sâmbătă, 26 septembrie 2015

La... mulți.

Dau muzica mai tare ca să nu îmi aud gândurile, Fixez calendarul cu privirea și habar nu am ce ar trebui să fac astăzi. Astăzi e ziua în care am fi sărbătorit cei 61 de ani de viață frumoasă și plină pe care i-ai (fi) trăit. Astăzi aș fi venit la tine cu un cadou cu care mi-am bătut capul și de care nu sunt mulțumită, ai fi zâmbit și ai fi ciocnit cu mine un pahar de bere spunându-mi că ai destule lucruri oricum, și că nu îți mai trebuie nimic.

Încerc să îmi aduc aminte ziua ta de anul trecut și e tare neclară. Țin minte tortul foarte bun pe care l-a făcut mama, faptul că ai băut o bere, deși nu prea aveai voie. În rest... e nimic în mintea mea. Mi-aș dori să fi știut atunci că e ultima dată când sărbătorim asta, poate aș fi făcut ceva mai special, am fi ieșit să jucăm un biliard, chiar dacă tu nu mai aveai așa de multă energie.

Tare rău îmi pare că ultimul an te-a stors de energie, de pozitivism și de alte lucruri frumoase pe care le vedeam în tine, că ai ajuns să nu mai poți face mai nimic din lucrurile normale pe care le face orice om, că nu ai mai ajuns sa practici tehnica de pictură pe care o descoperisei și de care erai atât de încântat. Țin minte când ai zis că vrei să mai stai (pe Pământ) ca să mai pictezi, ca să mai dai celorlalți din darul tău atăt de minunat. Eram atât de convinsă că se va întâmpla și nu luam în considerare altceva, pentru că ăsta fusese anul în care bătusem toate probabilitățile care ne fuseseră nefaste. Țin mine că te-am luat de mână și mi-am împletit degetele cu ale tale și am stat așa, în tăcere, câteva minute.

În februarie, când mama era între două lumi, stăteai pe pat și plângeai ca un copil, spunându-mi că nu mai ceri nimic de la Dumnezeu decât să o salveze și că preferi să mori tu. Că trebuia să fii tu în locul ei. Iar eu mă uitam la tine și nu știam ce să spun, mai ales pentru că-n mintea mea, ea era acolo pentru că depusese mai mult efort decât putea inima ei să suporte... pentru tine. Eram atât de supărată pe lume...

Am învățat, de-a lungul timpului, să trăiesc cu doruri, dar ăsta e din alt registru. Doare atât de tare și e atât de sec și de greu, e un sentiment care mă apropie foarte mult de nebunie. Sunt zile în care aș face orice să mai stăm de vorbă, să mai discutăm politică. Sunt tristă că n-ai să vezi când o să am copii, blonzi și frumoși, când o să scot prima carte, când o să pictez primele 10 tablouri, când o să mă căsătoresc. Aș mai fi vrut măcar 20 de ani împreună, să învăț de la tine cum să pictez, cum să trăiesc frumos, cum să te bat la Scrabble. Să îmi mai reciți din Eminescu și să bem un pahar de vișinată de Revelion.

Mi-e dor de tine, tată, Mi-e dor de tine în fiecare oră din fiecare zi și nu știu cum, vreodată, o să se estompeze sentimentul ăsta de neliniște și de gol. Aș fi vrut să ciocnim și anul ăsta un pahar de bere împreună. În schimb, am băut singură un pahar de bere în cinstea ta, am jucat Remi, așa cum jucam noi, și am spus glume proaste, așa cum spuneam noi.

Azi mi-am adus aminte de telefonul mamei, de drumul lung până acasă, de ciupiturile de pe mână în speranța că e doar un vis, de ritualurile stupide, care dor al dracului, de cum m-am uitat atent în mine și am descoprit goluri și plinuri cu care nu știu ce pot să fac, de faptul că de fiecare dată când mă uit în oglindă te văd pe tine, mă izbește și mă doare foarte tare.

N-am știut cum să trăiesc ziua asta. Mi-a sunat în cap încontinuu La mulți ani, deși s-au terminat anii, brusc, stupid și de neînțeles. O să întorc pe toate părțile amintirile noastre, o să mă rog să mă vezi, de acolo de unde ești, și să te bucuri cu mine de tot ce voi trăi, o să mă uit la M-ul de pe umărul meu drept și o să zâmbesc gândindu-mă că ești îngerul care mă urmărește peste tot și o să îmi imaginez ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost cancer.

pace.

luni, 14 septembrie 2015

Of love and loss.

...întinsă pe spate, usor infrigurată, ascultând râsetele de pe fundal, mă uitam la câteva zeci, poate sute de stele care luminau cerul și-mi puneam dorința aia. Eram înconjurată de munți și de-un pic de răcoare și îmi trăiam cu toată ființa intenția pe care mi-o setasem - aceea de a fi în prezent, care prezent e dulce și în care toate sunt ok. 

Habar n-aveam că undeva, deasupra, se decidea chiar atunci tot ce va urma. Eu trăiam liniștită prezentul în care număram stele.

30 de zile în care te-am visat cu ochii deschiși, dar și cu ei închiși.
30 de zile pe care le-am mai numărat de-atâtea ori știind că o să încep să număr și-n sens invers. Mai puțin acum.
30 de zile din care nu am înțeles, incă, nimic.
30 de zile în care până și să fac o listă de cumpărături mi s-a părut complicat.
30 de zile din care pe vreo 15 le-am uitat.
30 de zile în care mi-a amorțit mintea.
30 de zile care am crezut că o să mă facă un om mult mai bun, dar n-a fost așa.
30 de zile de recunoștință, tristețe, furie, bucurie, acceptare, dor, negare, calm, panică și întrebări.
30 de zile la finalul cărora credeam că o să mă trezesc.

Cam cât de departe e pentru totdeauna? E la fel de departe ca momentul în care te țineam de mână și ne împletisem degetele și eu îți spuneam că o să fie bine? Sau la fel de departe ca momentul în care ai spus clar și răspicat că vrei să mai stai lângă noi?

Călătoria asta mă face să fiu și mai bună și mai rea, depinde de câtă putere și răbdare am eu în momentul ăla să aleg, dar cu siguranță nu ma lasă la fel cum m-a găsit. E ca o tornadă care a venit, a darâmat și acum urmează partea în care reconstruiesc. 

Știu că o să treacă mult mai mult de 30 de zile până în momentul în care o să stau la geamul unei clădiri din orășelul reinventat și în care o să am sufletul plin de liniște și împlinire privind peste copacii cu flori, clădirile mici și cochete, dar și peste semnele alea care lasă să se vadă că ceva a trecut pe acolo.

pace.

miercuri, 2 septembrie 2015

Fața nevăzută a Lunii

Cred că ar trebui să ramâi conectată la realitate...
Dar ce s-a întâmplat bun în ultimul an? Ceva pentru care ești recunoscătoare?
Toate au un sens.
O să fie bine.
...sau orice alte fraze înțelepte, dar care vorbesc cu piticul logic din mințile noastre, nicidecum cu cel care plânge, suferă și simte tot felul de alte lucruri pe care nici nu le poate explica, recunoaște sau denumi.

...

Faaaaza e că de pe scaunul pasagerului e mai ușor să vezi drumul și e mai simplu să planifici traseul. 

Am senzația că în momentul în care iau mâna de pe volan și mă las puțin să simt, se construiește un soi de zid de sticlă între mine și ceilalți. Sau mai bine zis între mine, cea din momentul ăla și mine, cea care sunt sau vreau să fiu împreună cu ceilalți.  Și mai am senzația că, atunci când mă las să simt... mi se înfundă urechile, se lichefiază covorul sub mine și nu mai aparțin realității. Mda, sună ca rânduri scrise de un om nebun.

...

Tot ce s-a-ntâmplat a scos la iveală o latură bună, înzestrată cu răbdare, calm și ochi care cred fără să vadă, un om care are încredere în înțelepciunea vieții și a Universului. Eh, în același timp a mai trezit și o latură mânioasă, impulsivă, cu mască de victimă și întrebări retorice din cele mai întortocheate. O latură care nu înțelege de ce și care crede că nu meritam să fi fost martoră la asta și să mi se fi întâmplat fix mie. O latură neplăcută, pe care n-o îndrăgește nimeni, nici măcar eu. O latură care, ca un copil în supermarket, se aruncă în fund și începe să țipe, uneori metaforic, alteori cu consecințe fonice. Un copil care se ține de fusta mă-sii și nu poate să accepte că nu va primi chestiaiaiafărădecarecredecănupoatetrăi. Și brusc atunci vede un alt copil care are ceva în mâinile sale mici și o ia ranza total. Cam asta e imaginea pe care o văd în mine în unele momente.

...

Nu știu dacă vreodată vor folosi cuiva rândurile astea, dar dacă ai pierdut ceva definitiv vreodată... există posibilitatea să nu ajungi la sentimentul ăla de pace imediat sau să nu poți rămâne în el multă vreme. Sau cel puțin eu așa am trăit până acum toate astea, în haos, cu dorința de a accepta fiecare zi așa cum vine ea, cu încă un pas către a înțelege.

...

Există posibilitatea...
...să simți ce e mult mai simplu să-ți rupi. pe rând, câteva oscioare, decât să scapi cu mintea întreagă și sufletul curat după o experiență din asta. 
...să crezi că urăști pe oricine are ceea ce ție-ți lipsește.
...să nu mai recunoști propria-ți înțelepciune, cu atât mai puțin a celorlalți. 
...să te enerveze fiecare lucru bun care i se întâmplă altcuiva, nu din răutate, ci din contrastul pe care-l face cu întunericul în care ești și din care crezi că nu o să mai ieși.
...să crezi că e mai simplu să te duci și tu pentru că sigur n-ai cum să supraviețuiești. 
...să crezi că dacă te vei răni pe tine o să doară mai puțin.
...să încerci să rănești pe altcineva, așa nu vei fi singurul care suferă.
...să fii convins că lucrurile nu vor mai fi niciodată bine. Apoi, la 2 minute, să te lovească un val de recunoștință și bucurie, apoi să pici iar într-un tunel de ne-bine.
...să simți că ești singur în toate astea, poate uneori chiar să fii, și să crezi că dacă nu-i nimeni fix atunci care să te ia mână înseamnă că ești cel mai nenorocit de pe Planetă.

Toate astea le-am simțit și nu cred mă fac un om rău, egoist, un monstru sau ceva asemenea, ci sunt parte din procesul de vindecare și de creștere pentru mine și e sănătos să le trăiesc așa cum pot și stiu mai bine: pictând, alergând, mergând pe biclă, lamentându-mă, scriind, înjurând, plângând cu sughițuri, citind, vorbind cu oameni înțelepți, rugându-mă sau în orice altă formă pot să exprim avalanșa aia de imagini, sentimente, sunete, amintiri, proiecții și alte asemenea.

...

...cred că a încerca să mă mențin pe linia de plutire așa cum cred ceilalți că ar trebui s-o fac e nesănătos.
...cred că am nevoie să încep să îndrăgesc latura despre care vorbeam mai sus, aia neplăcută și verișoară cu D-l Goe.
...cred că trebuie să fac ceea ce am nevoie să fac pentru a integra experiența asta în ceea ce sunt. 
...cred că trebuie să fac tot ce știu mai bine ca să rescriu viața și zilele cu alegerea asta care nu-i nici măcar a mea. 
...cred că e sănătos să pot să simt toate cele bune și cele rele și să fac tot ce pot să nu rănesc pe nimeni în procesul de reașezare a atomilor.

...

E al naibii de greu traseul ăsta, îl simt ca o călătorie dus-întors printr-un fel de Univers paralel, să-i zicem Întunecescu, încărcat cu durere, suferință, dor, neliniște, panică, frică, anxietate, neajutorare, abandon, coșmaruri și alte asemenea. Ca să fiu sinceră, de vreo 50 de ori pe zi mă gândesc la faptul că ar fi mult mai simplu să evit să conversez cu realitatea sau să aleg să rămân în casă în compania unei înghețate și a unui bax de șervețele/somnifere sau orice altceva cred eu c-ar păcăli sentimentul ăsta teribil de gol. Dar îmi opresc gândurile astea și îmi imaginez că la finalul acestei călătorii o să mă fi câștigat ca aliată, o să fi cunoscut oamenii potriviți și-o să mă fi apropiat de cei de care am nevoie, că voi fi descoperit putere acolo unde credeam că nu-i și sensibilitate acolo unde nici nu căutasem măcar. Imaginez din tot sufletul momentul în care toate se vor lega și ăsta-i motivul pentru care mă ridic din pat în fiecare dimineață, farul care mă ghidează-n furtuna asta cu de toate. 

Am zilnic momente în care sunt recunoscătoare, pot să văd lucrurile bune, pot să văd ce-i în regulă în existența-mi de acum, pot să imaginez lucrurile frumoase ce vor veni, chiar dacă-i greu, pot și fac toate astea, măcar câteva minute pe zi.

...

Cred cu tărie că, până nu am fost în papucii cuiva, e destul de complicat și nedrept să arunc cu sfaturi, să mă îndepărtez pentru că nu înțeleg de ce nu funcționează (omul sau sfaturile) și să judec. Sufletul e ceva prea complex ca să poată fi mapat, înțeles, desenat și văzut în toată splendoarea lui. E de ajuns să spun "Sunt aici și, atât cât poate mintea mea să înțeleagă, o face cu și din drag pentru tine". Sfaturi și înțelepciuni avem mereu pentru ceilalți, iar când vine vorba de noi, brusc ne lovește amnezia. Asta fără a sugera să empatizăm cu toate suferințele din lume. Nu. Doar să știm că există și să renunțăm să credem că le putem rezolva pe toate ca niște super-eroi. 

Așa că, oricine ai fi, nu ești deloc singur în nebunia ta. Uită-te cu sufletul la ceilalți - se prea poate ca, undeva, posibil chiar lângă tine, să mai fie cineva care face aceiași pași haotici și dureroși prin Întunecescu. Chiar dacă nu-i mai dulce durerea dacă îl lași să te privească așa cum ești, doare altfel, într-un mod care te face să te simți mai puțin singur.

pace\/