Thanksgiving.

Scriu pentru că uit. Pentru că mi-e frică de ziua în care o să dau peste ceva din trecut și nu o să îmi mai stârnească niciun sentiment. Și atunci o sa deschid blogul, caietele sau orice altceva unde mi-am lăsat o parte din suflet, și o să mă pregătesc pentru o avalanșă de emoții. Mi-e frică să nu ajung lipsită de vreun sentiment. Pentru fiecare frază scrisă aici, am șters alte 5 și, de fapt, am vrut să spun alte 3 lucruri, pe care, din fericire, nu le-am lăsat la vedere.

Și mi-am dat seama că o ard un picuț cam egoist, căci ieri am zis că sunt recunoscătoare pentru că sunt vie, ceea ce nu e adevărat. Sunt recunoscătoare pentru ceva mai mult de atât. Pentru că am cunoscut persoane cu care m-am potrivit din prima, la fix, ca două piese de puzzle... Acestea fiind zise, sunt mai recunoscătoare decât aș putea exprima în cuvinte pentru...

...persoana care mă face să simt că am un copil, că trebuie să o protejez, dar cu care sunt și cea mai răutăcioasă uneori. Habar nu aveam că o să putem să fim prietene atâta timp.

...persoana cu care la orice oră, fie zi sau noapte, pot să vorbesc toate aberațiile posibile și să mi se pună cele mai ciudate întrebări de genul ”Ce ai alege dintre...?”. Habar nu aveam că o să ajung să simt în cel mai pur mod că cineva ține la mine necondiționat.

...persoana care m-a învățat să fiu calmă, puternică și nebună, și pentru care, oricât timp ar trece de când nu am vorbit, o să fac orice stupizenie generatoare de zâmbete și fericire. Habar nu aveam că de data asta eu o să fiu cea care iubește necondiționat.

...persoana care mă va ajuta, cândva, să târăsc prin mijlocul sufrageriei cadavrul fostului pe care l-am ucis într-un acces de furie. Sau pe care o voi ajuta eu. :) Habar nu aveam că pot să mă potrivesc atât de bine cu cineva care e total opusul meu.

...persoana care mă binedispune întotdeauna, care e guru al meu în materie de modă și relații, și cu care e posibil să mor de râs la o cafea într-un bar de prin Romană. Habar nu aveam că o să ajung vreodată să am sentimentul că trăiesc în SATC.

...persoana cu care am o legătură mai presus de cuvinte, despre care știu în fiecare moment cum se simte, cu care am trecut prin cea mai diversă arie de sentimente. Habar nu aveam că pot să fiu atât de fericită.


...persoana cu care sunt cea mai sinceră, cu care beau cele mai bune cafele și cu care am discuțiile cele mai ”de corazon”. Habar nu aveam că o să găsesc pe cineva căruia să îi spun orice îmi trece prin cap.


...persoanele care m-au făcut, într-un ciudat fel, să fiu ceea ce sunt azi, tocmai prin comportamentul lor toxic. Habar nu aveam că o să ajung să fiu așa.



O să fiu recunoscătoare în fiecare zi pentru toate cele spuse mai sus. Și pentru tot ce va urma.

pace vouă \/

Vrăji.

Există oameni care asociază anumite lucruri, persoane și/sau melodii cu momente importante din viața lor. Cazul meu este puțin șui: pe lângă puternicele asocieri olfactive pe care le fac, am și o legătură specială ( :)) ) cu metroul.

Am petrecut multe momente decisive în metrou. O despărțire, un sărut extrem de important, un Paște, o îmbrățișare care a schimbat totul, plimbări lungi de la Dristor 1 la Dristor 2, în timpul cărora îmi făceam ordine în creieri. Azi am avut parte de o asemenea plimbare pe ruta Pipera-Berceni, al cărei scop a fost să mă gândesc la tot ceea ce urmează de pe eternul meu loc din primul vagon. Urmează câteva luni grele, pline de tot felul de întâmplări pe care mi-e frică să le prevăd, totuși niște luni frumoase.

Îmi place să mă plimb cu metroul, mai ales în ”extrasezon”, la orele alea în care sunt atâția oameni câte scaune există și toți își văd de viața lor de parcă nimeni nu îi privește. Sunt oameni care citesc Can-Can, ”Mândrie și prejudecată”, care ascultă muzică, se joacă pe telefon sau învață pentru permis. Mie îmi place să ma uit la ei, să le studiez toate mișcările, fiecare gest și orice clipire.

Îmi place să merg la examene singură, cu metroul, să ascult o melodie pe repeat și să reiau tot ce am citit în noaptea precedentă. Îmi place să merg cu metroul la facultate, să observ lipsa becurilor din tunel și să îl privesc pe furiș pe cel din fața mea. Îmi aduc aminte și acum prima dată când am mers la facultate. Am coborât la metrou, m-am dus spre oglindă și mi-am analizat fiecare fir de păr, rujul și cămașa. Eram atât de fericită că în următorii 3 ani urma să cobor la Izvor, drumul cu metroul era mai lung și aveam și mai mult timp să meditez ”in my happy place”. A fost începutul unei perioade foarte frumoase din viața mea. Și numai când mă gândesc că peste 2 luni voi lua metroul spre Ștefan cel Mare, pe drumul care va duce la cel mai important job de până acum, zâmbesc exact ca o puștoaică și mă gândesc că, uneori, foarte rar, dar exact atunci când trebuie, visele devin realitate.

Cea mai frumoasă întâmplare din metrou am trăit-o acum ceva ani, când încă nu mă sfiam sa plâng în public și o domnișoară mi-a întins un șervețel pe care scrisese cu litere mici, rotunde: ”Nimeni nu merită lacrimile tale, iar cei ce merită nu te vor face să plângi”. Da, este un clișeu de oracol din clasa a VII-a, dar a fost exact ceea ce aveam nevoie atunci.

Azi pentru mine e primăvară.

pace vouă \/

*Acesta este un post scris în metrou, pe o foaie de hârtie, în timpul plimbării din Berceni până în Pipera. :D

I wish I were a mermaid.

Cred că toți avem cate o părticică nebună în noi. Ceva de care ne e rușine, despre care nimeni nu știe și la gândul căruia fiori reci ne brăzdează spatele. Cel mai greu lucru e să iei chestia asta, să o pui într-o cutie și să nu o mai deschizi, pentru că știi că odată adusă la suprafață, o să schimbe lucrurile într-un mod iremediabil. Dar atunci când descoperi gândul ăla care îți dădea doar indicii foarte subtile că există... ce faci? Îl ignori, sperând că o să treacă? Îl iei ca atare și îl scoți la suprafață? Îl exploatezi și îl dezbraci de orice secret, ca pe o jucărie pe care o explorai până la ultima piesă atunci când erai mic și curios să vezi ce ascunde?

O rochie albă, scurtă, cu trenă. Un buchet de flori roșii. O grădină imensă, cu maci și fire de iarbă perfecte. Un zâmbet care ascunde secunda în care te-ai îndrăgostit fără să îți dai seama. Părul castaniu prins jucăuș în creștetul capului. Dorința să fii a lui pentru totdeauna, la bine și la rău. Instinctul să îl cauți cu privirea în orice moment. Să știe toată lumea că ești fericită, că atunci, acolo, cu el, e momentul cel mai prețios, în care iubirea ta capătă un nume și începe un nou drum. Să mergi spre el cu siguranța că, din momentul ăla, tu ești mai presus de orice. Că din ziua aia el nu va mai vrea sa respire în lipsa ta. Să te fi schimbat, fără să îți dai seama, pentru el. Să fii tot ceea ce nu știe, ceea ce are nevoie și ceea ce nu știe că are nevoie.

E atât simplu. E ca și cum ai câștiga la Loto.
Cine nu ar vrea asta? Probabil cineva care știe că a pierdut biletul câștigător și vrea să evite nervii și frustrările de după.

pace vouă\/



We wish because we need help and we're scared and we know we may be asking too much.