Tongue Tied

Toți fugim după timp, după încă un moment împreună, după încă o ocazie să împărțim cafeaua și aceeași scrumieră. Din păcate, fuga după timp ne împedică să vedem cât de aproape suntem de ceea ce ne dorim, cât de simplu este să îl avem și mai ales, cât de ușor este să pierdem acest ,,ceva”. E foarte ,,la îndemână” să zici ,,mâine” fără să realizezi că mâine e mai departe decât crezi, mai periculos decât vrei și mai ușor de uitat decât ți-ai imaginat.

Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la persoana pe care am admirat-o toată adolescența, cea care m-a făcut să vreau pentru prima dată să strălucesc, dar și cea în fața căreia am făcut nenumărate greșeli copilărești. Mi-a arătat cât de importante sunt cuvintele, cât de buni prieteni îți sunt cărțile și ce mult contează să știi cum să pui în vorbe ceea ce simți. Umorul, uneori negru, alteori absolut normal, stilul de a vorbi, aparent rece, dar cu inflexiuni care trădau dragostea pe care ne-o purta, toate astea ne făceau să o îndrăgim chiar mai mult, în ciuda faptului că se străduia să fie cât mai distantă. M-a făcut să vreau să fiu femeie, o femeie elegantă, ca ea, să fiu integră, diplomată, calmă, puternică. Ea a fost cea spre care arătam cu degetul când mă întreba cineva ce vreau să mă fac atunci când termin liceul. Din păcate, mi-am luat ,,la revedere” pentru totdeauna.

 Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la cel care mă enervează cel mai tare, care mă face să vreau să fiu mai bună, mai deșteaptă, mai hotărâtă, cel cu care mă asemăn mai mult decât aș vrea să recunosc. Cel pe care simt că îl scap printre degete, care mă face să îmi fie frică de viitor, dar și cel care, paradoxal, mă face să fiu optimistă. M-a învățat să fac ceea ce iubesc acum cel mai mult, mi-a deschis calea către cea mai frumoasă abilitate pe care o am și a fost singura persoană care a stat în bătaia focului pentru mine, chiar dacă eram vinovată. A fost tot ceea ce și-a dorit cineva vreodată: o persoană care să te susțină și să te încurajeze chiar dacă ai greșit și șansele să ratezi sunt maxime. Spre el arătam cu degetul atunci când vârsta mea se scria doar cu o cifră și visam la ce voi ajunge atunci când voi putea purta tocuri. Din fericire, mi-am luat ,,la revedere” doar pentru puțin timp.


Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la dragostea care m-a definit în ultimii ani și care o să fie o amintire frumoasă, a unei alte lumi în care am fost așa cum am vrut mereu sa fiu. Ieri am pus punct fără să urmeze imediat ,,și de la capăt”, fără să mai pot spera că, undeva, în timp și spațiu, lucrurile vor fi bune. Mi-am luat ,,la revedere" de la persoana care, atunci când am fost mai puțin ,,eu”, a fost acolo să spere că o să redevin ceea ce trebuie, chiar dacă realitatea era mai crudă decât ne-am fi dorit. Într-un univers paralel, în momentul ăsta, suntem cu siguranță mai grozavi decât oricine și mai frumoși decât toți.  Dar în acest univers am dat șansa viselor și fericirii să devină realitate într-un mod mai simplu decât o făceam până acum. De data asta mi-am luat ,,la revedere” pe timp nelimitat.

Ieri am pus pauză la cea mai specială relație de la simbioză încoace. Am adunat într-un folder tot ceea ce suntem, ceea ce am fost și ce nu vom mai fi și am pus deoparte, pentru momentul în care o să am curajul să fiu exact așa cum mă descrie: specială, unică, extraordinară. O îmbrățișare de care îmi era teamă și un ,,la revedere” timid au făcut distanța să pară de un univers, nu de mii de kilometri. Oricât m-am pregătit pentru asta, m-a luat prin surprindere și-am făcut ce știu eu cel mai bine: să tac. Dar știu că alegerile se fac pe sprânceană, cu inima în gât și cu o mie de speranțe și vise în suflet. De-aia sunt sigură că povestea nu se încheie și că va fi exact așa cum a început - o poveste de dragoste la distanță, în care doar gândul că e cineva acolo, dincolo de tastatură, dincolo de ecran și de avatar, cineva care tocmai pentru că e diferit te face să crezi că asemănările dintre eroii din cărți sunt cea mai mare minciună posibilă. De data asta mi-am luat ,,la revedere” pe o perioadă ce nu poate fi bifată în calendare.

Ieri, în ziua în care oamenii pleacă, am mai crescut un pic. Ieri m-am rătăcit încă puțin, dar de data asta nu sunt contra cronometru. Îmi dau tot timpul din lume.

Azi, în fața unui cafe latte cu miere, îmi imaginez viitorul, așa cum aș fi vrut să fie: perfect. “Aș putea să…” îmi fuge prin cap înaintea fiecărui verb care mă face să cred că sunt nebună de legat. Apoi, îmi imaginez viitorul așa cum ar putea fi, într-un mod realist, uman, imperfect. Nu mai plănuiesc exclusiv succese, ci mă pregătesc să eșuez în cel mai frumos mod. Nu mă sperie, nu mă face să trag draperiile și să aleg un serial în detrimentul realității, ci mă motivează, mă umple de bucurie și mă face să cred că abia aștept să spun ,,Acum un an...”. Azi refuz să am o inimă fragilă, să mă ascund într-un colț întunecat și rece al minții mele. Azi am mai crescut o zi.

Și pentru că deja mi-e dor de Grey, o să îmi aduc aminte de citatul care mi-e cel mai drag: The ties that bind us are sometimes impossible to explain. They connect us, even after it seems like the ties should be broken. Some bonds defy distance, and time, and logic. Because some ties are simply meant to be. 

pace.