Dar ce s-a întâmplat bun în ultimul an? Ceva pentru care ești recunoscătoare?
Toate au un sens.
O să fie bine.
...sau orice alte fraze înțelepte, dar care vorbesc cu piticul logic din mințile noastre, nicidecum cu cel care plânge, suferă și simte tot felul de alte lucruri pe care nici nu le poate explica, recunoaște sau denumi.
...
...
Faaaaza e că de pe scaunul pasagerului e mai ușor să vezi drumul și e mai simplu să planifici traseul.
Am senzația că în momentul în care iau mâna de pe volan și mă las puțin să simt, se construiește un soi de zid de sticlă între mine și ceilalți. Sau mai bine zis între mine, cea din momentul ăla și mine, cea care sunt sau vreau să fiu împreună cu ceilalți. Și mai am senzația că, atunci când mă las să simt... mi se înfundă urechile, se lichefiază covorul sub mine și nu mai aparțin realității. Mda, sună ca rânduri scrise de un om nebun.
...
...
Tot ce s-a-ntâmplat a scos la iveală o latură bună, înzestrată cu răbdare, calm și ochi care cred fără să vadă, un om care are încredere în înțelepciunea vieții și a Universului. Eh, în același timp a mai trezit și o latură mânioasă, impulsivă, cu mască de victimă și întrebări retorice din cele mai întortocheate. O latură care nu înțelege de ce și care crede că nu meritam să fi fost martoră la asta și să mi se fi întâmplat fix mie. O latură neplăcută, pe care n-o îndrăgește nimeni, nici măcar eu. O latură care, ca un copil în supermarket, se aruncă în fund și începe să țipe, uneori metaforic, alteori cu consecințe fonice. Un copil care se ține de fusta mă-sii și nu poate să accepte că nu va primi chestiaiaiafărădecarecredecănupoatetrăi. Și brusc atunci vede un alt copil care are ceva în mâinile sale mici și o ia ranza total. Cam asta e imaginea pe care o văd în mine în unele momente.
...
Nu știu dacă vreodată vor folosi cuiva rândurile astea, dar dacă ai pierdut ceva definitiv vreodată... există posibilitatea să nu ajungi la sentimentul ăla de pace imediat sau să nu poți rămâne în el multă vreme. Sau cel puțin eu așa am trăit până acum toate astea, în haos, cu dorința de a accepta fiecare zi așa cum vine ea, cu încă un pas către a înțelege.
...
...
Există posibilitatea...
...să simți ce e mult mai simplu să-ți rupi. pe rând, câteva oscioare, decât să scapi cu mintea întreagă și sufletul curat după o experiență din asta.
...să crezi că urăști pe oricine are ceea ce ție-ți lipsește.
...să nu mai recunoști propria-ți înțelepciune, cu atât mai puțin a celorlalți.
...să te enerveze fiecare lucru bun care i se întâmplă altcuiva, nu din răutate, ci din contrastul pe care-l face cu întunericul în care ești și din care crezi că nu o să mai ieși.
...să crezi că e mai simplu să te duci și tu pentru că sigur n-ai cum să supraviețuiești.
...să crezi că dacă te vei răni pe tine o să doară mai puțin.
...să încerci să rănești pe altcineva, așa nu vei fi singurul care suferă.
...să fii convins că lucrurile nu vor mai fi niciodată bine. Apoi, la 2 minute, să te lovească un val de recunoștință și bucurie, apoi să pici iar într-un tunel de ne-bine.
...să simți că ești singur în toate astea, poate uneori chiar să fii, și să crezi că dacă nu-i nimeni fix atunci care să te ia mână înseamnă că ești cel mai nenorocit de pe Planetă.
Toate astea le-am simțit și nu cred mă fac un om rău, egoist, un monstru sau ceva asemenea, ci sunt parte din procesul de vindecare și de creștere pentru mine și e sănătos să le trăiesc așa cum pot și stiu mai bine: pictând, alergând, mergând pe biclă, lamentându-mă, scriind, înjurând, plângând cu sughițuri, citind, vorbind cu oameni înțelepți, rugându-mă sau în orice altă formă pot să exprim avalanșa aia de imagini, sentimente, sunete, amintiri, proiecții și alte asemenea.
...
...
...cred că a încerca să mă mențin pe linia de plutire așa cum cred ceilalți că ar trebui s-o fac e nesănătos.
...cred că am nevoie să încep să îndrăgesc latura despre care vorbeam mai sus, aia neplăcută și verișoară cu D-l Goe.
...cred că am nevoie să încep să îndrăgesc latura despre care vorbeam mai sus, aia neplăcută și verișoară cu D-l Goe.
...cred că trebuie să fac ceea ce am nevoie să fac pentru a integra experiența asta în ceea ce sunt.
...cred că trebuie să fac tot ce știu mai bine ca să rescriu viața și zilele cu alegerea asta care nu-i nici măcar a mea.
...cred că e sănătos să pot să simt toate cele bune și cele rele și să fac tot ce pot să nu rănesc pe nimeni în procesul de reașezare a atomilor.
...
...
E al naibii de greu traseul ăsta, îl simt ca o călătorie dus-întors printr-un fel de Univers paralel, să-i zicem Întunecescu, încărcat cu durere, suferință, dor, neliniște, panică, frică, anxietate, neajutorare, abandon, coșmaruri și alte asemenea. Ca să fiu sinceră, de vreo 50 de ori pe zi mă gândesc la faptul că ar fi mult mai simplu să evit să conversez cu realitatea sau să aleg să rămân în casă în compania unei înghețate și a unui bax de șervețele/somnifere sau orice altceva cred eu c-ar păcăli sentimentul ăsta teribil de gol. Dar îmi opresc gândurile astea și îmi imaginez că la finalul acestei călătorii o să mă fi câștigat ca aliată, o să fi cunoscut oamenii potriviți și-o să mă fi apropiat de cei de care am nevoie, că voi fi descoperit putere acolo unde credeam că nu-i și sensibilitate acolo unde nici nu căutasem măcar. Imaginez din tot sufletul momentul în care toate se vor lega și ăsta-i motivul pentru care mă ridic din pat în fiecare dimineață, farul care mă ghidează-n furtuna asta cu de toate.
Am zilnic momente în care sunt recunoscătoare, pot să văd lucrurile bune, pot să văd ce-i în regulă în existența-mi de acum, pot să imaginez lucrurile frumoase ce vor veni, chiar dacă-i greu, pot și fac toate astea, măcar câteva minute pe zi.
...
...
Cred cu tărie că, până nu am fost în papucii cuiva, e destul de complicat și nedrept să arunc cu sfaturi, să mă îndepărtez pentru că nu înțeleg de ce nu funcționează (omul sau sfaturile) și să judec. Sufletul e ceva prea complex ca să poată fi mapat, înțeles, desenat și văzut în toată splendoarea lui. E de ajuns să spun "Sunt aici și, atât cât poate mintea mea să înțeleagă, o face cu și din drag pentru tine". Sfaturi și înțelepciuni avem mereu pentru ceilalți, iar când vine vorba de noi, brusc ne lovește amnezia. Asta fără a sugera să empatizăm cu toate suferințele din lume. Nu. Doar să știm că există și să renunțăm să credem că le putem rezolva pe toate ca niște super-eroi.
Așa că, oricine ai fi, nu ești deloc singur în nebunia ta. Uită-te cu sufletul la ceilalți - se prea poate ca, undeva, posibil chiar lângă tine, să mai fie cineva care face aceiași pași haotici și dureroși prin Întunecescu. Chiar dacă nu-i mai dulce durerea dacă îl lași să te privească așa cum ești, doare altfel, într-un mod care te face să te simți mai puțin singur.
pace\/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu