Acum două zile. Tăcere incredibilă. Un pic, doar un pic de alcool la bord. Un pic de întuneric în cameră. Doi metri deasupra pământului. 200 de metri în aer deasupra mea. Cam abstract așa, dar asta-mi amintesc. Cum stateam, trăgeam aer în piept cu o siguranță demnă de invidiat, în momentul de dinainte. De dinainte de momentul ăsta. În care sunt cea mai fericită și cea mai tristă. Îmi spuneam că visez puțin. Măcar puțin.
Acum două zile. Aerul era foarte rece, dar cumva asta era un lucru bun. Ușa s-a deschis și am revenit cu toții la realitate. Florence and The Machine și zâmbete sincere. Cred că mi-am ținut respirația tot drumul. Toată ziua. Și acum tot îmi vine să spun că astea-s detalii. Nu aș întreba ”de ce”, ar însemna că nu sunt îndeajuns de deșteaptă încât să îmi raspund. Aș întreba, în schimb, ”când” și asta pentru că, oricâte calități aș avea, văzutul în viitor nu se numără printre ele.
pace.
