Îmi plac puzzleurile alea încâlcite, din cel puțin 2000 de bucățele.
Alea care te fac să pui piesele pe căprării, cele cu cerul într-o parte și cele
cu copacii în alta. Niciodată nu m-am grăbit să le fac și n-am împărțit asa
piesele, nu știu de ce, însă nu mi-a plăcut. Probabil pentru că scopul meu nu
era să îl termin, ci să mă relaxes și să mă bucur când îl fac. Știu că atunci
când eram micuță, mă puneam la masă cu picioarele sub mine ca să ajung mai ușor
la blat și stăteam așa ore în sir, cu un puzzle cu sute sau mii de piese și
căutam cu rabdare potrivelile. Mă relaxa așa de tare că uneori, după ce-l
terminam, îl stricam și mă apucam iar de el. Îmi amorțeau picioarele de fiecare
dată.
Mi se întâmpla să pun două piese una lângă cealalta și să
cred că se potrivesc, apoi câteva ore mai târziu îmi dădeam seama că nu merg
împreună și le găseam locurile potrivite. Așa cum mergi de mână cu cineva prin soare,
furtuni și alte cele și realizezi deodată că mergeați în direcția greșită.
Și-apoi credeam
c-am pierdut niște piese, pentru că nu le găseam potriveala nicicum și mă
apucam să caut sub masă, sub pat, printre cutii și după televizor bucățile
lipsă. Cam cum e când cunoști pe cineva și crezi că n-ai nimic în comun cu el
și-apoi te uiți cu o secundă mai mult în ochii lui și îți dai seama că pur și
simplu trebuia să întorci piesa într-o altă poziție ca să meargă la fix.
Cel mai mult îmi
plăcea începutul, când stăteam cu maldărul de piese răsturnate, le mângâiam ușor
ca să le simt formele si laturile, le priveam cu entuziasm și mă apucam, cu
răbdare, să le întorc pe față, una câte una. Încă iubesc începuturile foarte mult,
pentru că atunci ai mintea deschisă spre șapte drumuri, sufletul pregătit să
fie surprins și trupul într-o tensiune plăcută.
Încercam să mă
uit la poza inițială de pe cutie doar o singură dată, la început, iar apoi îmi
antrenam memoria ca să termin puzzleul fără să mai întoc cutia către mine. Așa
cum îmi antrenez memoria acum pentru când n-o să mai pot întoarce cutia către
mine pentru că nu va mai fi acolo.
Partea proastă cu
un puzzle e că și dacă îl faci de două sau de nouazeci și nouă de ori,
rezultatul final va fi același, de-aia încercam să pun bucăți din mai multe
cutii ca să iasă ceva nou, din păcate nou și fără logică. Partea frumoasă este
că în viața reală nu ai o imagine de pornire și iei ce piese vrei tu, le pui
cum simți și uneori dispar singure de acolo.
pace\/
