”You met me at a very strange time in my life”

Problema oamenilor ca mine nu e că fac alegeri proaste, ci că identifică alegerile bune și fac pe dos intenționat.

E greu să accept anumite lucruri, mai ales dacă nu mă pun într-o lumină bună, pentru că, să fim serioși, I have a very weird self-esteem. Uneori însă, a accepta ceva ce mă face să mă urăsc puțin e cea mai bună alegere din ziua aia. Și până să accept așa ceva trec prin 1000 de faze și emoții, care de care mai nelalocul lor. Când ajung, însă, să accept un lucru extrem de delicat, atunci știu că de-abia am deschis un capitol de care îmi era extrem de teamă.

M-am tot gândit la un plan. De vreo trei luni mă tot gândesc și nu ajung la nicio concluzie. I am going back and forth pe un drum pe care văd cam aceleași imagini constant. Și mă panichez că nu fac nimic, contrar gândirii mele cum că aș vrea să fac ceva care să schimbe lumea. Pe de altă parte pun singură presiune pe mine să fac ceva și sunt într-o continuă competiție cu mine însămi, încât mă obosește numai gândul de a face cu adevărat ceva. Mai sunt zile când simt că I made a difference, pentru mine sau pentru alții, ca azi și ca zilele ce vor urma. Atunci mai adorm cu un oarecare zâmbet pe buze, știind că am mai mișcat 2 mm către țelul de a fi on the right track sau de a ajuta pe cineva să fie. Cred că până la urmă îmi pusesem prea multă încredere în cineva care să mă țină de mână, când de fapt trebuia să fac treaba asta singură de la început. O ard mega-feminist, dar față de mine m-am comportat de când mă știu total de dos, așteptând să mă ghideze cineva către... ceva. That never happened și am ajuns în punctul în care îmi pun niște întrebări foarte serioase, legate de tot.

Astăzi, pe lângă a dormi mai mult decât în ultima săptămână la un loc, am mai avut o revelație care nu sună bine decât în engleză, nu știu de ce: simple will never give you the satisfaction of beating the odds. De aia aleg de obicei ultimul nivel de dificultate la jocuri, chiar și de prima dată. A naibii să fiu dacă merită să fac ceva la nivel de începător. Și dacă asta va îndepărta oamenii din jurul meu, so be it, pentru că știu că, în final, cine va fi acolo va fi pentru că știe cine sunt și știu cine este și pentru că am acceptat și prețuit asta mai mult decât un puzzle de 9 piese de la Kinder. Iar dacă numărul va fi nul, va însemna doar că nu am ajuns încă la final. Nu voi folosi asta ca pe o scuză să fac orice nebunie îmi trece prin cap, dar mi-am dorit mult prea mult ca lucrurile să fie simple, fără a realiza că, în general, simplitatea cere a great fucking deal of ignorance. Uitându-mă înapoi, nu mi-am amintit nici măcar un lucru simplu pe care l-am făcut, dar mi-am adus aminte de toate lucrurile complicate pe care le-am făcut, și mai ales de cele pe care nu le-am mai făcut din diferite motive, iar asta m-a ambiționat și mai tare să cred că lucrurile chiar vor fi ok și va veni o zi în care o să spun ”N-ai avut dreptate”.

Tot azi am avut parte de o discuție interesantă cu D. Cică nu ar exista lucruri altruiste pe lumea asta. Mai exact lucruri făcute din altruism pur. Pff, oricât de mult aș vrea să cred că lumea e un loc frumos și că oamenii sunt buni, este în totalitate adevărat: nimic din lumea asta nu se face fără a te gândi cum te-ar putea ajuta pe tine acțiunea aia. De la a-ți gâdila orgoliul că cineva ți-a zâmbit sau ți-a mulțumit, până la a obține o favoare în viitor. Singurele lucruri altruiste le facem... pentru noi.  Și ăla aparent poartă numele de egoism. :D Nu mai țin minte exact cine mi-a spus care e cel mai altruist lucru de pe Pământ, nici nu o să vă spun care e, că e ca și cum i-aș spune unui copil de 5 ani că nu există Moș Crăciun. Pe moment mi s-a părut stupid, dar apoi chiar meditând la asta, chiar a început să aibă un oarecare sens.

Cum naiba să fim oameni mai buni când habar nu avem cum să facem un lucru fără a aștepta ceva în schimb?

Out of denial, straight to anger. Primul pas a fost făcut. Keep walking. Johnnie Walker. Ceva de genu'.


Peace out.

p.s.: Și pentru că am început să mă uit din nou la Scrubs: ”This is about you not being able to commit, because committing means saying goodbye to whatever unfulfilled fantasy of love you've concocted after seeing too many Meg Ryan movies. But men don't come and make everything all better - they're only human. And you shouldn't punish him because you were forced to grow up so fast you never learned how to let someone else take care of you. He's not your father, okay, he's not necessarily gonna disappear at the first sign of trouble. And as scary as it is to consider letting yourself be truly vulnerable with another human being, what's even scarier is that deep down inside you know you picked this man...and if you run away from him now, you'll be running away from being the kind of person you always wanted to be. " - Carla

La prima vedere

...suntem toți crizați. Absurzi. Inumani. Dramatici. Dar dacă stăm să ne gândim, explicația e simplă: punctul maxim de evoluție al oamenilor se oprește undeva în clasa a IV-a. Cam cum mă supăram când Mirela se juca în pauză cu altcineva și eu îmi mâncam sandwich-ul singură. Cam cum mă ofticam când Andru uita să mă sune la interfon când ieșea afară. Nu realizam că prietenii mei tot afară sunt, nu au uitat ”de mine”, ci au uitat ”să mă cheme afară”. Sau că Mirela se joacă de fapt pe jocul altcuiva pentru că eu nu am Tetris 100 in 1, nu pentru că acel altcineva e mai special în vreun fel. Iar a doua zi ne așezam în bancă și glumeam ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Pentru că, de fapt, nimic nu se întâmplase. Era un dezechilibru de orgolii și cam atât. Ajungeam acasă și-mi mișcam singură fundul afară, fără să mă cheme nimeni la interfon și toți se bucurau să mă vadă și mă întrebau de ce nu am ieșit ieri. ”Degeaba”, gândeam eu, dar spuneam ”Pentru că nu m-ați chemat”. Și atunci orgoliul atingea cote amețitoare și-mi dădea una peste ceafă, râzând de mine că am stat acasă toată ziua de ieri, jucându-mă Mario pentru a milioana oară în loc să las mândria la o parte și să mă prezint la datorie în spatele blocului.

Pe de altă parte însă, mândria e super-folositoare și crește inima în mine când văd că cineva o manifestă, subtil sau nu, pe lângă mine. Secretul e să o folosești cu cap și să nu o lași să te conducă, ci să o conduci tu pe ea. Faptul că suntem diferiți ne face să nu vedem lucrurile la fel, dar să acționăm ca și cum le-am vedea. De fapt, simpla acțiune de a privi un peisaj înseamnă a vedea lucrurile diferit. Tu vezi floricele, copaci, gâze și nori, eu văd gunoaie aruncate pe jos, insecte care mă pișcă și animale care stau în boscheți, gata să ne atace. E doar o problemă de perspectivă.

pace.

I like you so much better when you're naked.

Trezire la 10:00. Cafea. 9gag. Mail. Biclă. Parc. Zâmbește. Citește. Scrie. Acultă muzică. Râzi. Plimbă-te aiurea prin oraș, fără o țintă anume. Ia lucrurile așa cum sunt. Nu mai supra-analiza. Iubește, fără să aștepți nimic înapoi, fără să ai un motiv, fără să ai un scop. Cum zic ăia să dansezi ca și cum nu te-ar vedea nimeni, să cânți ca și cum nu te-ar auzi nimeni. Exact așa. Există un singur mod de a privi lucrurile astfel încât să fie și mai simple: fără comentarii de subsol, anexe și erate. Ca o harta 1:1, fără a putea ramifica orice situație în alte un milion. Și dacă nici așa nu merge, recalculează-ți traiectoria - poate insiști în ceva ce nu își are rostul.

Între timp, însă, bucură-te că e primăvară. Nimic mai mult. Simple as that.

pace.

Frica, din nou ea.

Spuneam cândva că frica e cel mai nenorocit sentiment. Încă susțin asta. Și trăiesc asta. E ciudat... Mi-e frică de fiecare pas, de fiecare zi, de fiecare noapte. Teribil este că nu știu de ce. Sau cum să fac să nu-mi mai fie. Mi-e frică să ascult muzică, să ies, să stau în casă, să tac, să vorbesc, să scriu, să îmi verific mailul, să intru pe Facebook. E stupid, e foarte stupid. E doar o fază, conștientizez. Doar că, poate pentru prima dată în mult timp, nu pot explica sau contracara ceea ce se întâmplă. Pe de altă parte, e o perioadă în care lucrurile se normalizează. E un proces pe care îl trăim cu toții, inclusiv eu. Un proces care, cel mai probabil, va fi destul de lung și complex. Și implică să înțeleg totul. Absolut totul. Să îmi explic fiecare reacție, să îmi analizez fiecare gest, să îmi detaliez în minte fiecare gând. Iar frica nu se potrivește cu asta. Asta înseamnă că îmi pun bețe în roate într-un mare stil. Și privind cu obiectivitate, e al naibii de amuzant!

pace.