În ultimele luni, totul s-a întâmplat cu viteza luminii, fără să apuc să mă pregătesc, fără centură de siguranță și fără cască. Am alergat de nebună ca să țin pasul cu timpul și mi-a plăcut să cred ca e ceea ce mi-am dorit. N-am sa spun ca nu e, aș minți, cred. Am îmbrățișat schimbarea într-o măsură în care nu mi-aș fi imaginat, iar acum mă simt ca o biluță de la Pinball care se dă cu capul de pereți. E adevărat, sunt niște pereți foarte drăguți și colorați, dar tot pereți sunt.
Însă astă-seară, pentru o oră, am fost doar a mea, fără tocuri care să-mi aducă aminte că am nevoie de ele ca să fiu cine trebuie sa fiu, fără remindere care sa îmi spună încă odată ca timpul nu mai e al meu, fără programul de pe birou care-ar trebui sa îmi controleze ce mai rămâne din puțin. Pe o băncuță, cu 2 țigări în pachet, uitându-mă la semaforul care-și schimba culorile, am zăcut ca un mormoloc bucurându-mă de frig, de vânt și de oamenii care treceau pe lângă mine, făcând ceea ce-mi place de când mă știu: să îmi imaginez viețile lor într-o fracțiune de secundă.
Nu m-am mai gândit dacă sunt sau nu fericită, ci am luat totul ca atare, alegând să exist pentru oricine altcineva decât pentru mine și crezând că asta e soluția. Am realizat acum că, pentru ceva vreme, nu am gândit deloc. Sună bizar, dar așa-i. Am uitat de C-word și de orice altceva nu-mi convine legat de existența mea și am pus un fel de pauză în capul meu. Mi-a prins bine, zic eu. Dar a venit timpul să reîmbrățișez realitatea. Cu zâmbetul pe buze și cu tocuri în picioare.
pace\/
