După 2 luni și ceva de vacanţă în Iraq am revenit la civilizaţie. O fi bine...? O fi rău...? Asta încă nu îmi dau seama. Tot ce ştiu e că eu nu aparţin Bucureştiului. Îl iubesc ca pe un prieten care m-a învăţat să disting binele de rău şi frumosul de urât. Din păcate însă, nu m-a primit cum aş fi vrut, ci pentru el, timpul a stat astfel încât să mă întorc exact în acelaşi scenariu de "The Young and the Restless". Nu sunt nerecunoscătoare, chiar mi-a oferit o groază de amintiri plăcute, dar nu cred că e oraşul în care îmi voi petrece restul existenţei. Sunt câteva locuri pe care le iubesc în Bucureşti, dar ele o să fie mereu acolo, nu mă tem că nu vor mai exista dacă eu aleg să îmi mut fizicul într-un alt oraş. Şi asta pentru că, de fapt, sunt doar nişte locuri de care mă leagă o groază de amintiri, şi pe care le pot vedea oricând în visele mele. Parcă Bucureştiul trage a tristeţe, jur. Nu că pe unde-am umblat eu ar merge câinii cu covrigi în coadă, dar nu ştiu cum se face că mereu când am fost plecată, nivelul de tristeţe a fost semnificativ mai mic decât acasă, orice întâmplări tragi-comice trăiam pe-acolo. Asta se poate datora şi naturii mele călătoare, dar tocmai de-asta cred că cel mai bine mi-ar fi departe de oraşul asta care pentru mine şi-a pierdut semnificaţia.
Ce-i drept, patul meu, camera mea gălbejită şi ursul meu care mă aştepta cuminte pe pernă mi-au lipsit, dar cred că pot face "acasă" din orice loc în care poposesc, important e să am psihicul relaxat.
Spuneam înainte că nu m-aş putea muta, pentru că îmi iubesc prietenii şi familia, însă conştientizez cu fiecare zi care trece că mă iubesc mai mult pe mine. Că deşi ador îmbrăţişările calde ale mamei şi cred că discuţiile cu prietenele până când simţim că am epuizat orice subiect sunt de nepreţuit, mereu o să mă bântuie sentimentul ăsta idiot că nu aparţin locului în care trăiesc. Dar mai e mult până când o să am curajul să mă iubesc necondiţionat.
O să visez mereu că mă mut, undeva la mare, unde nu mă ştiu nici vântul, nici pământul. Uneori mă întreb dacă dorul de apropiaţii mei ar fi mai mare decât dorinţa de a-mi găsi locul. O să aflu, nu curând, dar o să aflu.
pace vouă\/
