Despre drumuri şi tuneluri

Împărtăşesc cu voi toate astea, în postul ăsta, în cele deja scrise şi-n cele ce vor urma, ca să ştiţi că nu sunteţi singurii ciudaţi de pe lume. There are a bunch of us out there. Am deschis zilele astea o cutiuţă cu lucruri dureroase din sufletul meu şi am avut revelaţia că tot ce am facut până acum a fost ca să fiu acceptată de ceilalţi. Dar ca să n-o iau de la coadă la cap, să vedem... Am fost un copil destul de tăcut, deseori mi-era teamă să nu deranjez şi încercam să fiu cât mai specială prin ceea ce făceam ca să primesc aprecieri care să compenseze tristeţea adusă de convingerea că nu merit să fiu aici. Moartea a fost printre gândurile mele încă de când abia înţelegeam ce înseamnă. Mă străduiam să citesc cât mai mult, să ştiu cât mai multe, să fac mai mult decât alţii ca să merit să respir. Poate de-asta am învăţat devreme să citesc, a fost un mecanism de adaptare pentru că-mi pusesem pe umeri povara căsniciei eşuate a părinţilor mei. Cumva credeam că sunt vinovată că ei sunt încă împreună şi că trebuie să fac treaba asta să merite. Oamenii ăştia îşi sacrificaseră viaţa, trebuia să îi fac să fie mândri de mine! Mi-a luat 20 şi ceva de ani să accept măcar puţin că oricum aş fi şi orice aş face, merit să fiu aici. Încă mai am mult pana la linia de sosire cu treaba asta. Am vrut să intru la un anume liceu de prestigiu, însă am înţeles greşit la vârsta respectivă revolta mea faţă de sistemul educaţional şi am refuzat să învăţ pe de rost diferite pasaje, lucru care m-a pus undeva pe la mijlocul listelor. Am intrat la un liceu mediocru, unde alternam între momentele de bucurie că sunt acolo şi că am prieteni grozazi şi ruşinea că eram cea din familie care face un liceu mai degraba prost. Câtă bipolaritate şi câtă neîncredere în mine am putut să îmi induc atunci... Apoi m-am dus la facultate şi am fost mândră şi ruşinată de mine simultan că am intrat la 5 facultăţi şi că puteam alege unde să mă duc. Cumva, însă, respingeam înclinaţia mea umanistă pentru că mi se părea nefolositoare. Mă respingeam în continuare pe mine. M-am străduit să oscilez între o viaţă socială activă şi învăţat şi uneori eram frântă de oboseală pentru că făceam aşa de multe din dorinţa de a fi alături de un număr cât mai mare de oameni, deci de a avea mai multe şanse să fiu acceptată. A venit vremea să dau şi la master şi, evident, am ales 2 mastere. Trebuia să fiu în continuare specială şi să justific existenţa mea în lume prin realizările mele. Atunci am intrat în tunel şi am atins punctul cel mai de jos existenţei mele şi tot atunci a fost momentul în care am început să schimb lumea din mintea mea, să fiu tot mai puţin o victimă şi să descopăr cărţi care să mă inspire, oameni şi noi moduri de a gândi. De acolo, din punctul ăla, nu mai puteam decât să cresc, nu mai aveam altă opţiune. Faptul că în majoritatea timpului făceam şi încă fac mai multe lucruri simultan, ca să nu simt că pierd vremea şi să fiu utilă, îmi arată că încă mai am de parcurs ceva drum până să mă apreciez doar pentru că sunt.  Cu greu am înţeles că fiecare face alegerile sale proprii, iar în spatele lor stă orice, mai puţin vina mea, la fel cum ceea ce aleg eu e rezultatul gândirii mele, fără să pot sau să vreau vreodata să blamez pe altcineva pentru ele. Până să mă pot accepta am trecut prin o mulţime de stadii emoţionale şi fizice, majoritatea negative. Nu înseamnă că atât de sinuos trebuie să fie drumul tău spre iubirea de sine, ci doar că şi dacă poteca ta e denivelată, tot o să ajungi la lumină. Uită-te înapoi la cât ai parcurs, zâmbeşte şi fii fericit. Un pic de iubire faţă de tine e mult mai mult decât nimic! Mă iubesc şi mă accept pe mine. Sunt bucuroasă că sunt eu. Azi, aici, acum, văd viitorul care vine cu armonie, bucurie, abundenţă, prosperitate şi cu fericire. O să vină o zi în care o să cred cu toată fiinţa mea în mantra asta, însa până atunci mă voi iubi puţin mai mult în fiecare zi. pace \/

"...tell me your secrets and ask me your questions"

Nu mi am imaginat cum e sa stau la cafeneaua de la parterul locului unde am lucrat, sa stau efectiv cu o cafea in mana, cu o carte sub nas si un zambet incontrolabil pe buze. Asociam cafeneaua asta cu munca, nervi, cifre, cappucinno cu jumatate de pliculet de zahar brun si alte cele. Acum este doar un loc in care m-am asezat sa beau o cafea si sa mai citesc 2-3 pagini din noua mea descoperire in materie de carti. Stiu ca nu va dura mult aceasta dolce vita, de aia sunt foarte recunoscatoare pentru ragazul de care am parte, pentru ca am loc de ganduri, pentru un pic de relaxare si  pentru timpul pe care il am ca sa trimit valuri de multumire, dinspre mine catre Universul care-mi (va) trimite toate semnalele de care am nevoie. Asta e momentul in care multe dintre intrebarile pe care le pusesem pe silent atata timp au curaj sa se revolte si sa se perinde sfidatoare prin mintea mea... Dand la o parte bagajul genetic, social si emotional pe care-l port de la a mea familie, cine sunt eu? Ce fac cu drag, si-as face si pe gratis si pe 100000000 HUF? Care sunt valorile care stau la baza existentei mele? Ce aduc in vietile celor care ma cunosc? Care e cel mai mare vis? Cum am ajuns sa fiu cea care sunt? Cum o sa fac sa-mi las amprenta in lume, sa o fac un loc macar putin mai bun? Care e cea mai mare frica a mea? Ce nu as face niciodata? Care sunt limitele mele? Care e destinatia mea, daca am una? Care sunt calitatile mele? Dar atitudinile pe care vreau sa mi le cresc in suflet si-n minte? Ce caut in lumea asta? Care mi-e scopul? De ce fac ceea ce fac? Ce sta in spate actiunilor mele? Dar in spatele reactiilor? Si in spatele gandurilor? Raspunsul meu la toate acestea e momentan linistea pe care o port in suflet. Evident, nu e de ajuns, insa stiu sigur ca il voi afla. Iar fetele cunoscute care se lumineaza in prezenta mea ma fac sa sterg din cap orice asociere cu aceasta cafenea si sa pictez in locul ei povesti, rasete, planuri, vise si proiectii. Exact acum, rememorand toate astea, cu "The Scientist" in urechi, cu pielea de gaina, pe balconul noului barlog gol si (inca) murdarel, sunt fericita. Pace \/

Stii ca duci o viata fericita…

…cand te imbratiseaza indelung inainte sa plece la serviciu, de parca nu te-a vazut de 2 saptamani, desi tocmai ce v-ati trezit unul langa altul.

…cand te bucuri ca e trafic, pentru ca mai aveti niste timp sa stati impreuna.

…cand te entuziasmeaza o miercuri seara petrecuta fara TV sau net, cu frigiderul gol intr-o casa aproape goala, in care se aude ecoul rasului tau idiot.

…cand iti spui rugaciunea dimineata si seara, nu pentru ca multumesti pentru ceva anume, nu pentru ca vrei ceva anume, si nici macar pentru ca esti religios, ci pentru ca iti da o stare de bine.

…cand o zi obisnuita te face sa zambesti, fara niciun motiv.

…cand in momente de panica si indoiala, poti sa vezi totusi luminita de la capatul tunelului, sau macar intrerupatorul care o va aprinde.

…cand te entuziasmezi ca te-apuci sa citesti cartea “aia” pe care o aveai demult in vizor.

pace\/