Acum vreo 12 ani, intr-o zi calda de iunie, eram in skateparkul din IOR. Purtam nelipsitii nadragi cu tur pana la China, in care puteau sa intre 2 Andree. Vorbeam nimicuri cu cineva cand vad cu coada ochiului un skate fara skater pe el care venea hotarat spre mine. Habarnamista de mine nu prea le avea (e valabil pana in prezent) cu mersul pe skate, dar din instinct am sarit si cumva am reusit sa aterizez pe el. Am simtit ca Divinitatea ma alesese pe mine sa o intrupez pentru 3 secunde. Am ridicat privirea si cei mai misto ochi caprui veneau spre mine impreuna cu posesorul lor.
- Misto faza! zice tipul.
Avea un tricou verde pe care era scris maaare cu alb "33".
- Hai, merci! mi-a zis in timp ce se carabanea.
Am ramas fleasca, fara sa apuc sa zic nici macar "cu placere" si ma gandeam de ce nu am avut si eu un comeback desteptut. De atunci, am venit in fiecare zi in skate, cautandu-l cu privirea pe treistrei. In aroganta mea credeam ca o sa se uite la o pustoaica bretonata si schiloada. Vise, taica! Ne-am intersectat mai apoi de cateva ori, dar n-am avut curaj nici macar sa ma apropii la o distanta propice ca sa fie cumva constient de existenta mea. N-am avut niciodata vreun schimb de replici, dar eu am avut parte de cea mai misto vara, in skate, inconjurata de pusti cool. Asta a fost un moment important pentru mine, nu pentru ca as zice ca lucrurile s-au asezat asa cum trebuie (si ca strugurii sunt acri cand nu ajungi la ei), ci pentru ca asa am inceput sa invat ca daca ceva nu iese asa cum imi doresc, cum sper sau cum planific, nu inseamna ca nu poate fi frumos.
Asta a fost prima conexiune dintr-un sir luuuuuung de momente care s-au intamplat sau care urmeaza sa. :)
Inchei periplul prin lumea adolescentina cu o concluzie: se pare ca si atunci cand eram mica asteptam sa mi se intample lucruri bune, sa vina ele la mine. Unul dintre cele mai inutile obiceiuri, de care din fericire am scapat aproape de tot.
