Fără titlu.

E așa ciudat că nici nu știu ce să zic, poate doar niște cuvinte alese aleator care nu-s nici măcar pe-aproape de a descrie ceva. Dacă nu-mi pun întrebări nu aștept răspunsuri. De fapt de-asta sunt satisfăcută, tocmai pentru că nu am nevoie să înțeleg, să explic, să gândesc. Nu știu exact încotro sau de ce. Bănuiesc cum, dar nu știu când. Cred că trece timpul un pic mai repede. Un pic prea repede.

E ușor să plutesc prin fiecare zi și toate să fie la fel. Știu ce caut: motivație.

...so they do have chocolate-chip cookies.

pace.

Tot ce-ncape într-o valiză.

După vreo 5..șpe țigări fumate una după alta, am avut și eu o revelație, aceea că oamenii strică multe relații de toate felurile, prietenie, iubire, colegialitate, pentru că au o ”valiză” prea mare de lucruri pe care le iau cu ei și le scot rând pe rând la iveală. Cum ar fi să avem ”în valiză” numai cutiuțe, pregătite cu atenție pentru a pune cadourile de la ceilalți oameni? Bucurii, mulțumiri, zâmbete, îmbrățișări, priviri complice, atingeri, telefoane în miez de noapte, râsete, prima bere băută împreună, cafeaua de dimineață, o priveliște grozavă de la balcon și tot ce mai au de oferit... Lumea ar spune că tocmai experiența ne face să fim maturi. Și cinici, aș mai adăuga eu. Dacă am lua cu noi ”în valiză” numai ce contează, și anume sentimente pozitive, probabil că ar fi un pic mai ușor să nu vrem să trântim ușa în spatele nostru din când în când.  Un vibe care ne duce cu gândul la cineva care ne-a dezamăgit, un gest care ne amintește de cineva care ne-a schimbat sau un cuvânt spus în același mod sunt de ajuns să ne punem o armură de cuvinte mari, reacții impulsive, nervi, frustrări și motive de dispreț care o să țină la distanță o persoană nevinovată. Am fost de ambele părți ale baricadei, dar intenționez să fiu arbitru în curând.

Nu mai vreau sa caut motive de dispreț, nu mai vreau să las sarcasmul să îmi scape printre cuvinte. Nu mai vreau sa fac abuz de ironie ca să ascund ce-mi trece de fapt prin cap și prin inimă. Nu mai vreau sa privesc amintirile ca pe un film prost care rulează la un cinematograf uitat de lume. De fapt, nu mai vreau să îmi amintesc nimic.

Vreau sa uit tot ce am învățat vreodată despre oameni, ca să o pot face din nou, de data asta la timp. Vreau o zi în care să nu mă cunosc, doar ca să descopăr lucrurile frumoase din mine. Vreau să zâmbesc, nu ca să rup tăcerea, ci ca să zâmbești înapoi. Vreau ca amintirile să fie frumoase prin oamenii care se plimbă de-a lungul lor, nu prin ce povestesc de fapt.

Și probabil tocmai ce te gândești: ”Deea, mai ușor cu iarba”.

Cum ar fi sa putem privi fiecare om cu naivitatea unui copil care-și face primul prieten de joacă?

pace.

If your dreams don't scare you, they're not big enough.

Habar n-am ce plan are soarta cu mine, sinceră să fiu nici n-aș vrea să știu. Ce știu sigur e că multe lucruri mi s-au întâmplat sau ”au avut loc” pe peronul mai multor stații de metrou: o despărțire fără nicio altă revedere, o îndrăgosteală, un Paște extrem de amuzant, un build-up către cel mai greu lucru pe care-l făcusem până la momentul ăla, un fior ciudat care m-a făcut mai fericită decât orice și m-a lăsat privind în gol către ușile care s-au închis, dar și un pas către o stație necunoscută mie până atunci. O stație care-avea să mă conducă, mai târziu, la o revelație... aceea că, fix atunci, începe ceva mai important decât pot eu să îmi dau seama.

Metroul e ca un tărâm fermecat, ceva ce pot asocia deopotrivă cu momente fericite sau triste. Și-mi place uneori să fac aceleași drumuri pe care le-am mai făcut, doar ca să-mi mai aduc aminte un crâmpei de conversație, un amănunt sau un râs sincer. Cel mai probabil multe alte lucruri se vor mai întâmpla în metrou și nu m-ar mira dacă o să și merg spre lumina albă tot de la metrou, că prea suntem frați de cruce. :)

Cumva, metroul îmi fură gândurile. Mereu îmi imaginez cam ce fel de om a stat înaintea mea pe scaun, cum e persoana din stânga mea, la ce se gândește, de fapt, tipa din fața mea, în timp ce citește plictisită ziarul și chiar recent m-am întrebat cum oare am nimerit să am în dreapta un tip care ascultă în căști exact aceeași melodie ca și mine: ”Coldplay - Fix You”. Fate has its weird ways.

”Atenție... se-nchid ușile.” Și dacă de cele mai multe ori auzeam asta din metrou, acum e o cu totul altă situație. De pe un peron o să mă simt mai în siguranță, mai ales dacă știu că e peronul potrivit.

pace\/

Între stimul și răspuns se află cea mai mare dintre puterile noastre...

...libertatea opțiunii (Victor Frankl).

Nimeni nu m-a obligat aproape niciodată să fac ceva. Și atunci când am fost obligată, rareori am răspuns așa cum celălalt se aștepta. În cazul meu, sentimentul de obligație vine mai mult din dorința de a ajuta, de a fi mereu ”acolo” pentru toți cei la care țin, în definitiv vine din dorința ca ceilalți să aibă o părere bună despre mine. Așa cum bănuiam, înăuntrul meu prețuiesc mult părerea celor apropiați, chiar dacă de cele mai multe ori acționez pe dos. Ajunsesem la un moment dat la concluzia că-s masochistă, că fac lucruri care mă rănesc doar din dorința de a mă pedepsi. Pentru ce? Nu cred că (mai) e relevant, căci am decis să mă privesc exact ca pe un bebeluș, nou, pur, care nu a făcut nimic greșit în toată existența lui, pentru că altfel o să continui în spirala asta infinită de greșit-pedepsit-rănit pe alții-rănit pe mine. Ce-am pierdut din vedere în toată teoria asta a mea, e părerea mea despre mine. Și în oboseala de a fi omul pe care-l suni în noapte că ți-a murit pisica, au rădăcina majoritatea lucrurilor pe care le-am greșit și, implicit, le regret.

M-am învățat prost, să dau vina pe o groază de chestii din exterior și să mă învinuiesc pentru chestii care nu s-au întâmplat din cauza mea, când trebuia să fie invers. Mi-am asumat orice responsabilitate, mai puțin cea a cursului vieții mele. Am ales să mă las dirijată de circumstanțe. Deliberat sau din inadvertență m-am lăsat condiționată de ambient, iar asta m-a făcut să mă gândesc în 5 minute la foarte multe lucruri pe care nu le-aș repeta. Lucruri mici, lucruri mari, lucruri a căror repercusiuni s-au estompat sau pe care încă le resimt.

Am ascultat pe repeat ”The One That Got Away” atât de mult încât am învățat fiecare beat și fiecare pauză. Nu e o melodie extraordinară, însă cumva m-a transpus în alte lumi, în care aveam 14-15, 22-23 de ani, și m-am întrebat ”In the end, who or what got away?”. De-aia am decis astăzi că întrebarea care-mi va sta în minte înainte să fac orice va fi: ”Dac-aș da timpul înapoi și aș putea alege din nou, aș lua aceeași decizie?”. O să stau să vizualizez cursul evenimentelor post-decizie și o să pot, în sfârșit, să fac lucrurile așa cum trebuie. Însă până atunci, mai trebuie să citesc, să fac un pic de (auto)terapie și să mă vindec de toate scăpările din gândire, de micile chestii care m-au adus la întrebarea: ”Ce naiba fac de fapt?”.

pace.

p.s.: Da, o să mai fie multe postări scrise în mod explicit despre mine, pentru că  ăsta e pasul 1 din planul meu: să îmi urmăresc traiectoria spre fericire. Și cum altfel decât lăsând-o scrisă undeva?

I'd do it all over again, in a heartbeat.

Am scris postul ăsta plecând de la ideea că mi-am pierdut un bilețel dintre cele cu magnificele mele rezoluții pentru 2012, și încă nu reușesc să îmi dau seama: 1. care rezoluție lipsește și 2. cum a dispărut fără urmă. Sub birou nu e, prin sertare nu e, după unitate nu e. Efectiv s-a evaporat. Ciudat.

Niciodată nu te poți pregăti suficient pentru momentul în care pierzi pe cineva. Îți imaginezi, știi replicile tale, ale ei, ce va urma, cum te vei abține de la a ți se umple ochii de lacrimi, de la suspine, de la privit în ochii ei.

O să fii răutăcios, dur, convins că ce spui o va răni, că te va crede și te va urî pentru asta. Ai să fii trist că nu mai ești cine credeai sau cine vroiai să fii, că nu ai reușit să duci la capăt un vis atât de frumos, că nu mai ești al ei, că ”voi” e în poze și-n amintiri. În schimb, o să te uiți la ea pe furiș, o să îți aduci aminte prima dată când i-ai atins pielea și ai crezut că te-ai electrocutat, ultima dată când ți-ai trecut degetele prin părul ei, prima dată când te-a strâns de mână și ultima ciocolată pe care ați împărțit-o.

Și-apoi știi că e doar un vis urât și că nu te va lăsa să pleci. Sau speri. Speri că ea e cea cu care împarți iubirea adevărată la care ți-era rușine să recunoști că visezi. Că ea e cea care o să te pupe dulce pe frunte când o să ieși cu băieții, că ea o să fie cea lângă care te vei furișa înainte de răsărit, când te întorci, rușinat că ai vorbit cu o altă fată care te-a sărutat în grabă, la plecare. Ai să te uiți la ea cu teamă, cu milă... O să o mângâi pe părul împrăștiat pe pernă, ea o să zâmbească. O să se trezească buimacă, fericită că ai venit acasă, o să te sărute cum numai ea știe și o să te ia lângă ea în pat, mirosind a țigări, club și whiskey. Și-ai să taci, pentru că știi că asta ar vrea. Să taci. Și cum timpul le rezolvă pe toate, zice-se, peste 3 luni alegi să nu taci. Și atunci există mai multe finaluri, însă asta e pentru o altă zi.


Pot doar să îmi imaginez că cel mai frumos lucru pe care, dacă ești norocos îl poți auzi, este ”Chiar dacă aș ști cum se termină aș face-o din nou exact la fel!”. De-abia acum înțeleg ce înseamnă, de fapt.

pace.

Deea, lasă serialele, tu nu vezi că ești melodramatică?!

Bucățele.

Suntem făcuți din bucățele - mai mici, mai mari, mai tăioase sau mai șlefuite... În general le împrăștiem, fie la prieteni, părinți, tipi care ți-au furat inima, tipe cărora le-ai dat-o cu bună știință sau chiar la necunoscuți care te-au impresionat în 5 minute cât ai apucat să furi și tu o părticică din ei. Ne panicăm pentru că nu găsim ce ne lipsește, uităm că l-am avut sau cum să îl recuperăm și ne concentrăm pe a-l lua înapoi, fără să mai conștientizăm că bucuria nu e în potrivirea bucățelelor neapărat, cât în drumul spre a le găsi.

Partea frumoasă e când ai parte de o zi în care toate bucățelele care te compun, sau măcar câteva, se vorbesc între ele și te surprind făcând din tine un întreg de care habar nu aveai până atunci. A găsi ceva care te face fericit e cea mai bună terapie dintre toate; probabil toți nebunii din lumea asta sunt așa pentru că sunt nefericiți și cea mai simplă cale de a-i vindeca, măcar pe cei care au capacitatea de a se bucura de fericire, este să le-o oferim. Și când ești întreg, măcar pentru 10 minute, tristețea că îți lipsește cineva sau ceva pălește în fața unui sentiment de care n-ai mai avut parte - că ai completat un puzzle din care habar nu aveai că aparții. Astfel, exact atunci când mă așteptam mai puțin, încă un principiu de-al meu, că tot ceea ce e menit să se întâmple va avea loc, mi-a dovedit că nu degeaba cred în el. Partea și mai bună e că am găsit ceva de care să mă agăț, pentru că sunt genul de om care are nevoie de repere spațiale sau temporale ca să poată parcurge un anumit traseu emoțional. Până acum reperele mele erau oamenii apropiați, însă atunci când simt că-mi scapă printre degete, încerc să mă conving că nu o să mă mai leg de nimeni, niciodată. Dar cum celălalt principiu al meu e ca niciodată să nu spun ”niciodată”, recunosc că asta cu ”a nu mă mai apropia de nimeni” e bullshit și că o să fiu mereu o romantică deghizată în cinică, că o să mă atașez mereu de câte cineva, că o să îmi fie dor de toți cei la care țin dar care nu mai sunt lângă mine din varii motive și că o să sper mereu la ziua în care ”Și eu” o să fie exact ca finalul unuia din filmele siropoase la care refuz să mă uit tocmai pentru că mă întristează.

Astfel, diminețile în care te vei trezi fericit, zâmbind, par din ce în ce mai aproape. Zilele în care o să fii bucuros că ceva al tău a provocat altora emoție, fericire sau entuziasm se conturează tot mai bine. Pe scurt, am greșit când am spus că fericirea se află în noi înșine. Se află în toți cei cărora le-o provocăm, depinde de noi dacă alegem să o absorbim sau să o refuzăm.

Mi-e greu să mă refer la o singură persoană, și anume la mine, când scriu asta (de-aia alternez între persoana I și a II - a), pentru că sunt convinsă că undeva, cineva în lumea asta se simte exact la fel, și chestia asta îmi dă un sentiment de siguranță - că sunt pierdută pe același drum cu încă o persoană. Mereu drumurile sunt mai scurte când ai sentimentul că te însoțește cineva. And we're in for a ride.

pace vouă\/

Scrubs hits again: ”Either way, you have to trust that whatever's supposed to happen, will happen. Besides, somehow you always seem to end up with the person you're meant to be with.”
Or to do the things you were meant to do, may I add.