sâmbătă, 24 decembrie 2011

La capăt e începutul altui capăt.

Care e cel mai nenorocit sentiment din lume? Tristeţea? Pentru că ai impresia că totul s-a terminat... Nu. Frica este. Pentru că nu te lasă sa vezi clar nimic.

pace.

miercuri, 23 noiembrie 2011

Thanksgiving.

Scriu pentru că uit. Pentru că mi-e frică de ziua în care o să dau peste ceva din trecut și nu o să îmi mai stârnească niciun sentiment. Și atunci o sa deschid blogul, caietele sau orice altceva unde mi-am lăsat o parte din suflet, și o să mă pregătesc pentru o avalanșă de emoții. Mi-e frică să nu ajung lipsită de vreun sentiment. Pentru fiecare frază scrisă aici, am șters alte 5 și, de fapt, am vrut să spun alte 3 lucruri, pe care, din fericire, nu le-am lăsat la vedere.

Și mi-am dat seama că o ard un picuț cam egoist, căci ieri am zis că sunt recunoscătoare pentru că sunt vie, ceea ce nu e adevărat. Sunt recunoscătoare pentru ceva mai mult de atât. Pentru că am cunoscut persoane cu care m-am potrivit din prima, la fix, ca două piese de puzzle... Acestea fiind zise, sunt mai recunoscătoare decât aș putea exprima în cuvinte pentru...

...persoana care mă face să simt că am un copil, că trebuie să o protejez, dar cu care sunt și cea mai răutăcioasă uneori. Habar nu aveam că o să putem să fim prietene atâta timp.

...persoana cu care la orice oră, fie zi sau noapte, pot să vorbesc toate aberațiile posibile și să mi se pună cele mai ciudate întrebări de genul ”Ce ai alege dintre...?”. Habar nu aveam că o să ajung să simt în cel mai pur mod că cineva ține la mine necondiționat.

...persoana care m-a învățat să fiu calmă, puternică și nebună, și pentru care, oricât timp ar trece de când nu am vorbit, o să fac orice stupizenie generatoare de zâmbete și fericire. Habar nu aveam că de data asta eu o să fiu cea care iubește necondiționat.

...persoana care mă va ajuta, cândva, să târăsc prin mijlocul sufrageriei cadavrul fostului pe care l-am ucis într-un acces de furie. Sau pe care o voi ajuta eu. :) Habar nu aveam că pot să mă potrivesc atât de bine cu cineva care e total opusul meu.

...persoana care mă binedispune întotdeauna, care e guru al meu în materie de modă și relații, și cu care e posibil să mor de râs la o cafea într-un bar de prin Romană. Habar nu aveam că o să ajung vreodată să am sentimentul că trăiesc în SATC.

...persoana cu care am o legătură mai presus de cuvinte, despre care știu în fiecare moment cum se simte, cu care am trecut prin cea mai diversă arie de sentimente. Habar nu aveam că pot să fiu atât de fericită.


...persoana cu care sunt cea mai sinceră, cu care beau cele mai bune cafele și cu care am discuțiile cele mai ”de corazon”. Habar nu aveam că o să găsesc pe cineva căruia să îi spun orice îmi trece prin cap.


...persoanele care m-au făcut, într-un ciudat fel, să fiu ceea ce sunt azi, tocmai prin comportamentul lor toxic. Habar nu aveam că o să ajung să fiu așa.



O să fiu recunoscătoare în fiecare zi pentru toate cele spuse mai sus. Și pentru tot ce va urma.

pace vouă \/

miercuri, 16 noiembrie 2011

Vrăji.

Există oameni care asociază anumite lucruri, persoane și/sau melodii cu momente importante din viața lor. Cazul meu este puțin șui: pe lângă puternicele asocieri olfactive pe care le fac, am și o legătură specială ( :)) ) cu metroul.

Am petrecut multe momente decisive în metrou. O despărțire, un sărut extrem de important, un Paște, o îmbrățișare care a schimbat totul, plimbări lungi de la Dristor 1 la Dristor 2, în timpul cărora îmi făceam ordine în creieri. Azi am avut parte de o asemenea plimbare pe ruta Pipera-Berceni, al cărei scop a fost să mă gândesc la tot ceea ce urmează de pe eternul meu loc din primul vagon. Urmează câteva luni grele, pline de tot felul de întâmplări pe care mi-e frică să le prevăd, totuși niște luni frumoase.

Îmi place să mă plimb cu metroul, mai ales în ”extrasezon”, la orele alea în care sunt atâția oameni câte scaune există și toți își văd de viața lor de parcă nimeni nu îi privește. Sunt oameni care citesc Can-Can, ”Mândrie și prejudecată”, care ascultă muzică, se joacă pe telefon sau învață pentru permis. Mie îmi place să ma uit la ei, să le studiez toate mișcările, fiecare gest și orice clipire.

Îmi place să merg la examene singură, cu metroul, să ascult o melodie pe repeat și să reiau tot ce am citit în noaptea precedentă. Îmi place să merg cu metroul la facultate, să observ lipsa becurilor din tunel și să îl privesc pe furiș pe cel din fața mea. Îmi aduc aminte și acum prima dată când am mers la facultate. Am coborât la metrou, m-am dus spre oglindă și mi-am analizat fiecare fir de păr, rujul și cămașa. Eram atât de fericită că în următorii 3 ani urma să cobor la Izvor, drumul cu metroul era mai lung și aveam și mai mult timp să meditez ”in my happy place”. A fost începutul unei perioade foarte frumoase din viața mea. Și numai când mă gândesc că peste 2 luni voi lua metroul spre Ștefan cel Mare, pe drumul care va duce la cel mai important job de până acum, zâmbesc exact ca o puștoaică și mă gândesc că, uneori, foarte rar, dar exact atunci când trebuie, visele devin realitate.

Cea mai frumoasă întâmplare din metrou am trăit-o acum ceva ani, când încă nu mă sfiam sa plâng în public și o domnișoară mi-a întins un șervețel pe care scrisese cu litere mici, rotunde: ”Nimeni nu merită lacrimile tale, iar cei ce merită nu te vor face să plângi”. Da, este un clișeu de oracol din clasa a VII-a, dar a fost exact ceea ce aveam nevoie atunci.

Azi pentru mine e primăvară.

pace vouă \/

*Acesta este un post scris în metrou, pe o foaie de hârtie, în timpul plimbării din Berceni până în Pipera. :D

luni, 7 noiembrie 2011

I wish I were a mermaid.

Cred că toți avem cate o părticică nebună în noi. Ceva de care ne e rușine, despre care nimeni nu știe și la gândul căruia fiori reci ne brăzdează spatele. Cel mai greu lucru e să iei chestia asta, să o pui într-o cutie și să nu o mai deschizi, pentru că știi că odată adusă la suprafață, o să schimbe lucrurile într-un mod iremediabil. Dar atunci când descoperi gândul ăla care îți dădea doar indicii foarte subtile că există... ce faci? Îl ignori, sperând că o să treacă? Îl iei ca atare și îl scoți la suprafață? Îl exploatezi și îl dezbraci de orice secret, ca pe o jucărie pe care o explorai până la ultima piesă atunci când erai mic și curios să vezi ce ascunde?

O rochie albă, scurtă, cu trenă. Un buchet de flori roșii. O grădină imensă, cu maci și fire de iarbă perfecte. Un zâmbet care ascunde secunda în care te-ai îndrăgostit fără să îți dai seama. Părul castaniu prins jucăuș în creștetul capului. Dorința să fii a lui pentru totdeauna, la bine și la rău. Instinctul să îl cauți cu privirea în orice moment. Să știe toată lumea că ești fericită, că atunci, acolo, cu el, e momentul cel mai prețios, în care iubirea ta capătă un nume și începe un nou drum. Să mergi spre el cu siguranța că, din momentul ăla, tu ești mai presus de orice. Că din ziua aia el nu va mai vrea sa respire în lipsa ta. Să te fi schimbat, fără să îți dai seama, pentru el. Să fii tot ceea ce nu știe, ceea ce are nevoie și ceea ce nu știe că are nevoie.

E atât simplu. E ca și cum ai câștiga la Loto.
Cine nu ar vrea asta? Probabil cineva care știe că a pierdut biletul câștigător și vrea să evite nervii și frustrările de după.

pace vouă\/



We wish because we need help and we're scared and we know we may be asking too much.

vineri, 19 august 2011

I'm not afraid to dream

După 2 luni și ceva de vacanţă în Iraq am revenit la civilizaţie. O fi bine...? O fi rău...? Asta încă nu îmi dau seama. Tot ce ştiu e că eu nu aparţin Bucureştiului. Îl iubesc ca pe un prieten care m-a învăţat să disting binele de rău şi frumosul de urât. Din păcate însă, nu m-a primit cum aş fi vrut, ci pentru el, timpul a stat astfel încât să mă întorc exact în acelaşi scenariu de "The Young and the Restless". Nu sunt nerecunoscătoare, chiar mi-a oferit o groază de amintiri plăcute, dar nu cred că e oraşul în care îmi voi petrece restul existenţei. Sunt câteva locuri pe care le iubesc în Bucureşti, dar ele o să fie mereu acolo, nu mă tem că nu vor mai exista dacă eu aleg să îmi mut fizicul într-un alt oraş. Şi asta pentru că, de fapt, sunt doar nişte locuri de care mă leagă o groază de amintiri, şi pe care le pot vedea oricând în visele mele. Parcă Bucureştiul trage a tristeţe, jur. Nu că pe unde-am umblat eu ar merge câinii cu covrigi în coadă, dar nu ştiu cum se face că mereu când am fost plecată, nivelul de tristeţe a fost semnificativ mai mic decât acasă, orice întâmplări tragi-comice trăiam pe-acolo. Asta se poate datora şi naturii mele călătoare, dar tocmai de-asta cred că cel mai bine mi-ar fi departe de oraşul asta care pentru mine şi-a pierdut semnificaţia.

Ce-i drept, patul meu, camera mea gălbejită şi ursul meu care mă aştepta cuminte pe pernă mi-au lipsit, dar cred că pot face "acasă" din orice loc în care poposesc, important e să am psihicul relaxat.

Spuneam înainte că nu m-aş putea muta, pentru că îmi iubesc prietenii şi familia, însă conştientizez cu fiecare zi care trece că mă iubesc mai mult pe mine. Că deşi ador îmbrăţişările calde ale mamei şi cred că discuţiile cu prietenele până când simţim că am epuizat orice subiect sunt de nepreţuit, mereu o să mă bântuie sentimentul ăsta idiot că nu aparţin locului în care trăiesc. Dar mai e mult până când o să am curajul să mă iubesc necondiţionat.

O să visez mereu că mă mut, undeva la mare, unde nu mă ştiu nici vântul, nici pământul. Uneori mă întreb dacă dorul de apropiaţii mei ar fi mai mare decât dorinţa de a-mi găsi locul. O să aflu, nu curând, dar o să aflu.

pace vouă\/

duminică, 5 iunie 2011

Cap.I - Martie. Paris.

"Hai să ne vedem." Un sms scurt, dar care i-a provocat Anei 1000 de emoţii. "Ok. Ne vedem la statuia din Jardin Atlantique într-o oră."

Oglinda pare prea mare pentru camera ei. Un geam deschis lasă să intre mirosul de flori al căror nume nu îl ştie, pentru că mereu uită să întrebe cum se cheamă. Ruj...? Tuş...? În oglindă, Ana vede siluete. "Vin să te iau de la liceu.", "Ne vedem la cafenea.", "Nu mai pot să ajung azi.", "Te iubesc, dar nu mai putem fi împreună...". Toate mesajele care îi ramaseseră în minte se revărsaseră pe luciul oglinzii neobişnuit de curată. Încercând să se calmeze, respira adânc, încet. Şi atunci îşi dădu seama: pentru fiecare iubit, prietenă, amic, colegă fusese altcineva. Pentru Victor a fost iubita care a urmat după dragostea vieţii lui, pentru Ioana fusese sora pe care şi-o dorise mereu, pentru Şerban fata cu care ieşea la o cafea odată pe an, iar pentru Sorina tipa care îi copia cursurile şi care-i sufla la examene. "Iubim pe cineva, dar drumurile ni se despart, trec luni sau chiar ani întregi până când acceptăm dispariţia, dar cumva avem curajul să ne mai aruncăm încă odată în vârtejul ăsta. Parcă uităm tot ce s-a întâmplat până atunci şi pornim pe acelaşi drum cu paşi emoţionaţi, de parcă nu ştim deznodământul. Avem curajul să luăm totul de la capăt şi de fiecare dată e ceva nou, de absolut fiecare dată suntem alte persoane..." - scrise ea cu litere lunguieţe, mari, pe foile lila ale carneţelului.

Tot ce vroia de la Leo era să îi spună: "O să te iubesc mereu, oricât de nebune o să fie lucrurile între noi". Să decurgă totul natural, simplu şi într-o zi să-şi dea seama că se trezeşte doar ca să îl mai audă încă odată cum îi spune că o iubeşte, că este cea mai frumoasă fată din Univers.

Totuşi... era pregatită să devină din nou altcineva necunoscut ei?

duminică, 22 mai 2011

Open Your Eyes

Mare bucurie este asta, să aflu că încă mă mai pot pune în posturi mai mult sau mai puţin necunoscute mie.

Niciodată nu mi-am dat seama mai clar decât acum, cât de important e să iubeşti, indiferent dacă relaţia se termină sau nu. E aşa de complicată chestia asta că mi-e greu să am aceeaşi părere 2 zile la rând. Azi spun că poţi să iubeşti pe cineva pentru totdeauna, chiar dacă el e omul "de ieri", mâine spun că nu există "totdeauna" şi că trebuie să ne bucurăm că moşul ăla cu sfarşitul lumii n-a avut dreptate. Şi asta e valabil pentru toate soiurile de dragoste, fie ele generatoare de fluturi în stomac sau de prietenii sincere. Cred că orice iubire, rezultată dintr-o relaţie trecută, prezentă sau dintr-o prietenie la fel, te fac să te cunoşti mai bine. Ştii ce-ai admirat la omul ăla, ce te-a făcut să te simţi mai puternic atunci când erai cu el, fie că a fost un zâmbet, un reply cu conţinut sarcastic la adresa vieţii sau o schimbare de subiect. Mai apoi, poţi face asta tu pentru tine, şi în viziunea mea lucrul ăsta te face puternic chiar şi atunci când eşti singur şi un reply nu e la îndemână.

Nu ştiu de ce oamenii plâng când se despart. Mă rog, mă pot gândi la un zilion de motive... probabil primul fiind frica. Dar dacă am sta 3 secunde să raţionalizăm, am realiza că nu există niciun motiv să plângem. Frica o să dispară, în timp, şi o să lase loc bucuriei că a existat cândva, cineva care era totul pentru tine. O să îţi aduci aminte cu plăcere că atunci nu ţi-era teamă de nimic, că dacă te lua de mână nu ştiai decât că o să fie bine, că o să vrei să fii mai bun doar ca să mai puteţi rămâne încă o zi împreună. Şi ce dacă-ţi ştie parfumul? Şi ce dacă ştie când e ziua ta de naştere sau că urăşti untul? Azi ai alt parfum, chiar dacă ziua ta e tot atunci şi untul îţi e la fel de antipatic.
E simplu să spui că iubeşti pe cineva. De fapt, e simplu chiar să iubeşti. Greu e să ai grijă ca sentimentul ăsta să nu se întoarcă împotriva ta sau a celuilalt. Aia e buba. Pentru că realitatea e mult prea departe de ce universuri paralele zburdă într-o minte de om.
Şi când o să îţi dai seama că iubirea nu se pierde niciodată, ci că ramâne acolo, ca o mărturie a ceea ce ai fost, o să zâmbeşti şi o să ai curaj să redevii optimist şi romantic.
Deci... azi cred că nu există "totdeauna", nici "nu te mai iubesc". Există doar ideea că ai fost fericit, că esti norocos pentru că a fost aşa şi că întotdeauna ceea ce urmează trebuie să fie mai bun decât orice altceva a trecut deja. Că altfel o să vrem să tot vină moşi cu presentimente apocaliptice. Azi cred că cel mai bine e să fii fericit cu prezentul, să iei tot ce-a fost mai devreme de ieri ca pe o bucurie şi să visezi la viitor. Azi cred că lucrurile se întamplă dintr-un anume motiv şi că "random" e doar definiţia a ceva ce nu înţeleg, încă. Azi cred că fericirea o construieşti din bucăţele şi că o poţi pierde la cea mai mică greşeală. Azi cred că socoteala de-acasă nu se potriveşte mai niciodată cu cea din târg. Azi cred că orice spui poate şi va fi luat înapoi cândva, cumva, pentru moment sau pentru totdeauna, cu bună-ştiinţă sau nu. Şi nu ma deranjează absolut deloc.


pace vouă \/

*Snow Patrol - Open Your Eyes*

marți, 1 martie 2011

Cap ou pas cap?

Sophie!
A reinceput jocul
Fericirea pura.
Minunat!
Era mai bun ca orice.
Mai bun ca orice drog, ca heroina, cocaina, fitz, joint, shutz, sniff, pete, gunja, marihuana, cannabis, beue, peyole, buvalle, racine, LSD, extasy,
Mai bine ca sexul, felatia, 69, masturbarea, Kama Sutra..
Mai bun ca untul de arahide
Mai bun ca trilogiile George Lucas, sfarsitul lui “2001″,
Marylin, Schtroumfeta, Lara Croft,
Naomi Campbell
Jimmy Hendrix, Neil Armstrong pe luna
plimbarea lui Mos Craciun,
decat Bill Gates,
transele lui Dalai-Lama,reinvierea lui Lazar
decat colagenul de pe buzele Pamelei Anderson
decat Woodstock, petrecerile rave cele mai orgasmice,
decat apararea lui Sade, Rimbaud, Morrison si Castaneda
Mai bun decat libertatea
Mai bun decat viata


Un film frumos, văzut prin ochii unei puştoaice, pe atunci, şi al unei semi-femei, acum. Un film care mi-a ramas în minte într-un mod foarte ciudat. Sophie şi Julien, doi copii frumuşei, dar cam dezaxaţi, care se iubesc într-un fel aparte. Iubirea platonică, prietenia, nebunia cauzată de iubire, gelozia, tinereţea şi greşelile, dragostea vecină cu nebunia şi în cele din urmă regăsirea şi liniştea sunt etapele pe care le parcurg, evident nu în ordinea asta. Îşi tot răstălmăcesc vieţile cu întrebarea “Cap ou pas cap?“, al cărei răspuns este invariabil “Cap!Bien sûr!“.

Jeux d'enfants.

pace vouă\/

marți, 1 februarie 2011

Să tot fie.

Invariabil există o zi care te bântuie mereu. O zi care te-a schimbat, în bine sau în rău, o zi pe care nu ai vrea în mod special să o retrăieşti, dar care a lăsat o amprentă undeva, adânc în tine. O zi pe care ai lăsat-o în urma ta, împreună cu firimituri pe care sperai să le mănânce păsărelele, ca să nu mai ştii drumul înapoi. O zi de care uiţi pe parcursul anului, dar atunci când dai din greşeală pe calendarul de la Windows, nu ai cum să nu ştii că e "ziua aia". Şi atunci când realizezi că a venit, te trec fiori şi amuţeşti. Te simţi de parcă nu ai trăit-o niciodată, dar, ca un cititor în stele, ştii că se apropie. Dar ea a trecut şi a luat odată cu ea ceva ce îţi aparţinea. Ameţeşti şi vrei să fie maine, când iar vor trece 364 de zile în care să fii tu. Pentru o clipă, însă, eşti acolo şi te vezi dinafară. Vrei să îţi promită cineva că o să te faci mare şi că o sa înţelegi. Că o să te trezeşti într-o dimineaţa minunată şi o să ai raspunsul la întrebarea "De ce?". Că o să fie simplu, o să îţi pui capul între palme, o să zâmbeşti şi o să fii liniştit.
Te trezeşti, ca atunci, uitându-te în ochi străini, care vad dar nu înţeleg. Că simţi mâini care te îmbrăţişează, dar esti gol, absent. Te apasă orice, chiar şi aerul din jurul tău. Te strange pielea şi îţi ţiuie urechile. Totul se învârte în jurul tău. Pentru 2 secunde nu ştii exact unde eşti şi uiţi de ce eşti acolo. Ai o migrenă şi îţi tremură mâinile. Apoi trec cele 2 secunde, revii la realitate şi speri să se fi spart toate oglinzile din lume.
Poate ţi-e frică, poate te bucuri sau poate nu simţi nimic. Dar eşti acolo, cu mintea si sufletul de atunci, încercând să îţi aduci aminte ce simţeai. Îţi aprinzi o ţigară şi, ca şi atunci, încerci să te concentrezi pe ceilalţi oameni, să pătrunzi în sufletul lor, să uiţi că eşti acolo. Vrei să poti fi în locul lor, doar ca să te vezi acolo, cum stai şi te holbezi. Dar nu eşti.
Te trezeşti peste 20 de minute, întrebându-te cum au trecut ultimele 20 de minute, cu un zâmbet amar pe buze şi senzaţia că ai visat. Că a fost doar un vis pe care ţi-l aduci aminte imediat, apoi seara, oricât te-ai chinui, nu mai reuşeşti. Un vis prevestitor, care te face să tremuri. Să speri că nu se va adeveri, să clipeşti de 2 ori şi să revii pe Pământ. Dar alea 20 de minute au fost cele mai grele 20 de minute dintotdeauna. Mai ales că ştii ca peste fix un an, vor reveni, ca un film care te întristează, dar pe care nu-l poţi opri. Îţi împreunezi mâinile ca un copil şi crezi că te ţine cineva de mână, că cineva ştie unde esti, te caută şi te găseşte. Dar nu este. Fumezi şi ştii că eşti puţin patetic. Speri că lucrurile care s-au întâmplat au un motiv, pentru că dacă nu ai crede asta, atunci te-ai întreba mereu "De ce?". Spui că suntem toţi oameni şi că toţi greşim. Suntem. Spui: "Am fost acolo, dar acum sunt aici". Asta parcă te mai încălzeşte puţin, dar tot vrei să plesneşti pe oricine ţi-a replicat cu falsă tristeţe în ochi "O să treacă ziua asta şi nu o să îţi mai aminteşti nimic. O să treacă".
O să fi trecut 7 sau 49 de ani şi tu totuşi o să fii cu ochii pe calendar, cu mâinile împreunate şi cu sufletul acolo.

"Niciodată să nu spui niciodată"...that's what she said.