The City Lights

În fiecare zi, din aprilie și până în noiembrie, stătea în fața blocului meu tăcută, privind în gol spre blocul de vis-a-vis. Era cam cât mine de înălțime, iar ochii ei albaștri licăreau slab a tristețe. Îi spuneam ”Săru' mâna” într-un mod automat și de obicei treceam rapid pe lângă ea. Mereu vroiam sa o întreb ce face. Pur și simplu ce face. Dar îmi era rușine, cred. De fapt, de multe ori mă abțin de la a spune orice, din rușine, teamă sau orgoliu.

În ziua aceea, însă, ca și cum aș fi făcut asta mereu, am întrebat-o: ”Ce faceți?” Surprinsă, am avut parte de cel mai cald zâmbet pe care l-am văzut vreodată. Mi-a spus încet că ar avea nevoie de ajutor să dea jos perdeaua ca să o curețe. M-am oferit să fac eu asta. Am stat în sufragerie câteva ore, pe un jilț mare, verde. În cameră mirosea a naftalină și a lemn vechi. Mi-a povestit despre viața ei. Se îndrăgostise de un băiat, Ștefan, cu un an mai mare, atunci când era de vârsta mea. M-a șocat destul de mult faptul că mi l-a descris în detaliu, deși nu îl mai văzuse de 60 de ani. S-a întâlnit cu el nu mai mult de câteva luni, până când ai ei i-au interzis să-l mai vadă, din diferite motive. S-a conformat și la puțin timp a cunoscut un alt băiat, Florin. L-a plăcut și după un an a cerut-o în căsătorie. A devenit profesoară, a avut o căsnicie fericită, deși mi-a mărturisit că s-a gândit la Ștefan în fiecare zi în care nu l-a văzut. Soțul ei a murit acum vreo 10 ani, iar ea a rămas singură - nu au avut copii, iar rudele ei muriseră și ele. Mi-a povestit despre Ștefan, cum îl visa din când în când, că nu încercase să afle ce mai face pentru că avea impresia că e prea dureros, dar cum regreta că nu a încercat măcar să rămână într-un fel de prietenie cu el și și-a adus aminte momentul în care a crezut că l-a văzut pe stradă. Spunea că a simțit că i se înmoaie genunchii, că timpul se oprise și că a avut impresia că nu trecuse nici măcar o zi de când nu se văzuseră. Dar s-a întors către ea și era altcineva care aducea puțin cu el. Am mai vorbit câteva ore, iar la sfârșit am auzit pentru prima dată, de la ea, despre firul roșu care ne leagă destinele. Apoi, cu o mișcare lentă, mi-a pus în palmă un inel. Era inelul de logodnă pe care i-l dăduse Florin. Am încercat să refuz, dar nu am făcut decât să o determin să insiste. Într-un final l-am luat, iar pe moment nu mi-am dat seama că poate nu e de bun augur să fac asta.

Ascultasem o poveste a unui om care probabil de-abia aștepta să o spună, dar nu am putut scoate nimic pe gură. Nu era nimic de zis. Am luat-o ușor în brațe, deși mi-era ciudat, era totuși un om străin, dar am avut senzația că asta vroia. Nu m-a îmbrățișat înapoi, însă mi-a spus că s-a bucurat că am ascultat-o. Am pășit pe holul întunecos și mi-a zis ”Ai grijă de tine”. Nu cred că știa cum mă cheamă. Am auzit ușa închizându-se și m-am simțit un pic eliberată. Nu știu de ce, dar am avut un sentiment foarte ciudat cât timp am stat de vorbă ea. M-am dus acasă și m-am tot foit, fără să mă pot concentra la nimic. Asta se întâmpla acum 3 ani.

Am tot vrut să fac ceva cu acel inel, încă de când am realizat că s-ar putea să nu fie norocos, dar nu m-am hotărât ce.

Anul ăsta, după 3 zile însorite în Vamă, am revenit acasă. Pentru că stătea la parter, mă obișnuisem ca, de fiecare dată când intru în bloc, să mă uit la ușa ei. Am făcut asta și acum, dar deasupra era agățată bucata de bumbac negru care mă bagă mereu în filme cam proaste. M-au trecut fiori și am rămas tăcută, un minut, rememorând ciudata întâlnire cu ea și încercând să îmi amintesc când o văzusem ultima dată.

Sunt puține clipe de genul ăsta, în care simt că am ajuns undeva la momentul potrivit; pe majoritatea cred că le ratez, din neatenție, însă acele câteva ore îmi vor rămâne în minte multă vreme. Oare câte momente, secunde de genul ăsta au trecut pe lângă mine fără ca eu să le conștientizez? Ne simțim condiționați să așteptăm momente mărețe care să ne dea lumea peste cap și să ne schimbe perspectiva. Dar viețile noastre nu gravitează în jurul acestora, ci în jurul momentelor grozave care de multe ori ne prind aparent nepregătiți. Când mi-a mulțumit, am avut puternica impresie că i-am produs bucurie, iar de la înălțimea celor 21 de ani, am crezut chiar că existam doar ca să îi ofer o ultimă ocazie să se destăinuie cuiva, să spună ce are pe suflet fără să fie judecată sau întreruptă. În mod pueril, dar simpatic, nu cred că m-am simțit vreodată mai importantă decât atunci.

pace.