...suntem toți crizați. Absurzi. Inumani. Dramatici. Dar dacă stăm să ne gândim, explicația e simplă: punctul maxim de evoluție al oamenilor se oprește undeva în clasa a IV-a. Cam cum mă supăram când Mirela se juca în pauză cu altcineva și eu îmi mâncam sandwich-ul singură. Cam cum mă ofticam când Andru uita să mă sune la interfon când ieșea afară. Nu realizam că prietenii mei tot afară sunt, nu au uitat ”de mine”, ci au uitat ”să mă cheme afară”. Sau că Mirela se joacă de fapt pe jocul altcuiva pentru că eu nu am Tetris 100 in 1, nu pentru că acel altcineva e mai special în vreun fel. Iar a doua zi ne așezam în bancă și glumeam ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Pentru că, de fapt, nimic nu se întâmplase. Era un dezechilibru de orgolii și cam atât. Ajungeam acasă și-mi mișcam singură fundul afară, fără să mă cheme nimeni la interfon și toți se bucurau să mă vadă și mă întrebau de ce nu am ieșit ieri. ”Degeaba”, gândeam eu, dar spuneam ”Pentru că nu m-ați chemat”. Și atunci orgoliul atingea cote amețitoare și-mi dădea una peste ceafă, râzând de mine că am stat acasă toată ziua de ieri, jucându-mă Mario pentru a milioana oară în loc să las mândria la o parte și să mă prezint la datorie în spatele blocului.
Pe de altă parte însă, mândria e super-folositoare și crește inima în mine când văd că cineva o manifestă, subtil sau nu, pe lângă mine. Secretul e să o folosești cu cap și să nu o lași să te conducă, ci să o conduci tu pe ea. Faptul că suntem diferiți ne face să nu vedem lucrurile la fel, dar să acționăm ca și cum le-am vedea. De fapt, simpla acțiune de a privi un peisaj înseamnă a vedea lucrurile diferit. Tu vezi floricele, copaci, gâze și nori, eu văd gunoaie aruncate pe jos, insecte care mă pișcă și animale care stau în boscheți, gata să ne atace. E doar o problemă de perspectivă.
pace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu