luni, 26 octombrie 2015

Rewind.

Oau. Știi momentele acelea în care te uiți la o poză și nu poți să crezi că ești tu în ea? Eu trăiesc asta citind niște notițe de prin telefon de anul trecut.

Cred ca atunci cand sunt in mijloace de transport in comun, la concerte, in centrul vechi sau oriunde exista conglomerari masive de oameni, eu ma conectez la ei pana in punctul in care fac niste legaturi sau am niste revelatii. Acum 104 e eroul principal al povestii cu cuvinte mari si daruitoare de fiori pe sira spinarii. 

Putina iubire pentru propria persoana, neincrederea in sine si dorinta perpetuata de cand eram mica de tot, de a disparea din spatiul fizic sunt doar cateva dintre cele ce sunt pe cale sa fie rezolvate de mine, pentru mine. 

Perioada "de ce-urilor" incepe in memoria mea cu intrebarea adresata mamei:"ce e ala avort?" si "de ce sa faca cineva asa ceva?". Conectez informatia asta cu alte amintiri si cu faptul ca sunt un om mic la stat si ca in general am tendinta sa adopt pozitii care ma ajuta sa ocup cat mai putin loc in spatiu si atunci stiu. Stiu ca mi-am creat contextul in care sa ma simt asa. Am acceptat si chiar am introdus informatia cum ca n-am ce cauta aici, in fiecare celula de-a mea.  Le-am programat ani la randul sa simta totul printr-un filtru se negativitate si de dupa o masca de victima. Dar asta s-a schimbat. Cumva am avut revelatia ca sunt aici pentru un motiv intemeiat, indiferent de ce am auzit sau mi-am indus din frageda pruncie. Am dat tot sistemul peste cap si l-am reprogramat sa fie fix asa cum vreau. Ei, si ce daca gresesc? Si ce daca nu sunt asa cum se asteapta restul? Si ce daca planificasem altceva pentru mine? Era si timpul sa accept ca nu e o tragedie daca nu realizez niste lucruri  supermegafantastice din obligatie.

Neincrederea mea in sine era corelata bineinteles cu proba
bilitatea de a esua, motiv pentru care preferam sa nu lupt pentru chestii, tocmai pentru ca exista posibilitatea sa gresesc...si Doamne fereste sa gresesc, trebuia sa fiu perfecta ca sa-mi merit locul in lume. Puteam gresi fata de altii prin activitatile pe care le faceam, iar parerile lor imi alimentau convingerea ca nu am ce cauta aici. 

Multa vreme am stat sa ma gandesc inainte sa dau publish. Si atunci mi-am dat seama ca momentul in care cineva ar putea citi toate astea si-ar zice "aha, deci nu sunt singurul nebun" e mai valoros decat parerea vreunui cunoscut cum ca am *niste* probleme la mansarda.

Prefer sa ascult decat sa vorbesc ca sa nu mi se confirme ca sunt worthless.

Cum dracu' facem sa nu mai traim in capul nostru? As vrea sa spun ca stiu solutia ca sa nu se mai simta nimeni, niciodata, asa...

Inca ma sochez la varsta asta ca cineva ma apreciaza, ca cineva vrea sa fie in preajma mea, ca ma alege coechipier. 

Oau. 

joi, 8 octombrie 2015

Drum mocirlos și friguros până la Fundeni, cu inima pe jumate oprită și cu gândul că visez, nori, mulți nori și păsări care zboară pe deasupra mea. Greutatea de a mă obișnui cu noua realitate și sentimentul de pâclă groasă din cap. Trecerea de pietoni pe care am traversat-o de prea multe ori, dis de dimineață sau seara târziu, cu sufletul mic-mic, cu frica de ce mi-ar putea spune doctorul, îmi traversează acum sufletul. Dimineața în care doctorul mi-a spus că nu mai are ce face și că de tine, mamă, depinde dacă vei vrea să trăiești sau nu e proaspătă în mintea mea. Credeam că n-am să pot vreodată să depășesc senzațiile alea și să revin la normalitate. Și-am reușit, cumva, să îmi țin bucățile din mine strâns lipite încât să nu mă împrăștii. Poate că ai supravițuit pentru tata, pentru că el avea nevoie de tine, pentru că tu aveai putere, pentru că eu habar n-aveam ce să spun, ce să fac.

Acum sunt din nou în punctul ăla, doar că atunci aveam norocul (deși nu îl percepusem astfel) să pot spera că cineva, undeva, o să facă o minune. Acum e așa de definitivă treaba, cel puțin când vine vorba de lumea asta pe care-o pot atinge și vedea, că parcă nu pot să cred. Nu pot înțelege ideea de niciodată și nu pot cuprinde cu mintea mea granițele lui acolo. Sufletul meu caută ceva ce ochii n-or să mai găsească, iar mintea mea pendulează între liniște pe Tărâmul lui Spiritualitescu și angoasă în Împărăția lui Eu-nu-cred-în-alte-lumi. Da, te caut și nu te pot găsi. Nu te pot găsi în toate amintirile în care-aș vrea, nu te pot găsi în casa care miroase foarte puternic a tu și a vopseluri. Te aud atât de încet cum îmi spui Ce faci, puișor? și uneori nu îmi dau seama dacă a fost realitate sau nu. Dacă ai existat sau nu. Alea-s cele mai groaznice nopți, în care mă îndoiesc că ai existat și aprind lumina să caut o poză cu tine ca să mă conving că nu sunt nebună.

Mi-aduc aminte cum, acum 4 ani, stăteam la geam, cu picioarele pe partea exterioară a casei și repetam în mintea mea cancer. Cancer. Cancer. Cancer. Cancer. Și cuvântul nu mai avea sens, credeam că e o plăsmuire a minții mele, eram ușor amețită. Vorbeam rar despre asta, pentru că părea mai real în conversații, iar cu tine n-am discutat niciodată subiectul ăsta. Nu știu dacă ți-era frică, dacă acceptasei sau dacă și tu, ca și mine, evitai să te gândești la asta. Credeam că dacă nu apare-n conversații nu există. Dar exista și venea spre noi mai repede decât puteam eu să țin pasul.

Da, știu că acolo unde soarele strălucește mereu, unde iarba e verde și unde nimic nu doare, o să ne revedem. Ascult aproape zilnic muzica ce-ți plăcea ție și mă încearcă un catralion de emoții, unele mai paralizante decât altele. Știu că am nevoie să simt toate astea, știu că n-am cum să evit, știu că drumul către liniste trece prin toata treaba asta care uneori mă găsește pregătită să îmbrățișez demonii, alteori total despletită și fără niciun fel de gardă.

N-am idee ce urmează și cred că asta mă sperie cel mai tare.

pace.