cam abstract așa, dar asta-mi amintesc. Cum stateam, trăgeam aer în piept cu o siguranță demnă de invidiat, în momentul de dinainte. De dinainte de momentul ăsta. În care sunt cea mai fericită și cea mai tristă. Îmi spuneam că visez puțin. Măcar puțin.
Acum două zile. Aerul era foarte rece, dar cumva asta era un lucru bun. Ușa s-a deschis și am revenit cu toții la realitate. Florence and The Machine și zâmbete sincere. Cred că mi-am ținut respirația tot drumul. Toată ziua. Și acum tot îmi vine să spun că astea-s detalii. Nu aș întreba ”de ce”, ar însemna că nu sunt îndeajuns de deșteaptă încât să îmi raspund. Aș întreba, în schimb, ”când” și asta pentru că, oricâte calități aș avea, văzutul în viitor nu se numără printre ele.
pace.
Acum două zile. Aerul era foarte rece, dar cumva asta era un lucru bun. Ușa s-a deschis și am revenit cu toții la realitate. Florence and The Machine și zâmbete sincere. Cred că mi-am ținut respirația tot drumul. Toată ziua. Și acum tot îmi vine să spun că astea-s detalii. Nu aș întreba ”de ce”, ar însemna că nu sunt îndeajuns de deșteaptă încât să îmi raspund. Aș întreba, în schimb, ”când” și asta pentru că, oricâte calități aș avea, văzutul în viitor nu se numără printre ele.
pace.
marți, 31 ianuarie 2012
365 x 5
Se uită în oglindă și vede doar imagini frumoase. Alege să fie o prințesă cu coroniță argintie și rochie de bal. Vede fata care ar vrea să fie. Pură. Frumoasă. Cea care nu a făcut nimic rău niciodată. Și cea care nu ar face. Care-și calcă pe inimă pentru ca cei din regatul ei să fie mulțumiți. Cea care, la sfârșitul zilei adoarme cu zâmbetul pe buze, pentru că știe că a făcut numai bine. Cea care nu ar omorî nici măcar o muscă și care ar purta războaie pentru cei pe care-i iubește. Fata cu pantofi aurii, care pășește calm pe holurile palatului, cu vântul suflându-i prin par.
Dar în final tot ca o vrăjitoare se simte, oricâte imagini frumoase ar privi în oglindă.
pace vouă \/
Dar în final tot ca o vrăjitoare se simte, oricâte imagini frumoase ar privi în oglindă.
pace vouă \/
vineri, 27 ianuarie 2012
OSIM
Nu ştiu cine a inventat cuvintele, cu siguranţă e tare mândru de el, fără să fie conştient că nu e o treabă chiar aşa de bună să poţi vorbi.
pace.
pace.
duminică, 22 ianuarie 2012
luni, 9 ianuarie 2012
All the things that I wish I had not said are played in loops 'till it's madness in my head.
Sunetul ambulanței se auzea din ce in ce mai aproape și, paradoxal, din ce în ce mai înfundat. Se simțea mai ușoară cu fiecare secundă...
”M-am regăsit în defectele lor, m-am înecat în amintiri frumoase și m-au resuscitat din haos.”
Alcool. Țipete. O farfurie zburătoare. Acasă.
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Simțea cum îi insufla viață.
”Am învățat să fiu puternică, să ascult mai mult uneori, să tac și să nu mai ascult deloc alteori. Să fac abstracție de orice. Să ascult She Will Be Loved întinsă pe podeaua rece. Să înțeleg lucruri pe care nu le pot explica. What next?”
Ușile s-au închis, au lăsat în urmă locul în care Craciunul își pierduse culoarea, zăpada, valoarea.
”I learned it the hard way!” a țipat cu furie printre lacrimi. Ochii goi erau îndreptați către felinarul de peste drum, în lumina căruia fulgii mari dansau pe o melodie tristă. ”Am încercat să te pierd în mulțime. Să mă pierd în mulțimea de oameni colorați, mincinoși, entuziaști, dar speriați. Dar în tot zumzetul ăla auzeam o inimă bătând cu putere. Bum. Bum. BUM!”.
O dimineață liniștită. Aproape că putea zări luminile care o înconjurau, deși avea ochii închiși și mintea-n altă parte, pictând dorințe despre care nici ea nu știa că există.
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Simțea cum îi insufla viață.
”Ești al meu. Fiecare centimetru pătrat de piele îmi aparține. Fiecare gând îl anticipez dinainte să se nască. Pot să ma joc așa cum doresc cu vorbele - tu oricum nu mă asculţi...”
Hai că e în regulă acum. Pune-i masca.
”I won this fight but I lost the war somehow.” Și atunci știa. Semnase un DNR.
pace vouă \/
”M-am regăsit în defectele lor, m-am înecat în amintiri frumoase și m-au resuscitat din haos.”
Alcool. Țipete. O farfurie zburătoare. Acasă.
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Simțea cum îi insufla viață.
”Am învățat să fiu puternică, să ascult mai mult uneori, să tac și să nu mai ascult deloc alteori. Să fac abstracție de orice. Să ascult She Will Be Loved întinsă pe podeaua rece. Să înțeleg lucruri pe care nu le pot explica. What next?”
Ușile s-au închis, au lăsat în urmă locul în care Craciunul își pierduse culoarea, zăpada, valoarea.
”I learned it the hard way!” a țipat cu furie printre lacrimi. Ochii goi erau îndreptați către felinarul de peste drum, în lumina căruia fulgii mari dansau pe o melodie tristă. ”Am încercat să te pierd în mulțime. Să mă pierd în mulțimea de oameni colorați, mincinoși, entuziaști, dar speriați. Dar în tot zumzetul ăla auzeam o inimă bătând cu putere. Bum. Bum. BUM!”.
O dimineață liniștită. Aproape că putea zări luminile care o înconjurau, deși avea ochii închiși și mintea-n altă parte, pictând dorințe despre care nici ea nu știa că există.
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Simțea cum îi insufla viață.
”Ești al meu. Fiecare centimetru pătrat de piele îmi aparține. Fiecare gând îl anticipez dinainte să se nască. Pot să ma joc așa cum doresc cu vorbele - tu oricum nu mă asculţi...”
Hai că e în regulă acum. Pune-i masca.
”I won this fight but I lost the war somehow.” Și atunci știa. Semnase un DNR.
pace vouă \/
marți, 3 ianuarie 2012
Wishing well.
Well, Well, Well.
Acum un an și 3 luni ma bucuram excesiv de mult pentru că cea mai mare dorință de până atunci urma să mi se îndeplinească. Pe 3 noiembrie aveam bilet spre Paris, aveam să petrec cele mai frumoase 5 zile în orașul pe care îl visasem de un milion de ori. Când am realizat că am biletul de avion și rezervarea la hotel nu am mai putut respira de fericire. O lună de zile nu am făcut decât să număr zilele și să fac planuri și să consult hărți care să mă ajute să îmi fac un itinerar cât mai stufos. A urmat drumul cu avionul și primul pas în Paris.
Mă bucur că am rememorat asta pentru că am realizat că uneori, nu foarte des, soarta îmi mai aruncă un os de care să mă bucur mai rău ca un copil.
Acum o ceva vreme am visat că ma uitam la Big Ben. Nu făceam nimic, doar mă uitam. Am intors privirea și m-am teleportat instantaneu la Pantheon în Atena. Când am întors din nou capul m-am trezit înapoi în Londra. Nu cred că am avut timp să realizez ce caut acolo și că e doar un vis.
Și da, am plătit zilele de bucurie bolnăvicioasă cu zile de tristețe și deprimare, dar știam că așa va fi și jur că a meritat! Pentru că acum sunt pregătită să fiu din nou incredibil de fericită.
pace vouă\/
Acum un an și 3 luni ma bucuram excesiv de mult pentru că cea mai mare dorință de până atunci urma să mi se îndeplinească. Pe 3 noiembrie aveam bilet spre Paris, aveam să petrec cele mai frumoase 5 zile în orașul pe care îl visasem de un milion de ori. Când am realizat că am biletul de avion și rezervarea la hotel nu am mai putut respira de fericire. O lună de zile nu am făcut decât să număr zilele și să fac planuri și să consult hărți care să mă ajute să îmi fac un itinerar cât mai stufos. A urmat drumul cu avionul și primul pas în Paris.
Mă bucur că am rememorat asta pentru că am realizat că uneori, nu foarte des, soarta îmi mai aruncă un os de care să mă bucur mai rău ca un copil.
Acum o ceva vreme am visat că ma uitam la Big Ben. Nu făceam nimic, doar mă uitam. Am intors privirea și m-am teleportat instantaneu la Pantheon în Atena. Când am întors din nou capul m-am trezit înapoi în Londra. Nu cred că am avut timp să realizez ce caut acolo și că e doar un vis.
Și da, am plătit zilele de bucurie bolnăvicioasă cu zile de tristețe și deprimare, dar știam că așa va fi și jur că a meritat! Pentru că acum sunt pregătită să fiu din nou incredibil de fericită.
pace vouă\/
Abonați-vă la:
Postări (Atom)