Dau muzica mai tare ca să nu îmi aud gândurile, Fixez calendarul cu privirea și habar nu am ce ar trebui să fac astăzi. Astăzi e ziua în care am fi sărbătorit cei 61 de ani de viață frumoasă și plină pe care i-ai (fi) trăit. Astăzi aș fi venit la tine cu un cadou cu care mi-am bătut capul și de care nu sunt mulțumită, ai fi zâmbit și ai fi ciocnit cu mine un pahar de bere spunându-mi că ai destule lucruri oricum, și că nu îți mai trebuie nimic.
Încerc să îmi aduc aminte ziua ta de anul trecut și e tare neclară. Țin minte tortul foarte bun pe care l-a făcut mama, faptul că ai băut o bere, deși nu prea aveai voie. În rest... e nimic în mintea mea. Mi-aș dori să fi știut atunci că e ultima dată când sărbătorim asta, poate aș fi făcut ceva mai special, am fi ieșit să jucăm un biliard, chiar dacă tu nu mai aveai așa de multă energie.
Tare rău îmi pare că ultimul an te-a stors de energie, de pozitivism și de alte lucruri frumoase pe care le vedeam în tine, că ai ajuns să nu mai poți face mai nimic din lucrurile normale pe care le face orice om, că nu ai mai ajuns sa practici tehnica de pictură pe care o descoperisei și de care erai atât de încântat. Țin minte când ai zis că vrei să mai stai (pe Pământ) ca să mai pictezi, ca să mai dai celorlalți din darul tău atăt de minunat. Eram atât de convinsă că se va întâmpla și nu luam în considerare altceva, pentru că ăsta fusese anul în care bătusem toate probabilitățile care ne fuseseră nefaste. Țin mine că te-am luat de mână și mi-am împletit degetele cu ale tale și am stat așa, în tăcere, câteva minute.
În februarie, când mama era între două lumi, stăteai pe pat și plângeai ca un copil, spunându-mi că nu mai ceri nimic de la Dumnezeu decât să o salveze și că preferi să mori tu. Că trebuia să fii tu în locul ei. Iar eu mă uitam la tine și nu știam ce să spun, mai ales pentru că-n mintea mea, ea era acolo pentru că depusese mai mult efort decât putea inima ei să suporte... pentru tine. Eram atât de supărată pe lume...
Am învățat, de-a lungul timpului, să trăiesc cu doruri, dar ăsta e din alt registru. Doare atât de tare și e atât de sec și de greu, e un sentiment care mă apropie foarte mult de nebunie. Sunt zile în care aș face orice să mai stăm de vorbă, să mai discutăm politică. Sunt tristă că n-ai să vezi când o să am copii, blonzi și frumoși, când o să scot prima carte, când o să pictez primele 10 tablouri, când o să mă căsătoresc. Aș mai fi vrut măcar 20 de ani împreună, să învăț de la tine cum să pictez, cum să trăiesc frumos, cum să te bat la Scrabble. Să îmi mai reciți din Eminescu și să bem un pahar de vișinată de Revelion.
Mi-e dor de tine, tată, Mi-e dor de tine în fiecare oră din fiecare zi și nu știu cum, vreodată, o să se estompeze sentimentul ăsta de neliniște și de gol. Aș fi vrut să ciocnim și anul ăsta un pahar de bere împreună. În schimb, am băut singură un pahar de bere în cinstea ta, am jucat Remi, așa cum jucam noi, și am spus glume proaste, așa cum spuneam noi.
Azi mi-am adus aminte de telefonul mamei, de drumul lung până acasă, de ciupiturile de pe mână în speranța că e doar un vis, de ritualurile stupide, care dor al dracului, de cum m-am uitat atent în mine și am descoprit goluri și plinuri cu care nu știu ce pot să fac, de faptul că de fiecare dată când mă uit în oglindă te văd pe tine, mă izbește și mă doare foarte tare.
N-am știut cum să trăiesc ziua asta. Mi-a sunat în cap încontinuu La mulți ani, deși s-au terminat anii, brusc, stupid și de neînțeles. O să întorc pe toate părțile amintirile noastre, o să mă rog să mă vezi, de acolo de unde ești, și să te bucuri cu mine de tot ce voi trăi, o să mă uit la M-ul de pe umărul meu drept și o să zâmbesc gândindu-mă că ești îngerul care mă urmărește peste tot și o să îmi imaginez ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost cancer.
pace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu