Mirosul dulce al mâinii calde și puțin aspre mi-a invadat nările și simt că m-a cuprins o amețeală plăcută care m-a transpus acum vreo 20 de ani.
Stăm ghemuite deasupra mesei, cu capetele aproape atingându-se și cu mânile forfotind de zor. Mângâiem bucăți de vată și auzim scârțâitul lor fin. E atât de liniște în sufragerie, iar becul pâlpâie un pic, atât cât să ne mai întrerupă din concentrare. Ne atingem degetele când punem mâna pe aceeasi foarfecă și mă lași pe mine să o iau și, bineînțeles, începi să-mi spui cum să tai fix pe linie, după care-mi spui că simetria nu-i neapărat frumoasă și că ar trebui să decupez mai șui. Mă ghidezi, dar eu deja nu te mai aud, aud doar fâșăitul foii colorate. Decupez, lipești, învârtim planșa pe toate părțile și, în final, decretăm amândouă că a ieșit bine.
Îți mulțumesc pentru că m-ai încurajat să tai, să rup, să fiu creativă și să știu că pot să fac orice.
Sunt infinit recunosătoare pentru asta.
