Am acceptat cu toții, conștient sau nu, niște limitari de-a lungul timpului: că trebuie să luăm școala în serios, că e musai să avem un job bine-plătit care nu include neapărat și pasiune, că e de preferat să mergem la facultate, că e bine să mergem la ședințe și să ieșim în evidență ca să ne observe șeful, că va veni o zi în care vom împlini 65 de ani, vom ieși la pensie și ne vom odihni etc. Și prin odihni eu percep fix imaginea aia de om care se simte inutil, care nu mai aduce nicio valoare în societate, care se ceartă cu televizorul și are ca dorință supremă creșterea pensiei. Nu sunt insensibilă, ai mei sunt pensionari, știu și înțeleg ce se întâmplă. Așa s-au așteptat să curgă viața lor, așa au imaginat anii aștia frumoși, așa au văzut la ceilalți și pot înțelege și accepta că aceasta e alegerea lor. Însă eu am avut o revelație azi. Am citit asta și am decis că eu voi trăi 90 de ani și îi voi trăi până la ultimul cu pasiune, cu dorință de învățare și cu recunoștința că voi face asta. Aleg asta.
La cei 92 de ani, Phyllis scrie pentru Huffington Post. A învățat italiana și franceza la 70 de ani, a început să se joace la trapez la 80 de ani, s-a înscris la prima lecție de yoga la 85. Pentru mine, această femeie este o sursă de inspirație.
Planific să văd toate mările lumii. Să zâmbesc până când fac atâtea riduri încât nu le pot număra. Să nu pot dormi din cauza bătăturilor din talpi de la cât m-am plimbat prin locuri neștiute ieri. Să cunosc libertatea-n cât mai multe forme. Să greșesc și să-nvăț să îmbrățișez asta. Să fiu curajoasă și să accept când nu sunt. Să las fiecare zi să mă învețe câte ceva. Să trăiesc 90 de ani și să fiu activă, fericită și deschisă la ce-o să fie nou în 2078. Să fiu o babuță ciudată, cu constituție de măr, cu părul mov și să am vreo 6-7 cotoi. Să dansez în fiecare zi. Să învăț să cânt la pian. Să stau pe scaunul din dreapta, într-o mașină decapotabilă oldschool și să ne îndreptăm spre California. Să iubesc nebunește viața acum, la 47 de ani și la 89. Să merg la un concert unde să cânt din primul rând și din străfundul plămânilor. Să mă las să fiu vulnerabilă. Să învăț să-mi urmăresc cu pasiune dorințele, dar să știu când să renunț cu inima împăcată. Să trăiesc 500 de zile consecutive într-o căsuță pe plajă. Să privesc Pământul de la hubloul unei rachete. Să trăiesc un an în natură și să mă hrănesc cu ceea ce cresc în grădină. Să merg 250.000 km cu bicicleta. Să știu 5 limbi străine la nivel de conversație decentă. Și mai planific să accept că poate n-o să fac toate astea, dar că voi fi trăit o viață plină.
Deci, cu cine mai trăiesc până la 90 de ani?
pace\/
