joi, 21 martie 2013

La plimbare printre dorinte.


N-am mai scris prea des, nu pentru ca n-as avea inspiratie, ci pentru ca de cele mai multe ori ma loveste o mare lene si o usoara aversiune fata de tastatura. Dar asta seara chiar simt un chef nebun sa aud sunetul tastelor apasate nervos, astfel ca voi face o scurta calatorie prin ceea ce as putea numi “posibile cariere ratate”.

Totul a inceput undeva pe la 3 ani, cand am realizat ca-mi place de mor sa fiu servita, sa stau pe fotoliu si sa vina catre mine tot felul de bunatati, sa ascult cuminte discutii si sa cunosc case si oameni noi. Ma incanta maxim emotia aceea cand eram la usa unei cunostinte de-alor mei, habar nu aveam cum arata, si puteam sa-mi imaginez ca Alladin, Ciorbea, Nadia Comaneci sau cine stie ce mare personalitate o va deschide zambitor. Uneori mai mergeam la aniversarea unei rude si atunci, inevitabil, eu dadeam florile, gest care ma incanta si rusina deopotriva. Pe-atunci am  inceput sa urasc cu pasiune garoafele, pe care le asociez cu pupaturi pe obraz, imbratisari fortate si alte reguli de-astea de familie (am fost un copil caruia nu i-au placut niciodata gesturile de afectiune). Totusi, ciocolata de toate felurile, sucul cu acid si clatitele cu gem de caise ma cucereau de fiecare data, asa ca prima dorinta a rasarit inevitabil: voiam sa fiu de profesie musafir.

Placerea asta de a nu sta acasa s-a materializat foarte simplu: vara-mea cu 8 ani mai mare decat mine era super pasionata de mine, asadar in majoritatea weekendurilor (in care nu o ardeam moldoveneste) imi faceam veacul pe la ea. Era o fata cu care semanam izbitor de mult din punct de vedere fizic si la vremea aia-mi cautam modele, asadar s-a nimerit cum nu se putea mai bine. Ea avea vreo 13 ani si de-abia se apucase de gimnastica, activitate super-la-moda pe-atunci. Evident, nu dupa mult timp m-a lovit si pe mine dragostea de sport, in special de gimnastica, si-am inceput si eu sa practic, in naivitatea frumoasei varste de 5 ani crezand ca o sa ajung la Olimpiada. Haha! Interesanta trecere de la o cariera intr-un domeniu static,al vizitelor, in care nu trebuie sa depui decat efortul de a arata decent, la sport, unde efortul depus de direct proportional, de obicei, cu rezultatele. Tin sa precizez ca ma uitam ca o disperata la gimnastica la televizor iar olimpiada sau campionatele de gimnastica erau motive de imbracat in body si zbantuit odata cu domnisoarele de la TV.

Usurel, am trecut de la gimnastica la ceva, din nou, mai degraba neviu – modelling.  Pana sa realizez cu tristete ca nu voi depasi vreodata inaltimea de 160cm am crezut cu adevarat ca o sa fiu model. Nu stiu cine-mi bagase mie-n cap ca mi s-ar potrivi, dar aia e o perioada pe care-o privesc acum cu mult amuzament, in special cand ma uit la pozele tipice cu un picior in fata si unul in spate, cel din fata putin flexat. Aveam 6 ani si credeam ca o sa fiu model.

Asta cu modellingul m-a tinut putin, fix pana pe la 5-6 ani cand am inceput sa cunosc literele scrise si-am descoperit ca informatia e tare pretioasa. Dupa ce m-am specializat intr-ale buchisirii, am avut o adevarata revelatie: imi placea la nebunie sa citesc. In paralel, imi placea sa ies afara si sa stau cat mai mult. Veti sesiza legatura in doar cateva randuri. Ceea ce-mi cumpara mama pe-atunci era colectia Rao, cu volume din toate domeniile, asa ca am avut de cand ma stiu acces la o groaza de idei, unele mai interesante, altele mai tampite. La aniversarea de 7 ani am primit de la maica-mea un frumos album plin cu poze si texte despre dinozauri. Descrierile exacte, comparatiile intre dimensiunea lor si cea a unui om si toate celelalte informatii m-au facut sa imi doresc din tot sufletul sa gasesc ciolane, sa dezgrop istoria si sa aflu toate secretele trecutului: visam sa fiu arheolog. Asta a continuat multa vreme, insotita de pasiunea pentru egipteni. Deci iata legatura intre stiinta si pierdutul vremii pe-afara.

Prin primii ani de generala, imaginatia mea atinsese cote maxime, la fel si pasiunea pentru desen, mergand mana in mana cu iubirea pentru toale colorate, chic. Astfel, dupa ce m-am convins ca un metru si-un zambet  nu-s de-ajuns sa fiu model buliardar, am trecut pe partea ailalta: designer. Am si acum stive de desene, majoritatea foarte simpatice, usor extravagante as zice. Faceam hane pentru papusi, coseam in disperare, taiam din fustele mamei ca sa-mi pregatesc modelele pentru defilare si cele mai dese lovituri erau intepaturile de ac si degetele taiate din zelul de a fi cat mai precisa la tiv J

Clasa a IIIa m-a prins studiind cu nesat planetele, extraterestrii si Universul in toata imensitatea lui. Eram practic obsedata sa citesc tot ce se poate, sa vad documentare, sa ma arunc in discutii cu cine apucam pe tema asta. Ce sa mai - ma imbracam in costumul de ski albastru cu dinozauri pe el si eram “precisa” ca ma asteapta o cariera de astronaut. Ma fascinau constelatiile, culorile, spatiul si incercam sa inteleg cum s-a nascut totul si ce inseamna “infinit”. Poate cea mai frumoasa amintire din vremea aia e cand am fost la  planetariu si m-am pierdut intentionat de grupa cu care vizitam, alegand sa petrec cateva ore placate, doar eu si stelele. Papara de dupa aia nu se pune.

Intr-un final, m-am lasat si de ideea de a lucra la NASA, ma infricosa ideea ca trebuie sa ma supun la testul fizic in care ma invarteau la viteze mult mai mari decat puteam concepe eu. Am ajuns la concluzia ca pot sa zbor la altitudini mai mititele, unde cerul e inca albastru si unde trec cu gratie prin nori de vata. A inceput perioada in care ma gandeam ca ma fac pilot. Eram obsedata de Steve Irwin si de calatoriile lui, iar in capul meu, a fi pilot imi indeplinea visul de a calatori peste mari si tari, in tot felul de locuri exotice populate de animale ciudate. Tot in perioada asta ma uitam si la McGyver, deci am oscilat mult intre pilot si inventator. Great.

Inevitabil mama se uita la “Tanar si nelinistit”. N-avea cum altfel. Profitam de multe ori de ocazie si atunci cand auzeam genericul de inceput ma furisam o ora din casa fara ca ea macar sa observe. Asta pana cand s-a prins si a inceput sa ma oblige sa ma uit si eu. M-a apucat o iubire pentru personajul cu numele de Christine “Cricket” Blair, care juca (poate inca joaca, poate-a murit, we'll never know) rolul unui avocat. Cum eram mereu mama ranitilor, am zis ca niste studii in domeniu n-as strica si cea mai buna meserie pentru mine ar fi aceea de avocat. Cred ca dintre toate, asta m-a tinut cel mai mult, pana prin liceu, cand latura mea neobosita, usor nebuna, care nu crede in reguli si rebela, ca sa-i spunem intr-un cuvant “artistica” - s-a dezlantuit. Astfel, am ajuns sa revin la gandurile care contineau hartie si pensule si sa ma vad pictorita neinteleasa. Dupa haine patate, planse aruncate pe geam si pensule ravasite prin casa, mi-a trecut si m-am intors la prima dragoste: cititul. Din una in alta, am cochetat si cu ideea de a scrie orice - romane, povesti, poezii. Mi-a trecut si asta, nu inainte de a da la Litere, a intra si a ma razgandi intr-un moment de luciditate.
Ce legatura au toate astea cu sociologia sau cu publicitatea, n-as putea sa va spun exact, asta pentru ca din facultate si pana azi am trecut prin a vrea sa fiu (in secret sau nu): criminalist, antropolog, sociolog, profesoara, copywriter, fotograf.

Acum tot ce ramane de vazut e ce o sa fac in continuare, sperand ca actele bipolare si schimbarile de preferinta au ramas de domeniul trecutului.

pace \/

p.s: Era sa uit de dragostea profunda pe care i-o purtam lui Pruteanu. Probabil ea a stat la baza admiterii la Litere. :)) 

marți, 5 martie 2013

Caught in the Middle


Era una dintre persoanele despre care ajungeai sa te intrebi de ce ai cunoscut-o. Insemna un ghem mic-mic de bucurie, intre o groaza de intamplari fara sens.

Am vazut-o pentru prima data intr-o noapte cu luna plina, imensa, in timpul unei petreceri imbibate cu alccol. Radea cu nonsalanta de ea, varsase un pahar pe pantalonii albi. Mi-au ramas in minte dintii ei luciosi si zambetul plin, real. Pentru mine era genul ala de zi proasta, in care te relaxai obligat-fortat intr-o atmosfera de libertate, ingrijorare si speranta pe care doar un student cu 5 restante o-ntelege. Dansa frenetic pe o melodie dizgratioasa, un amestec de zgomot si ceva versuri neclare. Nu stiam daca ii place sau daca se prosteste. Cum naiba aveam sa ii atrag atenta, cand eram cel mai mare loser de la petrecere? Cu paharele n-aveam nicio sansa, nu eram deloc expert in a bea cu cap si stil. Cu fizicul, nici atat, eram mediocru. Poate umorul m-a salvat, caci m-am dus la ea cu o gluma, habar nu am cat de buna, dar a ras. Ne-am asezat firesc pe canapea, de parca ne stiam, si-am inceput sa vorbim despre vin alb. Imi spunea ca nu ii place, ca prefera berea. Mi se parea atat de originala, la vremea aia, o fata care sa bea bere! Ma cucerise, desi nu stiam decat asta despre ea. Apoi mi-a zis ca e studenta la Arte. Interesul atinsese cote ametitoare. Am stat ceva ore de vorba despre nimicuri, mancand alune si fredonand pasaje de melodii, cu lumina lunii batand fix pe capetele noastre.

In mintea mea deja apareau o gramada de intrebari, ma gandeam cum sa o invit a doua zi la un cico, inainte de asta sa ii cer numarul, eventual sa ne sarutam. Iulia o chema. Abia pe la jumatatea noptii mi-a zis, iar eu uitasem sa ma interesez. Vazand cum incepe sa rasara soarele, nu stiam daca eram indragostit, fericit sau doar beat si ma intrebam prin ce minune divina inca mai era langa mine palavragind. Stiu ca ne-am jucat biliard, m-a batut mar. Tocmai ce-am zis ca eram loser. Imi aduc aminte totusi printre rasete si glume pe care le faceam pe seama celorlalti cateva franturi de idei de-ale ei... Imi spunea cat de mult ii place sa citeasca, planul ei era sa faca totul in jurul ei mai frumos, nu mi-a zis si cum. Dar m-a facut sa cred ca o sa reuseasca. 

Dupa seara aia nu ne-am revazut decat 3 saptamani mai tarziu. Desi mi-a dat numarul ei, in toata euforia aia am pierdut biletelul pe care-l scrisese. Pe ea am cautat-o peste tot, am intrebat fiecare prieten daca o stie, macar din vedere, am mers de zeci de ori pe strada pe care statea si amicul comun, in speranta ca o sa apuc sa o mai vad. Nici el nu stia despre cine vorbesc, si care Iulia mi-a ramas intiparita in memorie. Iar eu nici macar nu mai tineam minte unde statea, sau daca era din Bucuresti. M-am impacat cu gandul ca n-o s-o mai intalnesc, dar m-am inselat.

O zi neobisnuit de calda de sfarsit de august m-a gasit pe plaja, sorbind dintr-o cola rasuflata, pierdut in cine-stie-ce ganduri tipice mie. Si atunci m-a lovit rasul ei inconfundabil fix in urechi. M-am ridicat buimac si am analizat rapid plaja. Intr-un final, am vazut-o: purta un turban imens, colorat, si un costum de baie rosu. Am vrut sa evit un moment penibil dar nu am reusit. M-am dus la ea cu un zambet exagerat de larg pentru situatia in care ne gaseam si am abordat-o cu un “Ce faci, baaaai?”. S-a uitat la mine si pentru cateva secunde nu avea nici cea mai vaga idee cine eram. Persoana cu care era s-a carat imediat, iar ea a ramas acolo privindu-ma circumspect. I-am facut un rezumat al povestii, al partii in care ne cunoscusem, evident nu al celei in care o cautasem ca un zabauc. Si-a amintit, spre bucuria mea, seara respectiva.  Mi-a povestit ce-a mai facut de cand nu ne-am vazut si mi-a zis ca peste cateva saptamani o sa vina inapoi in Bucuresti, caci se cam plictisise in Bacau si urma sa inceapa si facultatea. “Buuun, deci e moldoveanca si o sa vina in the hood. Perfect, am tot timpul din lume sa o scot la cafele si la plimbari nocturne.” Am mai stat putin de vorba, apoi ea s-a dus la cazare sa doarma de pranz. Fusese in Stuf pana dimineata, iar acum o molesise caldura si voia sa leneveasca putin. N-am vrut sa fiu insistent, de fapt am vrut chiar sa joc cartea aia a nepasarii si i-am aruncat un “Ne mai vedem pe aici”. A plecat brusc fara sa mai spuna nimic. Bineinteles ca imi venea sa imi trag doua palme ca iar lasasem la voia intamplarii o eventuala intalnire, dar de data asta aveam o oarecare siguranta ca macar suntem pe teren comun. Ca sa n-o lungesc cu detalii, dupa cele cateva zile pe care le-am petrecut in Vama amandoi, am hotarat sa ne vedem in Bucuresti si sa vedem ce iese.

Ce-a iesit a fost cea mai intensa perioada pe care-am trait-o pan-acum. In ea mi-am gasit, pentru un an si-un pic cel mai apropiat prieten. Am fost camarazi de excursii, de club, am umblat prin tot felul de locuri noi, in care amandoi cautam o particica din ceea ce credeam ca suntem, am intrat si in rutina, dar cumva ma surprindea in fiecare zi cu cate ceva, am impartit acelasi pachet de Kent si ultima cescuta de cafea in dimineatile in care ne grabeam la un examen, am urmat-o pe la tot felul de petreceri unde n-as fi avut de fapt ce cauta, m-am modelat putin dupa cum era ea, dar nu pentru ca nu m-ar fi iubit altfel, ci pentru ca imi promisesem sa aleg mereu altceva decat ce-mi spune al saselea simt. Stiam ca o sa vina o zi in care o sa ne indepartam si ca o sa imi lipseasca mult timp dupa aceea, dar am preferat sa ma bucur doar de faptul ca atunci, fix in momentul ala, era ce-mi trebuia.

Cele mai dureroase despartiri sunt chiar alea in care nu spui de fapt nimic, nu primesti sau nu dai nicio explicatie si nimeni nu misca niciun deget ca lucrurile sa fie altfel. Nu am ramas decat cu niste poze, un tricou “de casa” de-al ei si foarte multe amintiri frumoase, dar la vremea aia dureroase. Am avut dupa Iulia cateva relatii, unele pasagere, altele mai lungi, dar deseori ma surprindeam gandindu-ma la ea, chiar si in momente in care nu era nimic in jur care sa ma duca macar putin cu gandul acolo.

Dupa mult timp mi-am dat seama de ce o cunoscusem de fapt.