138

Dragul meu,

Mă iubești așa cum numai un necuvântător o poate face. Nu cred să fi împărțit cu altcineva mai multe momente decisive. Mi-ai șters lacrimile de copil, mi te-ai împletit printre picioare când nu-mi încăpeam în piele de fericire, m-ai așteptat răbdător când am lipsit și m-ai certat din priviri când am greșit. Am primit atâta iubire că uneori nici nu știam ce să mai fac cu ea și te împingeam la o parte de lângă mine. Așa începe totul, crezând că lucrurile o să fie mereu la fel ca-n secunda aia. Nici măcar nu am luat în calcul că ar putea veni o zi în care te voi căuta și nu te voi găsi. Te-am luat de-a gata și nu am apreciat îndeajuns dragostea pe care o ofereai cu atâta generozitate. Poveste clasică.

Am sperat până în ultima clipă că o să mai avem încă pe-atâtea povești de depănat, că o să mă mângâi cu nasul umed și călduț pe obraz în fiecare zi. Nu am putut concepe existența ta în alt loc decât lângă mine. Ai conectat 3 oameni fără să știi, ai creat contextul în care să ne putem vărsa toată dragostea neexprimată, ne-ai răspuns cu mult mai mult decât ne așteptam și ne-ai învățat să ne iubim. Necondiționat. Și cu cât eram noi mai aproape, cu atât te îndepărtai tu. Și apoi... spufff. Ca un balon de săpun a cărui piele e prea întinsă ca să reziste, ai dispărut brusc, ai lăsat doar câteva urme ale existenței tale minunate și te-ai dus să împarți iubire în altă parte.

Mi-e dor să-ți simt mustățile gâdilându-mi buzele, corpul moale pe pieptul meu, vibrând a dragoste și a liniște. Mi-e dor să mă întâmpini ca și cum nu m-ai văzut de un car de ani, să îți împingi capul în palma mea și să-mi oferi cea mai caldă privire dintre toate. Mi-e dor.

Îmi place să cred că am avut nevoie de tine într-un univers paralel, în care nu sunt așa cum sunt, că ai îmbrăcat din nou haina de super-erou care-ți place așa de mult și-ai plecat să mă salvezi. Ți-ai făcut treaba aici, m-ai protejat cât ai putut până în ultimul moment și ai pornit să mă cauți, să mă găsești și să te asiguri că sunt pe drumul pe care trebuie, chiar și într-o realitate alternativă. Ești exact acolo unde trebuie să fii și pentru asta îți mulțumesc.

...pace

Conexiuni#1

Mintea mea a intrat acum in nebunia conexiunilor cu alti oameni. Mai exact, a momentelor in care m-am conectat cu cineva necunoscut pentru o secunda sau pentru 5 minute. Astfel, incep seria cu ceva la care nu ma mai gandisem de foarte multa vreme, pana azi.

Acum vreo 12 ani, intr-o zi calda de iunie, eram in skateparkul din IOR. Purtam nelipsitii nadragi cu tur pana la China, in care puteau sa intre 2 Andree. Vorbeam nimicuri cu cineva cand vad cu coada ochiului un skate fara skater pe el care venea hotarat spre mine. Habarnamista de mine nu prea le avea (e valabil pana in prezent) cu mersul pe skate, dar din instinct am sarit si cumva am reusit sa aterizez pe el. Am simtit ca Divinitatea ma alesese pe mine sa o intrupez pentru 3 secunde. Am ridicat privirea si cei mai misto ochi caprui veneau spre mine impreuna cu posesorul lor. 

- Misto faza! zice tipul.

 Avea un tricou verde pe care era scris maaare cu alb "33". 

- Hai, merci! mi-a zis in timp ce se carabanea.

Am ramas fleasca, fara sa apuc sa zic nici macar "cu placere" si ma gandeam de ce nu am avut si eu un comeback desteptut. De atunci, am venit in fiecare zi in skate, cautandu-l cu privirea pe treistrei. In aroganta mea credeam ca o sa se uite la o pustoaica bretonata si schiloada. Vise, taica! Ne-am intersectat mai apoi de cateva ori, dar n-am avut curaj nici macar sa ma apropii la o distanta propice ca sa fie cumva constient de existenta mea. N-am avut niciodata vreun schimb de replici, dar eu am avut parte de cea mai misto vara, in skate, inconjurata de pusti cool. Asta a fost un moment important pentru mine, nu pentru ca as zice ca lucrurile s-au asezat asa cum trebuie (si ca strugurii sunt acri cand nu ajungi la ei), ci pentru ca asa am inceput sa invat ca daca ceva nu iese asa cum imi doresc, cum sper sau cum planific, nu inseamna ca nu poate fi frumos. 

Asta a fost prima conexiune dintr-un sir luuuuuung de momente care s-au intamplat sau care urmeaza sa. :)

Inchei periplul prin lumea adolescentina cu o concluzie: se pare ca si atunci cand eram mica asteptam sa mi se intample lucruri bune, sa vina ele la mine. Unul dintre cele mai inutile obiceiuri, de care din fericire am scapat aproape de tot.

pace\/

Despre drumuri şi tuneluri

Împărtăşesc cu voi toate astea, în postul ăsta, în cele deja scrise şi-n cele ce vor urma, ca să ştiţi că nu sunteţi singurii ciudaţi de pe lume. There are a bunch of us out there. Am deschis zilele astea o cutiuţă cu lucruri dureroase din sufletul meu şi am avut revelaţia că tot ce am facut până acum a fost ca să fiu acceptată de ceilalţi. Dar ca să n-o iau de la coadă la cap, să vedem... Am fost un copil destul de tăcut, deseori mi-era teamă să nu deranjez şi încercam să fiu cât mai specială prin ceea ce făceam ca să primesc aprecieri care să compenseze tristeţea adusă de convingerea că nu merit să fiu aici. Moartea a fost printre gândurile mele încă de când abia înţelegeam ce înseamnă. Mă străduiam să citesc cât mai mult, să ştiu cât mai multe, să fac mai mult decât alţii ca să merit să respir. Poate de-asta am învăţat devreme să citesc, a fost un mecanism de adaptare pentru că-mi pusesem pe umeri povara căsniciei eşuate a părinţilor mei. Cumva credeam că sunt vinovată că ei sunt încă împreună şi că trebuie să fac treaba asta să merite. Oamenii ăştia îşi sacrificaseră viaţa, trebuia să îi fac să fie mândri de mine! Mi-a luat 20 şi ceva de ani să accept măcar puţin că oricum aş fi şi orice aş face, merit să fiu aici. Încă mai am mult pana la linia de sosire cu treaba asta. Am vrut să intru la un anume liceu de prestigiu, însă am înţeles greşit la vârsta respectivă revolta mea faţă de sistemul educaţional şi am refuzat să învăţ pe de rost diferite pasaje, lucru care m-a pus undeva pe la mijlocul listelor. Am intrat la un liceu mediocru, unde alternam între momentele de bucurie că sunt acolo şi că am prieteni grozazi şi ruşinea că eram cea din familie care face un liceu mai degraba prost. Câtă bipolaritate şi câtă neîncredere în mine am putut să îmi induc atunci... Apoi m-am dus la facultate şi am fost mândră şi ruşinată de mine simultan că am intrat la 5 facultăţi şi că puteam alege unde să mă duc. Cumva, însă, respingeam înclinaţia mea umanistă pentru că mi se părea nefolositoare. Mă respingeam în continuare pe mine. M-am străduit să oscilez între o viaţă socială activă şi învăţat şi uneori eram frântă de oboseală pentru că făceam aşa de multe din dorinţa de a fi alături de un număr cât mai mare de oameni, deci de a avea mai multe şanse să fiu acceptată. A venit vremea să dau şi la master şi, evident, am ales 2 mastere. Trebuia să fiu în continuare specială şi să justific existenţa mea în lume prin realizările mele. Atunci am intrat în tunel şi am atins punctul cel mai de jos existenţei mele şi tot atunci a fost momentul în care am început să schimb lumea din mintea mea, să fiu tot mai puţin o victimă şi să descopăr cărţi care să mă inspire, oameni şi noi moduri de a gândi. De acolo, din punctul ăla, nu mai puteam decât să cresc, nu mai aveam altă opţiune. Faptul că în majoritatea timpului făceam şi încă fac mai multe lucruri simultan, ca să nu simt că pierd vremea şi să fiu utilă, îmi arată că încă mai am de parcurs ceva drum până să mă apreciez doar pentru că sunt.  Cu greu am înţeles că fiecare face alegerile sale proprii, iar în spatele lor stă orice, mai puţin vina mea, la fel cum ceea ce aleg eu e rezultatul gândirii mele, fără să pot sau să vreau vreodata să blamez pe altcineva pentru ele. Până să mă pot accepta am trecut prin o mulţime de stadii emoţionale şi fizice, majoritatea negative. Nu înseamnă că atât de sinuos trebuie să fie drumul tău spre iubirea de sine, ci doar că şi dacă poteca ta e denivelată, tot o să ajungi la lumină. Uită-te înapoi la cât ai parcurs, zâmbeşte şi fii fericit. Un pic de iubire faţă de tine e mult mai mult decât nimic! Mă iubesc şi mă accept pe mine. Sunt bucuroasă că sunt eu. Azi, aici, acum, văd viitorul care vine cu armonie, bucurie, abundenţă, prosperitate şi cu fericire. O să vină o zi în care o să cred cu toată fiinţa mea în mantra asta, însa până atunci mă voi iubi puţin mai mult în fiecare zi. pace \/

"...tell me your secrets and ask me your questions"

Nu mi am imaginat cum e sa stau la cafeneaua de la parterul locului unde am lucrat, sa stau efectiv cu o cafea in mana, cu o carte sub nas si un zambet incontrolabil pe buze. Asociam cafeneaua asta cu munca, nervi, cifre, cappucinno cu jumatate de pliculet de zahar brun si alte cele. Acum este doar un loc in care m-am asezat sa beau o cafea si sa mai citesc 2-3 pagini din noua mea descoperire in materie de carti. Stiu ca nu va dura mult aceasta dolce vita, de aia sunt foarte recunoscatoare pentru ragazul de care am parte, pentru ca am loc de ganduri, pentru un pic de relaxare si  pentru timpul pe care il am ca sa trimit valuri de multumire, dinspre mine catre Universul care-mi (va) trimite toate semnalele de care am nevoie. Asta e momentul in care multe dintre intrebarile pe care le pusesem pe silent atata timp au curaj sa se revolte si sa se perinde sfidatoare prin mintea mea... Dand la o parte bagajul genetic, social si emotional pe care-l port de la a mea familie, cine sunt eu? Ce fac cu drag, si-as face si pe gratis si pe 100000000 HUF? Care sunt valorile care stau la baza existentei mele? Ce aduc in vietile celor care ma cunosc? Care e cel mai mare vis? Cum am ajuns sa fiu cea care sunt? Cum o sa fac sa-mi las amprenta in lume, sa o fac un loc macar putin mai bun? Care e cea mai mare frica a mea? Ce nu as face niciodata? Care sunt limitele mele? Care e destinatia mea, daca am una? Care sunt calitatile mele? Dar atitudinile pe care vreau sa mi le cresc in suflet si-n minte? Ce caut in lumea asta? Care mi-e scopul? De ce fac ceea ce fac? Ce sta in spate actiunilor mele? Dar in spatele reactiilor? Si in spatele gandurilor? Raspunsul meu la toate acestea e momentan linistea pe care o port in suflet. Evident, nu e de ajuns, insa stiu sigur ca il voi afla. Iar fetele cunoscute care se lumineaza in prezenta mea ma fac sa sterg din cap orice asociere cu aceasta cafenea si sa pictez in locul ei povesti, rasete, planuri, vise si proiectii. Exact acum, rememorand toate astea, cu "The Scientist" in urechi, cu pielea de gaina, pe balconul noului barlog gol si (inca) murdarel, sunt fericita. Pace \/

Stii ca duci o viata fericita…

…cand te imbratiseaza indelung inainte sa plece la serviciu, de parca nu te-a vazut de 2 saptamani, desi tocmai ce v-ati trezit unul langa altul.

…cand te bucuri ca e trafic, pentru ca mai aveti niste timp sa stati impreuna.

…cand te entuziasmeaza o miercuri seara petrecuta fara TV sau net, cu frigiderul gol intr-o casa aproape goala, in care se aude ecoul rasului tau idiot.

…cand iti spui rugaciunea dimineata si seara, nu pentru ca multumesti pentru ceva anume, nu pentru ca vrei ceva anume, si nici macar pentru ca esti religios, ci pentru ca iti da o stare de bine.

…cand o zi obisnuita te face sa zambesti, fara niciun motiv.

…cand in momente de panica si indoiala, poti sa vezi totusi luminita de la capatul tunelului, sau macar intrerupatorul care o va aprinde.

…cand te entuziasmezi ca te-apuci sa citesti cartea “aia” pe care o aveai demult in vizor.

pace\/

Fairy Footsteps in Greenland

Îmi plac puzzleurile alea încâlcite, din cel puțin 2000 de bucățele. Alea care te fac să pui piesele pe căprării, cele cu cerul într-o parte și cele cu copacii în alta. Niciodată nu m-am grăbit să le fac și n-am împărțit asa piesele, nu știu de ce, însă nu mi-a plăcut. Probabil pentru că scopul meu nu era să îl termin, ci să mă relaxes și să mă bucur când îl fac. Știu că atunci când eram micuță, mă puneam la masă cu picioarele sub mine ca să ajung mai ușor la blat și stăteam așa ore în sir, cu un puzzle cu sute sau mii de piese și căutam cu rabdare potrivelile. Mă relaxa așa de tare că uneori, după ce-l terminam, îl stricam și mă apucam iar de el. Îmi amorțeau picioarele de fiecare dată.

Mi se întâmpla să pun două piese una lângă cealalta și să cred că se potrivesc, apoi câteva ore mai târziu îmi dădeam seama că nu merg împreună și le găseam locurile potrivite. Așa cum mergi de mână cu cineva prin soare, furtuni și alte cele și realizezi deodată că mergeați în direcția greșită.

Și-apoi credeam c-am pierdut niște piese, pentru că nu le găseam potriveala nicicum și mă apucam să caut sub masă, sub pat, printre cutii și după televizor bucățile lipsă. Cam cum e când cunoști pe cineva și crezi că n-ai nimic în comun cu el și-apoi te uiți cu o secundă mai mult în ochii lui și îți dai seama că pur și simplu trebuia să întorci piesa într-o altă poziție ca să meargă la fix. 

Cel mai mult îmi plăcea începutul, când stăteam cu maldărul de piese răsturnate, le mângâiam ușor ca să le simt formele si laturile, le priveam cu entuziasm și mă apucam, cu răbdare, să le întorc pe față, una câte una. Încă iubesc începuturile foarte mult, pentru că atunci ai mintea deschisă spre șapte drumuri, sufletul pregătit să fie surprins și trupul într-o tensiune plăcută. 

Încercam să mă uit la poza inițială de pe cutie doar o singură dată, la început, iar apoi îmi antrenam memoria ca să termin puzzleul fără să mai întoc cutia către mine. Așa cum îmi antrenez memoria acum pentru când n-o să mai pot întoarce cutia către mine pentru că nu va mai fi acolo.

Partea proastă cu un puzzle e că și dacă îl faci de două sau de nouazeci și nouă de ori, rezultatul final va fi același, de-aia încercam să pun bucăți din mai multe cutii ca să iasă ceva nou, din păcate nou și fără logică. Partea frumoasă este că în viața reală nu ai o imagine de pornire și iei ce piese vrei tu, le pui cum simți și uneori dispar singure de acolo.

pace\/

Stop, drop and roll.

Azi aleg să fie Revelionul. Azi îmi dau reset la minte și la suflet. Azi iau măturica, fărașul, mopul și răbdarea și reorganizez toate colțurile și toate sertarele dinăuntrul meu.

Ăsta e anul în care încă un prieten a plecat, lăsând în urmă o groază de lucruri frumoase și de momente fericite însă cel mai important, punând pe stop dezamăgirile și suferința.

Ăsta e anul în care o parte din sufletul meu a murit și-n care am văzut că nimic nu-i pentru totdeauna și că "o să-l văd și mâine" e cea mai mare amăgire din câte există.

Ăsta e anul în care am pierdut cele mai multe șanse și-n care am zis de cele mai multe ori "așa a fost sa fie".

Ăsta e anul în care aproape toate lucrurile s-au întors pe dos și pe față din nou, anul în care am simțit de cele mai multe ori pe pielea mea cât de puține situații pot controla de fapt.

Daaaar...

Ăsta e și anul în care m am reconectat cu mine, în care mi-am răspuns la întrebări și mi-am pus altele și altele, din ce în ce mai grele și mai provocatoare.

Ăsta e și anul în care o iau de la 0, în care trăiesc pentru prima oară în mine și în care îmi zâmbesc complice știind că mă iubesc cu adevărat.

Ăsta e și anul în care am primit cele mai multe și mai sincere îmbrățișări, pupicuri și alinturi.

Ăsta e și anul în care mi s-au deschis atâtea uși că nici nu știu pe care să intru mai întâi.

Ăsta e și anul în care am învățat cele mai multe, în care lecțiile mi-au îmbrăcat fricile și le-au transformat în provocări pe care de-abia aștept să le simt pe pielea mea.


La mulți ani cu pace \/

Se facea ca...

...acum 10 ani visam frumos si total diferit de cei care ma inconjurau. Nu intelegeam de ce eram obligata sa fac anumite lucruri si oprita din a ma crea pe mine asa cum imi doream. Nu puteam sa accept ca trebuie sa citesc Iona cand mie-mi placea Intoarcerea din Rai, nu intelegeam cum a functionat lumea si cum s-au dezvoltat oamenii daca erau supusi aceluiasi proces de bagare pe gat a unor informatii si legare la spate a mainii stangi pentru ca asa e corect, sa scrii cu dreapta. Apoi a urmat facultatea, unde simteam ca vreau sa am in fata mea mai mult decat un om cu multa experienta care tine un monolog, ca vreau mai mult decat sa transcriu un discurs sau sa scriu proiecte pe foi albe de A4. Visam sa putem alege cu totii ce vrem sa descoperim, sa avem ocazia sa o facem activ, sa fim sursa de inspiratie si de progres unii pentru altii si in final sa functionam ca un sistem sanatos. Mama mi-a zis ca din pacate asa e sistemul asta, ca un dat. Am imbratisat ideea ca sunt nebuna, mai ales ca nu gasisem inca pe nimeni care sa impartaseasca o asemenea viziune, am tras aer in piept si m-am calmat.

Cand am citit despre ceea ce se intampla in Universitatea Alternativa am crezut ca visez. Era de 100 de ori mai complex si mai frumos decat lumea pe care o imaginasem. N-am avut nevoie sa ma gandesc, sa meditez sau sa pun in balanta. Asta era, reincepeam un alt drum prin mine,de la 0, bucurandu-ma de curajul, viziunea si determinarea unor oameni fantastici. Am ales sa ma uit cu atentie in sufletul meu sa vad ce spune, ce vrea, ce simte, mi-am deschis mintea si am plonjat.

Asa am ajuns in momentul prezent, cand CAMPul a intrat brusc in viata mea, fara badge, fara sa anunte si mai ales fara sa ma lase sa banuiesc macar cum va fi intalnirea. S-a aratat in etape, le-a imprimat in mintea mea si m-a chemat la joaca. Cu rabdare, m-a lasat sa ma simt mai confortabil decat am facut-o in ultimii ani, mi-a permis sa visez, sa plang, sa rad, sa (ma) descopar si sa vad cate lucruri frumoase ignorasem la mine si la ceilalti. Mi-a aratat ca o imbratisare vindeca orice, o portie de ras copios e oricand binevenita, un moment de singuratate e acceptat, la fel si unul de vulnerabilitate. M-a incurajat in ziua de Relating sa cunosc particele din oamenii din jur si sa impartasesc cateva piese din puzzle-ul meu. Mi-a dat lectii valoroase in ziua de Learning, lectii pentru care n-am avut nevoie de pix si foaie, pentru ca s-au intiparit in mintea si-n sufletul meu. M-a lasat sa ma joc in ziua de Playing asa cum n-am mai facut-o demult, sa ma bucur cu si pentru altii, sa-mi redescopar competitivitatea si sa-mi dau seama ca s-a transformat in ceva productiv. Mi-a spus povesti in ziua de Sharing, m-a ajutat sa redescopar conexiuni pe care le credeam adormite si m-a invatat sa ascult cu adevarat. M-a tinut de mana pe drumul revelator din ziua de Dreaming, mi-a adus aminte ca e in regula uneori sa vreau sa ma simt protejata si mi-a pus, rand pe rand, intrebarile de care aveam nevoie ca sa pot merge mai departe.

In final, CAMPul m-a ajutat sa inlatur din minte intrebarea care ma macina: sunt oamenii intr-un proces de creare sau de descoperire? Nu mi-a raspuns, ci mi-a spus doar ca suntem in procesul in care alegem sa fim. Iar sentimentul asta ca mai am atatea momente revelatoare in fata mea si ca-i doar inceputul ma face sa ma simt exact ca o pastila efervescenta, gata-gata sa dea pe dinafara paharului.

Pace voua\/ Woop!