2015 - anul (dez)echilibrului și al lecțiilor

Habar n-am cum le caculează Universul, dar anul ăsta a decis să le pună pe toate bune și rele condensate în 365 de zile amarate. Am primit lecții peste lecții, am reușit să îndeplinesc o parte din intențiile setate cu speranță în 2014, prea puține din câte îmi propusesem, dar îndeajuns de multe încât să nu consider 2015 un an irosit.

***

Păstrez lângă noptieră un carnețel îmbulinat în care-mi notez lecțiile pe care le-am extras dintr-o zi mai... plină, iar 2015 a fost un an în care am umplut multe pagini din el. Mă bucur că-l am și că mă pot întoarce la el oricând simt că m-am blocat.

So... here goes.

Lecția lui Ianuarie a fost despre a învăța să renunț la lucruri pentru a lăsa loc experiențelor, a nu mai ține cu dinții de obiecte și nici de idei. Fie ele ale mele sau ale altora, nu mai cred că lucrurile, ideile, acțiunile definesc ceea ce suntem. Suntem o combinație infinită de experiențe, acțiuni, lucruri, forme, culori, cuvinte, idei, gânduri, sentimente, dar nu cred că suntem exclusiv asta. E mult mai ușor să judec prin prisma lor, îmi salvează timp prețios, dar îmi îngustează modul în care pot privi, cunoaște și explora o persoană. Deci... mă străduiesc să las lucrurile și ideile să vină și să treacă libere prin viața mea.

În Februarie am învățat ce înseamnă disperarea în cea mai pură formă a ei, dar și cât de prețioasă este credinta în ceva mai mult decat ce-mi văd ochii. Am început să-mi spun rugăciunea, nu din religiozitate, nu ca să cer, ci doar din simplul motiv că mă făcea să mă simt puțin mai bine. Într-un final, am avut parte de un miracol, dar din pacate, și de încă o veste proastă: amandoi ai mei erau acum în prima linie pe front, în lupta cu cancerul. 

În Martie am petrecut mult timp încercând să înțeleg de ce se întâmpla ceea ce se întâmpla și, într-un final, am luat cea mai bună decizie: să încetez să vreau să înțeleg. Da, cred că e super sănătos să te gândești la ceea ce e în jurul tău, să-i găsești sensuri proprii, să modelezi ceea ce vezi astfel încât să poți găsi un răspuns în asta... sau o altă întrebare foarte bună. Dar ce mai cred e că e, de asemenea, sănătos, să știi când să nu te mai străduiești să înțelegi, și să lași lucrurile să curgă pur și simplu, fără a rumina constant.

Luna lui Aprilie mi-a adus lecția că răbdarea de a mă uita la celălalt așa cum este și de a conștientiza că fiecare duce o luptă a lui sunt esențiale pentru a înțelege lumile care mă înconjoară. E continuarea lecției din martie adusă în magia relației cu ceilalți.

Mai m-a învățat că am nevoie să accept doar ceea ce vreau să accept, să am încedere în instinctul meu și, mai presus de toate, că e foarte important ca, decât să accept ceva pe jumătate, e mai înțelept să refuz.

În Iunie - am înțeles cât e de important să lupti din tot sufletul tău pentru ceea ce vrei, să persisti în a face, nu doar în a spera și a aștepta să se întâmple.

Iulie mi-a spus să învăț în fiecare zi, să trăiesc cu mintea aici și să prețuiesc fiecare moment pentru simplitatea lui. O îmbrățișare, o discuție din inimă, o încurajare sau pur și simplu o privire cu subînțeles sunt momente frumoase, care merită să rămână în mintea și-n sufletul meu cât mai mult.

Apoi, luna august a venit cu niste întâmplari care mi-au depășit cu mult capacitatea de procesare. E o zi la mijlocul lui august pe care mi-o aduc aminte în totalitate. Cum am plecat din Moeciu în hainele în care dormisem și m-am trezit alergând prin Brasov cautând o mașină care să mă aducă în București. Cu bateria aproape terminată, cu mintea golită și cu sufletul praf. Cred că ăla va rămâne o lungă perioadă de timp, cel mai lung drum pe care l-am făcut. Am învățat, insă, că am mai multă putere decât mi-am imaginat.

Luna Septembrie a fost grea al naibii. M-a obosit mult psihic, am trecut prin negare, furie, depresie, speranță, acceptare, urlete tăcute dar incredibil de dureroase și momente în care mă durea la propriu sufletul - habar nu aveam că o persoană poate naviga prin toate stările astea într-o singură zi. Dar după ce am pus puțin pe mute toate astea am putut să accept ceva care m-a ajutat să procesez mai ușor: că, deși doare rău acum, cândva, în viitor urmează să trăiesc multe momente fericite și că nu va dura pentru totdeauna perioada asta de bâjbâială în Întunecosu'.

Octombrie a fost luna în care m-am trădat pe mine. Practic, lecția asta nu e invățată, rămâne restantă pentru 2016. Și tot e ceva de scos din asta: să înțeleg că pentru unele schimbări e nevoie de mai multă răbdare decât pentru altele. 

În Noiembrie am avut conversații dese și aprinse cu Justițiarul din mine, iar lecția e că ar trebui să-l mai las în concediu din când în când, de fapt, cât mai des posibil. Așadar, dragă Justițiarule, nu le știi pe toate, tu vezi lucrurile din perspectiva ta, iar ceilați au și ei, milioanele lor de perspective pe care nu le poți înțelege. Îți ascult vocea, înțeleg ceea ce spui, dar știu că nu e decât o mică parte din realitate. 

Luna Decembrie este despre faptul că recunoștința va salva (măcar puțin) lumea (mea), că m-a ajutat în momente dificile să văd și Lumina, m-a făcut să fiu un om puțin mai conștient de frumusețea din lume și din oameni și mi-a redat echilibrul când îl rătăcisem.

***

Eh, bineînțeles că astea-s lecții pe care trebuie să mi le readuc constant  în minte, nu stau cu mine mereu, dar când am răbdare cu mine, mai ales în momentele în care nu-s într-o formă bună, și mă las să gândesc orice nebunie, să sec mintea de gânduri nasoale, acceptând că nu sunt perfectă și că e ok că nu sunt, lecțiile revin la mine. Decât să blochez găndurile negative, prefer să-mi las câteva minute în care să le permit să zboare prin mintea mea, să fie libere, și, în final, să dispară, ca să am mai mult loc pentru gândurile care vreau să mă însoțească pe tot parcursul zilei. Deci nu, nu am atins deloc vreun prag de mare înțelepciune, mă surprind deseori că îmi reamintesc una dintre lecții târziu, abia după ce am făcut sau am zis ceva care a rănit, însă am încredere că toate aceste bucățele sclipitoare o sa devina, curand, parte din ceea ce sunt.

Deci...

Anul ăsta mi-a dat ocazia să sap adanc după traume și să las altele să plutească la suprafață până aflu ce să fac cu ele. Anul ăsta am căpătat o latură pe care nu mi-am dorit-o neapărat, dar care știu sigur că aduce contribuție în tot ceea ce sunt și fac.

Sunt recunoscătoare că nu m-am pierdut chiar de tot în dezechilibru, că am avut alături oameni cu răbdare și empatie, care au adus liniște, armonie și bucurie în viața mea.

Cu bune și cu mai puțin bune, 2015 s-a întâmplat, aș minți daca aș spune că nu mă bucur că se termină, dar m-a lăsat un om mai sensibil, mai ales la ceilalți, mai conectat și mai conștient de sine. Șiiiiii... primesc cu brațele deschise un 2016 față de care nu am așteptări speciale, dar despre care știu că va fi unul frumos, plin de lecții cu și despre iubire.

pace \/

x

Rewind.

Oau. Știi momentele acelea în care te uiți la o poză și nu poți să crezi că ești tu în ea? Eu trăiesc asta citind niște notițe de prin telefon de anul trecut.

Cred ca atunci cand sunt in mijloace de transport in comun, la concerte, in centrul vechi sau oriunde exista conglomerari masive de oameni, eu ma conectez la ei pana in punctul in care fac niste legaturi sau am niste revelatii. Acum 104 e eroul principal al povestii cu cuvinte mari si daruitoare de fiori pe sira spinarii. 

Putina iubire pentru propria persoana, neincrederea in sine si dorinta perpetuata de cand eram mica de tot, de a disparea din spatiul fizic sunt doar cateva dintre cele ce sunt pe cale sa fie rezolvate de mine, pentru mine. 

Perioada "de ce-urilor" incepe in memoria mea cu intrebarea adresata mamei:"ce e ala avort?" si "de ce sa faca cineva asa ceva?". Conectez informatia asta cu alte amintiri si cu faptul ca sunt un om mic la stat si ca in general am tendinta sa adopt pozitii care ma ajuta sa ocup cat mai putin loc in spatiu si atunci stiu. Stiu ca mi-am creat contextul in care sa ma simt asa. Am acceptat si chiar am introdus informatia cum ca n-am ce cauta aici, in fiecare celula de-a mea.  Le-am programat ani la randul sa simta totul printr-un filtru se negativitate si de dupa o masca de victima. Dar asta s-a schimbat. Cumva am avut revelatia ca sunt aici pentru un motiv intemeiat, indiferent de ce am auzit sau mi-am indus din frageda pruncie. Am dat tot sistemul peste cap si l-am reprogramat sa fie fix asa cum vreau. Ei, si ce daca gresesc? Si ce daca nu sunt asa cum se asteapta restul? Si ce daca planificasem altceva pentru mine? Era si timpul sa accept ca nu e o tragedie daca nu realizez niste lucruri  supermegafantastice din obligatie.

Neincrederea mea in sine era corelata bineinteles cu probabilitatea de a esua, motiv pentru care preferam sa nu lupt pentru chestii, tocmai pentru ca exista posibilitatea sa gresesc...si Doamne fereste sa gresesc, trebuia sa fiu perfecta ca sa-mi merit locul in lume. Puteam gresi fata de altii prin activitatile pe care le faceam, iar parerile lor imi alimentau convingerea ca nu am ce cauta aici. 

Multa vreme am stat sa ma gandesc inainte sa dau publish. Si atunci mi-am dat seama ca momentul in care cineva ar putea citi toate astea si-ar zice "aha, deci nu sunt singurul nebun" e mai valoros decat parerea vreunui cunoscut cum ca am *niste* probleme la mansarda.

Prefer sa ascult decat sa vorbesc ca sa nu mi se confirme ca sunt worthless.

Cum dracu' facem sa nu mai traim in capul nostru? As vrea sa spun ca stiu solutia ca sa nu se mai simta nimeni, niciodata, asa...

Inca ma sochez la varsta asta ca cineva ma apreciaza, ca cineva vrea sa fie in preajma mea, ca ma alege coechipier. 

Oau. 

Drum mocirlos și friguros până la Fundeni, cu inima pe jumate oprită și cu gândul că visez, nori, mulți nori și păsări care zboară pe deasupra mea. Greutatea de a mă obișnui cu noua realitate și sentimentul de pâclă groasă din cap. Trecerea de pietoni pe care am traversat-o de prea multe ori, dis de dimineață sau seara târziu, cu sufletul mic-mic, cu frica de ce mi-ar putea spune doctorul, îmi traversează acum sufletul. Dimineața în care doctorul mi-a spus că nu mai are ce face și că de tine, mamă, depinde dacă vei vrea să trăiești sau nu e proaspătă în mintea mea. Credeam că n-am să pot vreodată să depășesc senzațiile alea și să revin la normalitate. Și-am reușit, cumva, să îmi țin bucățile din mine strâns lipite încât să nu mă împrăștii. Poate că ai supravițuit pentru tata, pentru că el avea nevoie de tine, pentru că tu aveai putere, pentru că eu habar n-aveam ce să spun, ce să fac.

Acum sunt din nou în punctul ăla, doar că atunci aveam norocul (deși nu îl percepusem astfel) să pot spera că cineva, undeva, o să facă o minune. Acum e așa de definitivă treaba, cel puțin când vine vorba de lumea asta pe care-o pot atinge și vedea, că parcă nu pot să cred. Nu pot înțelege ideea de niciodată și nu pot cuprinde cu mintea mea granițele lui acolo. Sufletul meu caută ceva ce ochii n-or să mai găsească, iar mintea mea pendulează între liniște pe Tărâmul lui Spiritualitescu și angoasă în Împărăția lui Eu-nu-cred-în-alte-lumi. Da, te caut și nu te pot găsi. Nu te pot găsi în toate amintirile în care-aș vrea, nu te pot găsi în casa care miroase foarte puternic a tu și a vopseluri. Te aud atât de încet cum îmi spui Ce faci, puișor? și uneori nu îmi dau seama dacă a fost realitate sau nu. Dacă ai existat sau nu. Alea-s cele mai groaznice nopți, în care mă îndoiesc că ai existat și aprind lumina să caut o poză cu tine ca să mă conving că nu sunt nebună.

Mi-aduc aminte cum, acum 4 ani, stăteam la geam, cu picioarele pe partea exterioară a casei și repetam în mintea mea cancer. Cancer. Cancer. Cancer. Cancer. Și cuvântul nu mai avea sens, credeam că e o plăsmuire a minții mele, eram ușor amețită. Vorbeam rar despre asta, pentru că părea mai real în conversații, iar cu tine n-am discutat niciodată subiectul ăsta. Nu știu dacă ți-era frică, dacă acceptasei sau dacă și tu, ca și mine, evitai să te gândești la asta. Credeam că dacă nu apare-n conversații nu există. Dar exista și venea spre noi mai repede decât puteam eu să țin pasul.

Da, știu că acolo unde soarele strălucește mereu, unde iarba e verde și unde nimic nu doare, o să ne revedem. Ascult aproape zilnic muzica ce-ți plăcea ție și mă încearcă un catralion de emoții, unele mai paralizante decât altele. Știu că am nevoie să simt toate astea, știu că n-am cum să evit, știu că drumul către liniste trece prin toata treaba asta care uneori mă găsește pregătită să îmbrățișez demonii, alteori total despletită și fără niciun fel de gardă.

N-am idee ce urmează și cred că asta mă sperie cel mai tare.

pace.

La... mulți.

Dau muzica mai tare ca să nu îmi aud gândurile, Fixez calendarul cu privirea și habar nu am ce ar trebui să fac astăzi. Astăzi e ziua în care am fi sărbătorit cei 61 de ani de viață frumoasă și plină pe care i-ai (fi) trăit. Astăzi aș fi venit la tine cu un cadou cu care mi-am bătut capul și de care nu sunt mulțumită, ai fi zâmbit și ai fi ciocnit cu mine un pahar de bere spunându-mi că ai destule lucruri oricum, și că nu îți mai trebuie nimic.

Încerc să îmi aduc aminte ziua ta de anul trecut și e tare neclară. Țin minte tortul foarte bun pe care l-a făcut mama, faptul că ai băut o bere, deși nu prea aveai voie. În rest... e nimic în mintea mea. Mi-aș dori să fi știut atunci că e ultima dată când sărbătorim asta, poate aș fi făcut ceva mai special, am fi ieșit să jucăm un biliard, chiar dacă tu nu mai aveai așa de multă energie.

Tare rău îmi pare că ultimul an te-a stors de energie, de pozitivism și de alte lucruri frumoase pe care le vedeam în tine, că ai ajuns să nu mai poți face mai nimic din lucrurile normale pe care le face orice om, că nu ai mai ajuns sa practici tehnica de pictură pe care o descoperisei și de care erai atât de încântat. Țin minte când ai zis că vrei să mai stai (pe Pământ) ca să mai pictezi, ca să mai dai celorlalți din darul tău atăt de minunat. Eram atât de convinsă că se va întâmpla și nu luam în considerare altceva, pentru că ăsta fusese anul în care bătusem toate probabilitățile care ne fuseseră nefaste. Țin mine că te-am luat de mână și mi-am împletit degetele cu ale tale și am stat așa, în tăcere, câteva minute.

În februarie, când mama era între două lumi, stăteai pe pat și plângeai ca un copil, spunându-mi că nu mai ceri nimic de la Dumnezeu decât să o salveze și că preferi să mori tu. Că trebuia să fii tu în locul ei. Iar eu mă uitam la tine și nu știam ce să spun, mai ales pentru că-n mintea mea, ea era acolo pentru că depusese mai mult efort decât putea inima ei să suporte... pentru tine. Eram atât de supărată pe lume...

Am învățat, de-a lungul timpului, să trăiesc cu doruri, dar ăsta e din alt registru. Doare atât de tare și e atât de sec și de greu, e un sentiment care mă apropie foarte mult de nebunie. Sunt zile în care aș face orice să mai stăm de vorbă, să mai discutăm politică. Sunt tristă că n-ai să vezi când o să am copii, blonzi și frumoși, când o să scot prima carte, când o să pictez primele 10 tablouri, când o să mă căsătoresc. Aș mai fi vrut măcar 20 de ani împreună, să învăț de la tine cum să pictez, cum să trăiesc frumos, cum să te bat la Scrabble. Să îmi mai reciți din Eminescu și să bem un pahar de vișinată de Revelion.

Mi-e dor de tine, tată, Mi-e dor de tine în fiecare oră din fiecare zi și nu știu cum, vreodată, o să se estompeze sentimentul ăsta de neliniște și de gol. Aș fi vrut să ciocnim și anul ăsta un pahar de bere împreună. În schimb, am băut singură un pahar de bere în cinstea ta, am jucat Remi, așa cum jucam noi, și am spus glume proaste, așa cum spuneam noi.

Azi mi-am adus aminte de telefonul mamei, de drumul lung până acasă, de ciupiturile de pe mână în speranța că e doar un vis, de ritualurile stupide, care dor al dracului, de cum m-am uitat atent în mine și am descoprit goluri și plinuri cu care nu știu ce pot să fac, de faptul că de fiecare dată când mă uit în oglindă te văd pe tine, mă izbește și mă doare foarte tare.

N-am știut cum să trăiesc ziua asta. Mi-a sunat în cap încontinuu La mulți ani, deși s-au terminat anii, brusc, stupid și de neînțeles. O să întorc pe toate părțile amintirile noastre, o să mă rog să mă vezi, de acolo de unde ești, și să te bucuri cu mine de tot ce voi trăi, o să mă uit la M-ul de pe umărul meu drept și o să zâmbesc gândindu-mă că ești îngerul care mă urmărește peste tot și o să îmi imaginez ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost cancer.

pace.

Of love and loss.

...întinsă pe spate, usor infrigurată, ascultând râsetele de pe fundal, mă uitam la câteva zeci, poate sute de stele care luminau cerul și-mi puneam dorința aia. Eram înconjurată de munți și de-un pic de răcoare și îmi trăiam cu toată ființa intenția pe care mi-o setasem - aceea de a fi în prezent, care prezent e dulce și în care toate sunt ok. 

Habar n-aveam că undeva, deasupra, se decidea chiar atunci tot ce va urma. Eu trăiam liniștită prezentul în care număram stele.

30 de zile în care te-am visat cu ochii deschiși, dar și cu ei închiși.
30 de zile pe care le-am mai numărat de-atâtea ori știind că o să încep să număr și-n sens invers. Mai puțin acum.
30 de zile din care nu am înțeles, incă, nimic.
30 de zile în care până și să fac o listă de cumpărături mi s-a părut complicat.
30 de zile din care pe vreo 15 le-am uitat.
30 de zile în care mi-a amorțit mintea.
30 de zile care am crezut că o să mă facă un om mult mai bun, dar n-a fost așa.
30 de zile de recunoștință, tristețe, furie, bucurie, acceptare, dor, negare, calm, panică și întrebări.
30 de zile la finalul cărora credeam că o să mă trezesc.

Cam cât de departe e pentru totdeauna? E la fel de departe ca momentul în care te țineam de mână și ne împletisem degetele și eu îți spuneam că o să fie bine? Sau la fel de departe ca momentul în care ai spus clar și răspicat că vrei să mai stai lângă noi?

Călătoria asta mă face să fiu și mai bună și mai rea, depinde de câtă putere și răbdare am eu în momentul ăla să aleg, dar cu siguranță nu ma lasă la fel cum m-a găsit. E ca o tornadă care a venit, a darâmat și acum urmează partea în care reconstruiesc. 

Știu că o să treacă mult mai mult de 30 de zile până în momentul în care o să stau la geamul unei clădiri din orășelul reinventat și în care o să am sufletul plin de liniște și împlinire privind peste copacii cu flori, clădirile mici și cochete, dar și peste semnele alea care lasă să se vadă că ceva a trecut pe acolo.

pace.

Fața nevăzută a Lunii

Cred că ar trebui să ramâi conectată la realitate...

Dar ce s-a întâmplat bun în ultimul an? Ceva pentru care ești recunoscătoare?

Toate au un sens.

O să fie bine.

...sau orice alte fraze înțelepte, dar care vorbesc cu piticul logic din mințile noastre, nicidecum cu cel care plânge, suferă și simte tot felul de alte lucruri pe care nici nu le poate explica, recunoaște sau denumi.

...

Faaaaza e că de pe scaunul pasagerului e mai ușor să vezi drumul și e mai simplu să planifici traseul. 

Am senzația că în momentul în care iau mâna de pe volan și mă las puțin să simt, se construiește un soi de zid de sticlă între mine și ceilalți. Sau mai bine zis între mine, cea din momentul ăla și mine, cea care sunt sau vreau să fiu împreună cu ceilalți.  Și mai am senzația că, atunci când mă las să simt... mi se înfundă urechile, se lichefiază covorul sub mine și nu mai aparțin realității. Mda, sună ca rânduri scrise de un om nebun.

...

Tot ce s-a-ntâmplat a scos la iveală o latură bună, înzestrată cu răbdare, calm și ochi care cred fără să vadă, un om care are încredere în înțelepciunea vieții și a Universului. Eh, în același timp a mai trezit și o latură mânioasă, impulsivă, cu mască de victimă și întrebări retorice din cele mai întortocheate. O latură care nu înțelege de ce și care crede că nu meritam să fi fost martoră la asta și să mi se fi întâmplat fix mie. O latură neplăcută, pe care n-o îndrăgește nimeni, nici măcar eu. O latură care, ca un copil în supermarket, se aruncă în fund și începe să țipe, uneori metaforic, alteori cu consecințe fonice. Un copil care se ține de fusta mă-sii și nu poate să accepte că nu va primi chestiaiaiafărădecarecredecănupoatetrăi. Și brusc atunci vede un alt copil care are ceva în mâinile sale mici și o ia ranza total. Cam asta e imaginea pe care o văd în mine în unele momente.

...

Nu știu dacă vreodată vor folosi cuiva rândurile astea, dar dacă ai pierdut ceva definitiv vreodată... există posibilitatea să nu ajungi la sentimentul ăla de pace imediat sau să nu poți rămâne în el multă vreme. Sau cel puțin eu așa am trăit până acum toate astea, în haos, cu dorința de a accepta fiecare zi așa cum vine ea, cu încă un pas către a înțelege.

...

Există posibilitatea...

...să simți ce e mult mai simplu să-ți rupi. pe rând, câteva oscioare, decât să scapi cu mintea întreagă și sufletul curat după o experiență din asta. 

...să crezi că urăști pe oricine are ceea ce ție-ți lipsește.

...să nu mai recunoști propria-ți înțelepciune, cu atât mai puțin a celorlalți. 

...să te enerveze fiecare lucru bun care i se întâmplă altcuiva, nu din răutate, ci din contrastul pe care-l face cu întunericul în care ești și din care crezi că nu o să mai ieși.

...să crezi că e mai simplu să te duci și tu pentru că sigur n-ai cum să supraviețuiești. 

...să crezi că dacă te vei răni pe tine o să doară mai puțin.

...să încerci să rănești pe altcineva, așa nu vei fi singurul care suferă.

...să fii convins că lucrurile nu vor mai fi niciodată bine. Apoi, la 2 minute, să te lovească un val de recunoștință și bucurie, apoi să pici iar într-un tunel de ne-bine.

...să simți că ești singur în toate astea, poate uneori chiar să fii, și să crezi că dacă nu-i nimeni fix atunci care să te ia mână înseamnă că ești cel mai nenorocit de pe Planetă.

Toate astea le-am simțit și nu cred mă fac un om rău, egoist, un monstru sau ceva asemenea, ci sunt parte din procesul de vindecare și de creștere pentru mine și e sănătos să le trăiesc așa cum pot și stiu mai bine: pictând, alergând, mergând pe biclă, lamentându-mă, scriind, înjurând, plângând cu sughițuri, citind, vorbind cu oameni înțelepți, rugându-mă sau în orice altă formă pot să exprim avalanșa aia de imagini, sentimente, sunete, amintiri, proiecții și alte asemenea.

...

...cred că a încerca să mă mențin pe linia de plutire așa cum cred ceilalți că ar trebui s-o fac e nesănătos.
...cred că am nevoie să încep să îndrăgesc latura despre care vorbeam mai sus, aia neplăcută și verișoară cu D-l Goe.

...cred că trebuie să fac ceea ce am nevoie să fac pentru a integra experiența asta în ceea ce sunt. 

...cred că trebuie să fac tot ce știu mai bine ca să rescriu viața și zilele cu alegerea asta care nu-i nici măcar a mea. 

...cred că e sănătos să pot să simt toate cele bune și cele rele și să fac tot ce pot să nu rănesc pe nimeni în procesul de reașezare a atomilor.

...

E al naibii de greu traseul ăsta, îl simt ca o călătorie dus-întors printr-un fel de Univers paralel, să-i zicem Întunecescu, încărcat cu durere, suferință, dor, neliniște, panică, frică, anxietate, neajutorare, abandon, coșmaruri și alte asemenea. Ca să fiu sinceră, de vreo 50 de ori pe zi mă gândesc la faptul că ar fi mult mai simplu să evit să conversez cu realitatea sau să aleg să rămân în casă în compania unei înghețate și a unui bax de șervețele/somnifere sau orice altceva cred eu c-ar păcăli sentimentul ăsta teribil de gol. Dar îmi opresc gândurile astea și îmi imaginez că la finalul acestei călătorii o să mă fi câștigat ca aliată, o să fi cunoscut oamenii potriviți și-o să mă fi apropiat de cei de care am nevoie, că voi fi descoperit putere acolo unde credeam că nu-i și sensibilitate acolo unde nici nu căutasem măcar. Imaginez din tot sufletul momentul în care toate se vor lega și ăsta-i motivul pentru care mă ridic din pat în fiecare dimineață, farul care mă ghidează-n furtuna asta cu de toate. 

Am zilnic momente în care sunt recunoscătoare, pot să văd lucrurile bune, pot să văd ce-i în regulă în existența-mi de acum, pot să imaginez lucrurile frumoase ce vor veni, chiar dacă-i greu, pot și fac toate astea, măcar câteva minute pe zi.

...

Cred cu tărie că, până nu am fost în papucii cuiva, e destul de complicat și nedrept să arunc cu sfaturi, să mă îndepărtez pentru că nu înțeleg de ce nu funcționează (omul sau sfaturile) și să judec. Sufletul e ceva prea complex ca să poată fi mapat, înțeles, desenat și văzut în toată splendoarea lui. E de ajuns să spun "Sunt aici și, atât cât poate mintea mea să înțeleagă, o face cu și din drag pentru tine". Sfaturi și înțelepciuni avem mereu pentru ceilalți, iar când vine vorba de noi, brusc ne lovește amnezia. Asta fără a sugera să empatizăm cu toate suferințele din lume. Nu. Doar să știm că există și să renunțăm să credem că le putem rezolva pe toate ca niște super-eroi. 

Așa că, oricine ai fi, nu ești deloc singur în nebunia ta. Uită-te cu sufletul la ceilalți - se prea poate ca, undeva, posibil chiar lângă tine, să mai fie cineva care face aceiași pași haotici și dureroși prin Întunecescu. Chiar dacă nu-i mai dulce durerea dacă îl lași să te privească așa cum ești, doare altfel, într-un mod care te face să te simți mai puțin singur.

pace\/

Secunda care dureaza pentru totdeauna.

"Tata a plecat". Asa incepea acum 20 de ani povestea asta, asa cum mi-o amintesc eu. Cu tata plecand in Moldova, Fagaras sau alte locuri frumoase, sa isi traiasca misiunea pe care o are: pictura de biserici.  Acum 7 zile mama m-a sunat sa-mi spuna ca tata a plecat, iar de data asta nu mai pot sa il astept cu sufletul la gura la usa, sa isi desfaca bagajele si sa scotocesc prin ele dupa cadoul ce mi se cuvine. 

...

Ai sadit in mine un Univers imperfect si m-ai tinut de mana printre planete incercand sa-mi explici culorile lumii. Te port cu mine mereu pentru ca sunt de fapt o parte din tine, partea aia curajoasa si razboinica, partea aia amuzanta. Iti datorez dragostea pentru apropiati, mestesugul combinarii culorilor, preferinta pentru albastru si nasul putin coroiat. 

E usor sa te simt langa mine ziua, cand ochii vad atatea si sunt ocupati sa te gaseasca in semne, in oameni si in lucruri... dar noaptea, cand doar o licarire ramane dovada existentei luminii, atunci aud ecoul cuvintelor "tata a plecat" si retraiesc secunda in care mintea mea incepea sa recreeze lumea in lipsa ta. Secunda aia in care mi s a dovedit ca oricat crezi ca te pregatesti sa traiesti in lipsa cuiva, nimic nu te loveste mai tare decat propozitia "tata a plecat". Cu ultimele 2 litere spuse cu vocea mai ascutita. Cu ultimele 2 litere lungite de parca ar fi vrut sa traga de ultimele 2 secunde in care eu habar nu aveam ca te teleportasei deja langa mine.

Sper din tot sufletul sa fii biluta despre care vorbeai. Sper din tot sufletul ca ce am vazut in cea mai ciudata  zi de pana acum nu e decat una din formele in care te voi fi cunoscut. De fapt, sunt convinsa ca existi, pentru ca te-am gasit deja intr o mana de oameni, tine doar de mine si de cat de mult vreau sa te recompun din toate piesele lor. Nu pot sa promit ca n-o sa fac greseli, ca n-o sa dai din cap dezaprobator de dupa umarul meu drept, dar pot sa iti promit ca voi fi un om bun, la fel ca tine, ca voi fi raza aia de soare care rade zgomotos, ca si tine, ca voi crede in minuni, ca voi trai lejer, ca voi pune pasiune in tot ce fac si ca o sa imi fac curaj sa pun pe panza lumea de unde ma privesti acum.

...


Durerea te face sa fii mai bun sau mai rau. Te face sa scoti toata autenticitatea pe care o ai in tine. Te conecteaza la cine esti cu adevarat, la toate straturile tale ascunse sau neascunse. Te schimba si te aduce in prezent, daca o lasi. Te ajuta sa te plasezi in timp si spatiu si  iti arata ca totdeauna e acum sau peste 1000 de ani.

As minti daca as spune ca n-as prefera sa simt durerea, insa pentru ca e aici, acum, pot sa traiesc fiecare zi pe rand si sa recunosc conexiunile pe care le vad in jurul meu. Si mai pot sa te caut in toti oamenii, sa te gasesc si sa te (re)cunosc  in semnele pe care, cu iubire, le vei lasa in calea mea de voi avea ochi sa le vad. 

pace\/

Mai am 63 de ani de trăit!

Am acceptat cu toții, conștient sau nu, niște limitari de-a lungul timpului: că trebuie să luăm școala în serios, că e musai să avem un job bine-plătit care nu include neapărat și pasiune, că e de preferat să mergem la facultate, că e bine să mergem la ședințe și să ieșim în evidență ca să ne observe șeful, că va veni o zi în care vom împlini 65 de ani, vom ieși la pensie și ne vom odihni etc. Și prin odihni eu percep fix imaginea aia de om care se simte inutil, care nu mai aduce nicio valoare în societate, care se ceartă cu televizorul și are ca dorință supremă creșterea pensiei. Nu sunt insensibilă, ai mei sunt pensionari, știu și înțeleg ce se întâmplă. Așa s-au așteptat să curgă viața lor, așa au imaginat anii aștia frumoși, așa au văzut la ceilalți și pot înțelege și accepta că aceasta e alegerea lor. Însă eu am avut o revelație azi. Am citit asta și am decis că eu voi trăi 90 de ani și îi voi trăi până la ultimul cu pasiune, cu dorință de învățare și cu recunoștința că voi face asta. Aleg asta.

La cei 92 de ani, Phyllis scrie pentru Huffington Post. A învățat italiana și franceza la 70 de ani, a început să se joace la trapez la 80 de ani, s-a înscris la prima lecție de yoga la 85. Pentru mine, această femeie este o sursă de inspirație.

Planific să văd toate mările lumii. Să zâmbesc până când fac atâtea riduri încât nu le pot număra. Să nu pot dormi din cauza bătăturilor din talpi de la cât m-am plimbat prin locuri neștiute ieri. Să cunosc libertatea-n cât mai multe forme. Să greșesc și să-nvăț să îmbrățișez asta. Să fiu curajoasă și să accept când nu sunt. Să las fiecare zi să mă învețe câte ceva. Să trăiesc 90 de ani și să fiu activă, fericită și deschisă la ce-o să fie nou în 2078. Să fiu o babuță ciudată, cu constituție de măr, cu părul mov și să am vreo 6-7 cotoi. Să dansez în fiecare zi. Să învăț să cânt la pian. Să stau pe scaunul din dreapta, într-o mașină decapotabilă oldschool și să ne îndreptăm spre California. Să iubesc nebunește viața acum, la 47 de ani și la 89. Să merg la un concert unde să cânt din primul rând și din străfundul plămânilor. Să mă las să fiu vulnerabilă. Să învăț să-mi urmăresc cu pasiune dorințele, dar să știu când să renunț cu inima împăcată. Să trăiesc 500 de zile consecutive într-o căsuță pe plajă. Să privesc  Pământul de la hubloul unei rachete. Să trăiesc un an în natură și să mă hrănesc cu ceea ce cresc în grădină. Să merg 250.000 km cu bicicleta. Să știu 5 limbi străine la nivel de conversație decentă. Și mai planific să accept că poate n-o să fac toate astea, dar că voi fi trăit o viață plină.

Deci, cu cine mai trăiesc până la 90 de ani?

pace\/ 

Amintirea de azi

Mirosul dulce al mâinii calde și puțin aspre mi-a invadat nările și simt că m-a cuprins o amețeală plăcută care m-a transpus acum vreo 20 de ani.

Stăm ghemuite deasupra mesei, cu capetele aproape atingându-se și cu mânile forfotind de zor. Mângâiem bucăți de vată și auzim scârțâitul lor fin. E atât de liniște în sufragerie, iar becul pâlpâie un pic, atât cât să ne mai întrerupă din concentrare. Ne atingem degetele când punem mâna pe aceeasi foarfecă și mă lași pe mine să o iau și, bineînțeles, începi să-mi spui cum să tai fix pe linie, după care-mi spui că simetria nu-i neapărat frumoasă și că ar trebui să decupez mai șui. Mă ghidezi, dar eu deja nu te mai aud, aud doar fâșăitul foii colorate. Decupez, lipești, învârtim planșa pe toate părțile și, în final, decretăm amândouă că a ieșit bine.

Îți mulțumesc pentru că m-ai încurajat să tai, să rup, să fiu creativă și să știu că pot să fac orice.
Sunt infinit recunosătoare pentru asta.

"What a Difference a Day Makes"

Să crezi că timpul are răbdare.

Să te trezești într-o dimineață și-ntr-o secundă totul să fi căpătat deja alte culori, forme și mirosuri.

Să fii atât de dornic să se întâmple o minune, încât să fii dispus să dai o parte din tine pentru asta.

Să-ți ții respirația și să te rogi la Universul care ți-a dat până acum minuni și non-minuni.

Să îți dorești mai mult decât orice să îi spui cuiva  "te iubesc".

Să îi spui și să nu primești niciun răspuns.

Să ai la un milion de kilometri distanță cel mai simplu lucru.

Să crezi că miracolul tău înseamnă nenorocirea altuia, dar să-l îmbrățișezi cu bucuria unui copil.

Să vezi lumina cu sufletul deși ochii văd întuneric.

Să fii atât de deconectat de lumea cea nouă...




...să fii în pace.