Invataminte de noiembrie

Nimic de mai jos nu va avea vreun sens, insa-s niste lucruri pe care le am in cap si pe care vreau sa le pastrez undeva, sa nu uit de ele :)

Am vazut mereu fericirea in momente marunte, in telefoane asteptate sau neasteptate si in sperante pe care mi le-am facut, adesea bazandu-ma pe un mare nimic. M-am invartit in cercul vicios creat de mintea mea ocupata sa caute motive, solutii si vinovati si-am uitat ca totul, dar absolut totul e doar o lectie pentru mine.

Si-am niste momente in cap pe care nimeni nu le va intelege in afara de mine, dar care sunt lectiile mele pentru urmatoarea perioada...

• Privirea catre un morman de sticla care credeam cu infrigurare ca aduce bucuria, gandul ca e o noua zi in care pot sa fiu mai buna in ceva era ca un fel de gest reflex. Am scapat de asta.

• Toate sunt trecatoare: euforia, emotiile, energia, motivatia, tristetea, nervii, frustrarile.

• Lucrurile sunt doar lucruri, indiferent de valoarea pe care le-o dau altii.

• Siguranta, lucrurile, privirile admirative si tot ce altceva apare in viziunea superficiala despre fericire sunt neimportante de fapt.

Fericirea e sa cresc, sa fiu propriul meu competitor si sa fiu altfel decat ieri. Cel mai greu lucru pe care l-am facut vreodata a inceput deja, fara sa imi dau seama. Toate actiunile mele m-au adus aici, in punctul in care am realizat ca nu mai vreau sa judec oamenii prin prisma astaptarilor si ideilor pe care mi le-am construit de-a lungul timpului.

Fericirea e exact acolo unde sunt capabila sa o vad. Asa de greu am inteles care e teaba cu fericirea asta pe care o cautam eu, incat credeam ca nu exista si ca trebuie sa o fabricam in fiecare moment. Sa o cautam in lucruri, in oameni, in locuri, in momente. Naiv. Nimic nu e mai valoros decat un moment in care simti disperarea in cele mai nebanuite stadii ale sale, dar cu ochii plini de lacrimi ai la cine sa te uiti, are cine sa puna o mana calda pe mana ta. Ca-l stii de ani de zile sau de cateva luni, neimportant. E acolo, e cadoul pentru tine intr-un moment trist. Paradoxal, aia e fericirea.

Fericirea e in oricare clipa dupa colt, trebuie doar sa ma misc putin din locul in care sunt ca sa o vad. E in momentul in care-ti dai seama ca poti sa fii tu, ca nu mai trebuie sa porti nicun fel de masca.  In tine, cel care esti, sta valoarea. In tine, cel care esti cand nu se uita nimeni. In tine, care esti cand simti ca te cuprind nervii. In tine, ce esti pus fata in fata cu un adversar. In tine, cel care esti cand ai pierdut, si mai ales cand ai castigat.

Fericirea e intr-o zi obisnuita. Jocul puterii e doar in capul nostru. Asta, sau orice altceva dispare seara, cand esti tu cu tine si te gandesti nu la ce ai facut productiv, ci la ce ai facut ca om. Esti mandru? Ai face acelasi lucru din nou? Cum ai reactiona daca ai vedea pe cineva facand asta?

Fericirea e cand pot sa accept si cea mai urata fateta a mea. Suntem rautatea si furia din noi. Suntem linistea si zambetul, lacrimile si imbratisarile. Suntem tot ceea ce e bun si tot ceea ce este rau in lumea asta, ce ne face sa fim noi sunt combinatiile infinite pe care le facem in fiecare zi din toate acestea.

Fericirea e sa observ si sa traiesc cu sufletul. Judec mereu, constant, am fost atata timp incadrata si inchistata in reguli, canoane, norme si asteptari ale mele, ale altora, ale societatii, incat cel mai provocator o sa fie sa nu mai judec. Sa iau totul asa cum este, asa cum se ofera, pentru ca nu pot sa judec pe nimeni pana cand nu am fost omul ala. Si totodata vreau sa fiu libera complet, iar a ma stradui sa ma modelez eu pe mine in ceva ce-as vrea sa fiu din motivele gresite, imi stirbeste libertatea. Si cred ca aici incepe partea aceea a drumului care mi-e total necunoscuta: cum o sa fac sa cresc asa cum vreau fara sa-mi pierd libertatea.

Tot ceea ce e mai sus e fericirea pentru mine.

pace\/

Utopia fericirii din bal(c)on

N-am murit. Realizez ca n-am mai scris de 4 luni si cred ca ma intristeaza. Sa zicem ca merg pe principul ca am avut multe (?!) de facut in perioada asta. Sa zicem. Trecem peste cautatul de motive direct la treaba care mi-a adus aminte ca, undeva in tenebrele internetului, am si eu un blog.

Intre ore de munci, lamentari, panici, stresuri si alte trebi sinonime cu "job" am ocazia sa mai fac si cate-o fapta de bine. De cele mai multe ori, in valtoarea grabei cu care se intampla lucrurile si a dinamicii faptelor, uit ce vreau sa fac, ce am in cap si cum o sa procedez ca sa se indeplineasca. Insa azi mi-am adus aminte, si asta fara niciun motiv plauzibil.

Intre mailuri, telefoane si hartogaraie, am privit fugitiv pe geam. Mi-am dat seama ca nu mai am mult timp la dispozitie sa privesc copacii verzi, norii pufosi si iarba verde "nu-asa-de-acasa" pentru ca, surpriza- vine toamna. Iar urmeaza sa pun in balanta ce-am facut, ce mai e de facut, ce nu am facut si nu voi face si alte rezolurii de toamna-iarna. dar pana sa fac asta m-am oprit 5 minute din ce faceam si m-am uitat in gol. In gol, la masini, la cat de mici pareau oamenii de sus, la alte cladiri, la miscarea norilor si la alte si alte lucruri mici care exista in fiecare zi, doar ca nu le vad. Si am simtit ceva ciudat, am intrat pe repede-nainte si ma gandeam cum as fi in pozitia la care tanjesc si la cate mai am de facut ca sa fiu capabila sa ma apropii macar putin de ea. Oho, nu vreau sa incep. Dar stiu ca vreau sa pastrez ceva, ceva ce pare ciudat de pastrat: bucuria si naivitatea pe care le manifest uneori fara motiv. In doze moderate, evident. De ce? Pentru ca am observat ca astea ma tin pe traiectoria pe care-o urmaresc. Astea ma lasa sa privesc oamenii pentru ceea ce imi arata ca sunt. Nu ma arunc la explicatii, n-am chef acum, orice om poate sa arate altceva decat e, dar nimeni n-o sa stea sa se prefaca cu lunile decat daca ii ofer un motiv bun. Eu nu ofer asa ceva, deci nu e cazul. Dar cand am intors privirea primisem un mail, iar in mail scria ceva de genul "Ma bucur ca ai observat ca fac X lucru, apreciez asta mult. Mi-ai pus un zambet pe fata" si atunci m-a lovit. Mi-am adus aminte de natura mea, de ce vreau sa fac si ce vreau sa insemne viata mea: fericire. Vreau sa fac oamenii fericiti. Am o sansa la un milion sa reusesc, dar pana n-ajung sa scriu toate ideile pe foaie, sa bat la toate usile si sa incerc prin toate metodele, nu ma las - stiu ca asta e ceea ce lumea are nevoie. Eu sa fac 4 oameni fericiti, fiecare sa mai faca 3-4, si asa mai departe. Chiar ma intreb cum ar fi lumea daca am avea toti asta ca scop in viata. Nu genul ala discurs-de-miss-univers, ci chestia aia reala de a imparti o prajitura cu cineva, de a-i face un compliment cuiva, de a ajuta neconditionat si a fi atent la cel de langa tine. Lucruri care nu te impiedica sa iti faci jobul si te fac o persoana de 1000000 de valoroasa. Pentru tine, nu pentru altii.

Imi propun macar pentru o saptamana sa fac tot ce pot ca sa vad cat mai multi oameni fericiti in jurul meu.

pace voua\/

Bucurii mici

Momentul ala in care cineva pe care-l vezi a doua oara a observat ca nu mai ai unghiile verzi, ci albastre saptamana asta.

Momentul ala in care cineva iti multumeste din suflet si-ti spune ca esti grozav.

Momentul ala in care taximetrisul te duce acasa, desi cursa face doar 4 lei, doar ca sa nu mergi singura la 11 jumate noaptea, pe jos.

Momentul ala in care un cersetor chiar iti multumeste sincer ca ai impartit cu el un sandwich in pauza de pranz.

Momentul ala in care stai de vorba cu cel mai bun prieten despre nimicuri, dar fix atunci esti cel mai fericit.

Momentul ala cand nu mai ai nevoie sa faci ceva ce oamenii ar cataloga ca fiind gresit, pentru ca l-ai facut de-atatea ori in imaginatia ta si nu vrei sa stergi linia aceea fina care exista intre "as vrea" si "am facut".

Momentul ala in care stai intr-o liniste totala si ai senzatia ca stii totul si poti face orice.

Momentul ala in care ai ajutat pe cineva desi ratiunea ti-a spus sa nu o faci si-ai petrecut o zi cu un necunoscut care avea nevoie doar de o ureche care s-asculte.

Momentul ala in care nu mai crezi in coincidente, ci crezi ca ce s-a intamplat chiar a fost cu scopul de a mai invata ceva.

Momentul ala in care sunetul laptopului spune ca ziua s-a sfarsit, arunci un ochi peste parcul care-acum e verde aprins si pornesti pe jos catre casa stiind ca urmeaza un drum de o ora jumate cu muzica si poze-aiurea.

Si in final, momentul in care-ai sa renunti sa crezi ca in jurul tau e un camp de ghinioane si intamplari care te vor "victima" si ai sa iti dai seama ca maine astea n-o sa-nsemne absolut nimic.

pace voua\/

Despre răspunsuri.

De multe ori m-am întrebat ce m-a legat de niște oameni care-acum îmi sunt străini, ce mi-a plăcut, ce am iubit, ce m-a adus în relațiile în care sunt, de ce îmi sare țandăra atunci când îmi sare și de ce s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat.

De prea puține ori m-am pus cu adevărat pe primul loc și am făcut ceva doar pentru mine din motivele corecte.

De multe ori m-am întrebat ”De ce?” și-am cautat răspunsul în locuri în care n-aveau cum să fie, am întrebat oamenii greșiți și am mers pe drumurile nepavate nici măcar de gânduri.

De prea puține ori am râs atunci când voiam și am plâns atunci când trebuia, fără teama de a fi inferioară, de a fi judecată prin cuvintele cuiva pe care-l iubesc. 

De multe ori m-am ferit să aflu adevărul din cauza fricii de mine, m-am ferit să spun adevărul de frica celorlalți și mi-a bătut inima prea tare în nopți cu furtună, de frica de destin.

De prea puține ori am spus "mulțumesc,"îmi pare rău","iartă-ma" și "te iubesc" atunci când o simțeam.

De multe ori nu spun ce cred, de rușine, de bun-simț sau de teama de a nu răni.

De prea puține ori zâmbesc și ma bucur de mine, cu mine și pentru mine.

De multe ori am scuipat în sân și-am zis "Ce noroc!" sau m-am întrebat "De ce mi se întâmplă tocmai mie?".

De prea puține ori am realizat că responsabilitatea fiecărui lucru bun sau rău care se întâmplă în viața mea stă numai în mine. Mai exact, responsabilitatea percepției despre el și a poziționării față de acela. Lucrurile se întâmplă dintr-un motiv, ele sunt ceea ce sunt, dar nu am fost niciodată forțată să le simt și să le percep așa cum o făceam. Aia chiar era alegerea mea.

De prea multe ori am cautat haotic răspunsuri care erau unde m-așteptam cel mai puțin.

De prea puține ori am văzut într-adevăr ce trebuia să văd.

Și apoi au venit zile și nopți în care mi-am răspuns la întrebări pe care mi le-am pus de un an sau de 15 și m-am mirat că n-am reușit să prevăd faptul că toată această căutare mă va aduce, de fapt, tot la mine. Și mă bucur să știu că acum pot să mă desenez exact așa cum vreau să fiu, pentru că sunt în punctul 0, exact ca nouă.

Azi îmbrățișez sentimentele așa cum sunt, fără să le caut cauză, efect sau scuze. Azi știu că realitatea mea e numai a mea și că nu pot să cer nimănui să o vadă așa cum o fac eu.

chiar e pace\/

La plimbare printre dorinte.

N-am mai scris prea des, nu pentru ca n-as avea inspiratie, ci pentru ca de cele mai multe ori ma loveste o mare lene si o usoara aversiune fata de tastatura. Dar asta seara chiar simt un chef nebun sa aud sunetul tastelor apasate nervos, astfel ca voi face o scurta calatorie prin ceea ce as putea numi “posibile cariere ratate”.

Totul a inceput undeva pe la 3 ani, cand am realizat ca-mi place de mor sa fiu servita, sa stau pe fotoliu si sa vina catre mine tot felul de bunatati, sa ascult cuminte discutii si sa cunosc case si oameni noi. Ma incanta maxim emotia aceea cand eram la usa unei cunostinte de-alor mei, habar nu aveam cum arata, si puteam sa-mi imaginez ca Alladin, Ciorbea, Nadia Comaneci sau cine stie ce mare personalitate o va deschide zambitor. Uneori mai mergeam la aniversarea unei rude si atunci, inevitabil, eu dadeam florile, gest care ma incanta si rusina deopotriva. Pe-atunci am  inceput sa urasc cu pasiune garoafele, pe care le asociez cu pupaturi pe obraz, imbratisari fortate si alte reguli de-astea de familie (am fost un copil caruia nu i-au placut niciodata gesturile de afectiune). Totusi, ciocolata de toate felurile, sucul cu acid si clatitele cu gem de caise ma cucereau de fiecare data, asa ca prima dorinta a rasarit inevitabil: voiam sa fiu de profesie musafir.

Placerea asta de a nu sta acasa s-a materializat foarte simplu: vara-mea cu 8 ani mai mare decat mine era super pasionata de mine, asadar in majoritatea weekendurilor (in care nu o ardeam moldoveneste) imi faceam veacul pe la ea. Era o fata cu care semanam izbitor de mult din punct de vedere fizic si la vremea aia-mi cautam modele, asadar s-a nimerit cum nu se putea mai bine. Ea avea vreo 13 ani si de-abia se apucase de gimnastica, activitate super-la-moda pe-atunci. Evident, nu dupa mult timp m-a lovit si pe mine dragostea de sport, in special de gimnastica, si-am inceput si eu sa practic, in naivitatea frumoasei varste de 5 ani crezand ca o sa ajung la Olimpiada. Haha! Interesanta trecere de la o cariera intr-un domeniu static,al vizitelor, in care nu trebuie sa depui decat efortul de a arata decent, la sport, unde efortul depus de direct proportional, de obicei, cu rezultatele. Tin sa precizez ca ma uitam ca o disperata la gimnastica la televizor iar olimpiada sau campionatele de gimnastica erau motive de imbracat in body si zbantuit odata cu domnisoarele de la TV.

Usurel, am trecut de la gimnastica la ceva, din nou, mai degraba neviu – modelling.  Pana sa realizez cu tristete ca nu voi depasi vreodata inaltimea de 160cm am crezut cu adevarat ca o sa fiu model. Nu stiu cine-mi bagase mie-n cap ca mi s-ar potrivi, dar aia e o perioada pe care-o privesc acum cu mult amuzament, in special cand ma uit la pozele tipice cu un picior in fata si unul in spate, cel din fata putin flexat. Aveam 6 ani si credeam ca o sa fiu model.

Asta cu modellingul m-a tinut putin, fix pana pe la 5-6 ani cand am inceput sa cunosc literele scrise si-am descoperit ca informatia e tare pretioasa. Dupa ce m-am specializat intr-ale buchisirii, am avut o adevarata revelatie: imi placea la nebunie sa citesc. In paralel, imi placea sa ies afara si sa stau cat mai mult. Veti sesiza legatura in doar cateva randuri. Ceea ce-mi cumpara mama pe-atunci era colectia Rao, cu volume din toate domeniile, asa ca am avut de cand ma stiu acces la o groaza de idei, unele mai interesante, altele mai tampite. La aniversarea de 7 ani am primit de la maica-mea un frumos album plin cu poze si texte despre dinozauri. Descrierile exacte, comparatiile intre dimensiunea lor si cea a unui om si toate celelalte informatii m-au facut sa imi doresc din tot sufletul sa gasesc ciolane, sa dezgrop istoria si sa aflu toate secretele trecutului: visam sa fiu arheolog. Asta a continuat multa vreme, insotita de pasiunea pentru egipteni. Deci iata legatura intre stiinta si pierdutul vremii pe-afara.

Prin primii ani de generala, imaginatia mea atinsese cote maxime, la fel si pasiunea pentru desen, mergand mana in mana cu iubirea pentru toale colorate, chic. Astfel, dupa ce m-am convins ca un metru si-un zambet  nu-s de-ajuns sa fiu model buliardar, am trecut pe partea ailalta: designer. Am si acum stive de desene, majoritatea foarte simpatice, usor extravagante as zice. Faceam hane pentru papusi, coseam in disperare, taiam din fustele mamei ca sa-mi pregatesc modelele pentru defilare si cele mai dese lovituri erau intepaturile de ac si degetele taiate din zelul de a fi cat mai precisa la tiv J

Clasa a IIIa m-a prins studiind cu nesat planetele, extraterestrii si Universul in toata imensitatea lui. Eram practic obsedata sa citesc tot ce se poate, sa vad documentare, sa ma arunc in discutii cu cine apucam pe tema asta. Ce sa mai - ma imbracam in costumul de ski albastru cu dinozauri pe el si eram “precisa” ca ma asteapta o cariera de astronaut. Ma fascinau constelatiile, culorile, spatiul si incercam sa inteleg cum s-a nascut totul si ce inseamna “infinit”. Poate cea mai frumoasa amintire din vremea aia e cand am fost la  planetariu si m-am pierdut intentionat de grupa cu care vizitam, alegand sa petrec cateva ore placate, doar eu si stelele. Papara de dupa aia nu se pune.

Intr-un final, m-am lasat si de ideea de a lucra la NASA, ma infricosa ideea ca trebuie sa ma supun la testul fizic in care ma invarteau la viteze mult mai mari decat puteam concepe eu. Am ajuns la concluzia ca pot sa zbor la altitudini mai mititele, unde cerul e inca albastru si unde trec cu gratie prin nori de vata. A inceput perioada in care ma gandeam ca ma fac pilot. Eram obsedata de Steve Irwin si de calatoriile lui, iar in capul meu, a fi pilot imi indeplinea visul de a calatori peste mari si tari, in tot felul de locuri exotice populate de animale ciudate. Tot in perioada asta ma uitam si la McGyver, deci am oscilat mult intre pilot si inventator. Great.

Inevitabil mama se uita la “Tanar si nelinistit”. N-avea cum altfel. Profitam de multe ori de ocazie si atunci cand auzeam genericul de inceput ma furisam o ora din casa fara ca ea macar sa observe. Asta pana cand s-a prins si a inceput sa ma oblige sa ma uit si eu. M-a apucat o iubire pentru personajul cu numele de Christine “Cricket” Blair, care juca (poate inca joaca, poate-a murit, we'll never know) rolul unui avocat. Cum eram mereu mama ranitilor, am zis ca niste studii in domeniu n-as strica si cea mai buna meserie pentru mine ar fi aceea de avocat. Cred ca dintre toate, asta m-a tinut cel mai mult, pana prin liceu, cand latura mea neobosita, usor nebuna, care nu crede in reguli si rebela, ca sa-i spunem intr-un cuvant “artistica” - s-a dezlantuit. Astfel, am ajuns sa revin la gandurile care contineau hartie si pensule si sa ma vad pictorita neinteleasa. Dupa haine patate, planse aruncate pe geam si pensule ravasite prin casa, mi-a trecut si m-am intors la prima dragoste: cititul. Din una in alta, am cochetat si cu ideea de a scrie orice - romane, povesti, poezii. Mi-a trecut si asta, nu inainte de a da la Litere, a intra si a ma razgandi intr-un moment de luciditate.

Ce legatura au toate astea cu sociologia sau cu publicitatea, n-as putea sa va spun exact, asta pentru ca din facultate si pana azi am trecut prin a vrea sa fiu (in secret sau nu): criminalist, antropolog, sociolog, profesoara, copywriter, fotograf.

Acum tot ce ramane de vazut e ce o sa fac in continuare, sperand ca actele bipolare si schimbarile de preferinta au ramas de domeniul trecutului.

pace \/

p.s: Era sa uit de dragostea profunda pe care i-o purtam lui Pruteanu. Probabil ea a stat la baza admiterii la Litere. :)) 

Caught in the Middle

Era una dintre persoanele despre care ajungeai sa te intrebi de ce ai cunoscut-o. Insemna un ghem mic-mic de bucurie, intre o groaza de intamplari fara sens.

Am vazut-o pentru prima data intr-o noapte cu luna plina, imensa, in timpul unei petreceri imbibate cu alccol. Radea cu nonsalanta de ea, varsase un pahar pe pantalonii albi. Mi-au ramas in minte dintii ei luciosi si zambetul plin, real. Pentru mine era genul ala de zi proasta, in care te relaxai obligat-fortat intr-o atmosfera de libertate, ingrijorare si speranta pe care doar un student cu 5 restante o-ntelege. Dansa frenetic pe o melodie dizgratioasa, un amestec de zgomot si ceva versuri neclare. Nu stiam daca ii place sau daca se prosteste. Cum naiba aveam sa ii atrag atenta, cand eram cel mai mare loser de la petrecere? Cu paharele n-aveam nicio sansa, nu eram deloc expert in a bea cu cap si stil. Cu fizicul, nici atat, eram mediocru. Poate umorul m-a salvat, caci m-am dus la ea cu o gluma, habar nu am cat de buna, dar a ras. Ne-am asezat firesc pe canapea, de parca ne stiam, si-am inceput sa vorbim despre vin alb. Imi spunea ca nu ii place, ca prefera berea. Mi se parea atat de originala, la vremea aia, o fata care sa bea bere! Ma cucerise, desi nu stiam decat asta despre ea. Apoi mi-a zis ca e studenta la Arte. Interesul atinsese cote ametitoare. Am stat ceva ore de vorba despre nimicuri, mancand alune si fredonand pasaje de melodii, cu lumina lunii batand fix pe capetele noastre.

In mintea mea deja apareau o gramada de intrebari, ma gandeam cum sa o invit a doua zi la un cico, inainte de asta sa ii cer numarul, eventual sa ne sarutam. Iulia o chema. Abia pe la jumatatea noptii mi-a zis, iar eu uitasem sa ma interesez. Vazand cum incepe sa rasara soarele, nu stiam daca eram indragostit, fericit sau doar beat si ma intrebam prin ce minune divina inca mai era langa mine palavragind. Stiu ca ne-am jucat biliard, m-a batut mar. Tocmai ce-am zis ca eram loser. Imi aduc aminte totusi printre rasete si glume pe care le faceam pe seama celorlalti cateva franturi de idei de-ale ei... Imi spunea cat de mult ii place sa citeasca, planul ei era sa faca totul in jurul ei mai frumos, nu mi-a zis si cum. Dar m-a facut sa cred ca o sa reuseasca. 

Dupa seara aia nu ne-am revazut decat 3 saptamani mai tarziu. Desi mi-a dat numarul ei, in toata euforia aia am pierdut biletelul pe care-l scrisese. Pe ea am cautat-o peste tot, am intrebat fiecare prieten daca o stie, macar din vedere, am mers de zeci de ori pe strada pe care statea si amicul comun, in speranta ca o sa apuc sa o mai vad. Nici el nu stia despre cine vorbesc, si care Iulia mi-a ramas intiparita in memorie. Iar eu nici macar nu mai tineam minte unde statea, sau daca era din Bucuresti. M-am impacat cu gandul ca n-o s-o mai intalnesc, dar m-am inselat.

O zi neobisnuit de calda de sfarsit de august m-a gasit pe plaja, sorbind dintr-o cola rasuflata, pierdut in cine-stie-ce ganduri tipice mie. Si atunci m-a lovit rasul ei inconfundabil fix in urechi. M-am ridicat buimac si am analizat rapid plaja. Intr-un final, am vazut-o: purta un turban imens, colorat, si un costum de baie rosu. Am vrut sa evit un moment penibil dar nu am reusit. M-am dus la ea cu un zambet exagerat de larg pentru situatia in care ne gaseam si am abordat-o cu un “Ce faci, baaaai?”. S-a uitat la mine si pentru cateva secunde nu avea nici cea mai vaga idee cine eram. Persoana cu care era s-a carat imediat, iar ea a ramas acolo privindu-ma circumspect. I-am facut un rezumat al povestii, al partii in care ne cunoscusem, evident nu al celei in care o cautasem ca un zabauc. Si-a amintit, spre bucuria mea, seara respectiva.  Mi-a povestit ce-a mai facut de cand nu ne-am vazut si mi-a zis ca peste cateva saptamani o sa vina inapoi in Bucuresti, caci se cam plictisise in Bacau si urma sa inceapa si facultatea. “Buuun, deci e moldoveanca si o sa vina in the hood. Perfect, am tot timpul din lume sa o scot la cafele si la plimbari nocturne.” Am mai stat putin de vorba, apoi ea s-a dus la cazare sa doarma de pranz. Fusese in Stuf pana dimineata, iar acum o molesise caldura si voia sa leneveasca putin. N-am vrut sa fiu insistent, de fapt am vrut chiar sa joc cartea aia a nepasarii si i-am aruncat un “Ne mai vedem pe aici”. A plecat brusc fara sa mai spuna nimic. Bineinteles ca imi venea sa imi trag doua palme ca iar lasasem la voia intamplarii o eventuala intalnire, dar de data asta aveam o oarecare siguranta ca macar suntem pe teren comun. Ca sa n-o lungesc cu detalii, dupa cele cateva zile pe care le-am petrecut in Vama amandoi, am hotarat sa ne vedem in Bucuresti si sa vedem ce iese.

Ce-a iesit a fost cea mai intensa perioada pe care-am trait-o pan-acum. In ea mi-am gasit, pentru un an si-un pic cel mai apropiat prieten. Am fost camarazi de excursii, de club, am umblat prin tot felul de locuri noi, in care amandoi cautam o particica din ceea ce credeam ca suntem, am intrat si in rutina, dar cumva ma surprindea in fiecare zi cu cate ceva, am impartit acelasi pachet de Kent si ultima cescuta de cafea in dimineatile in care ne grabeam la un examen, am urmat-o pe la tot felul de petreceri unde n-as fi avut de fapt ce cauta, m-am modelat putin dupa cum era ea, dar nu pentru ca nu m-ar fi iubit altfel, ci pentru ca imi promisesem sa aleg mereu altceva decat ce-mi spune al saselea simt. Stiam ca o sa vina o zi in care o sa ne indepartam si ca o sa imi lipseasca mult timp dupa aceea, dar am preferat sa ma bucur doar de faptul ca atunci, fix in momentul ala, era ce-mi trebuia.

Cele mai dureroase despartiri sunt chiar alea in care nu spui de fapt nimic, nu primesti sau nu dai nicio explicatie si nimeni nu misca niciun deget ca lucrurile sa fie altfel. Nu am ramas decat cu niste poze, un tricou “de casa” de-al ei si foarte multe amintiri frumoase, dar la vremea aia dureroase. Am avut dupa Iulia cateva relatii, unele pasagere, altele mai lungi, dar deseori ma surprindeam gandindu-ma la ea, chiar si in momente in care nu era nimic in jur care sa ma duca macar putin cu gandul acolo.

Dupa mult timp mi-am dat seama de ce o cunoscusem de fapt. 

In the ABC of growing up

În ultimele luni, totul s-a întâmplat cu viteza luminii, fără să apuc să mă pregătesc, fără centură de siguranță și fără cască. Am alergat de nebună ca să țin pasul cu timpul și mi-a plăcut să cred ca e ceea ce mi-am dorit. N-am sa spun ca nu e, aș minți, cred. Am îmbrățișat schimbarea într-o măsură în care nu mi-aș fi imaginat, iar acum mă simt ca o biluță de la Pinball care se dă cu capul de pereți. E adevărat, sunt niște pereți foarte drăguți și colorați, dar tot pereți sunt.

Însă astă-seară, pentru o oră, am fost doar a mea, fără tocuri care să-mi aducă aminte că am nevoie de ele ca să fiu cine trebuie sa fiu, fără remindere care sa îmi spună încă odată ca timpul nu mai e al meu, fără programul de pe birou care-ar trebui sa îmi controleze ce mai rămâne din puțin. Pe o băncuță, cu 2 țigări în pachet, uitându-mă la semaforul care-și schimba culorile, am zăcut ca un mormoloc bucurându-mă de frig, de vânt și de oamenii care treceau pe lângă mine, făcând ceea ce-mi place de când mă știu: să îmi imaginez viețile lor într-o fracțiune de secundă.

Nu m-am mai gândit dacă sunt sau nu fericită, ci am luat totul ca atare, alegând să exist pentru oricine altcineva decât pentru mine și crezând că asta e soluția. Am realizat acum că, pentru ceva vreme, nu am gândit deloc. Sună bizar, dar așa-i. Am uitat de C-word și de orice altceva nu-mi convine legat de existența mea și am pus un fel de pauză în capul meu. Mi-a prins bine, zic eu. Dar a venit timpul să reîmbrățișez realitatea. Cu zâmbetul pe buze și cu tocuri în picioare.

pace\/