Între stimul și răspuns se află cea mai mare dintre puterile noastre...

...libertatea opțiunii (Victor Frankl).

Nimeni nu m-a obligat aproape niciodată să fac ceva. Și atunci când am fost obligată, rareori am răspuns așa cum celălalt se aștepta. În cazul meu, sentimentul de obligație vine mai mult din dorința de a ajuta, de a fi mereu ”acolo” pentru toți cei la care țin, în definitiv vine din dorința ca ceilalți să aibă o părere bună despre mine. Așa cum bănuiam, înăuntrul meu prețuiesc mult părerea celor apropiați, chiar dacă de cele mai multe ori acționez pe dos. Ajunsesem la un moment dat la concluzia că-s masochistă, că fac lucruri care mă rănesc doar din dorința de a mă pedepsi. Pentru ce? Nu cred că (mai) e relevant, căci am decis să mă privesc exact ca pe un bebeluș, nou, pur, care nu a făcut nimic greșit în toată existența lui, pentru că altfel o să continui în spirala asta infinită de greșit-pedepsit-rănit pe alții-rănit pe mine. Ce-am pierdut din vedere în toată teoria asta a mea, e părerea mea despre mine. Și în oboseala de a fi omul pe care-l suni în noapte că ți-a murit pisica, au rădăcina majoritatea lucrurilor pe care le-am greșit și, implicit, le regret.

M-am învățat prost, să dau vina pe o groază de chestii din exterior și să mă învinuiesc pentru chestii care nu s-au întâmplat din cauza mea, când trebuia să fie invers. Mi-am asumat orice responsabilitate, mai puțin cea a cursului vieții mele. Am ales să mă las dirijată de circumstanțe. Deliberat sau din inadvertență m-am lăsat condiționată de ambient, iar asta m-a făcut să mă gândesc în 5 minute la foarte multe lucruri pe care nu le-aș repeta. Lucruri mici, lucruri mari, lucruri a căror repercusiuni s-au estompat sau pe care încă le resimt.

Am ascultat pe repeat ”The One That Got Away” atât de mult încât am învățat fiecare beat și fiecare pauză. Nu e o melodie extraordinară, însă cumva m-a transpus în alte lumi, în care aveam 14-15, 22-23 de ani, și m-am întrebat ”In the end, who or what got away?”. De-aia am decis astăzi că întrebarea care-mi va sta în minte înainte să fac orice va fi: ”Dac-aș da timpul înapoi și aș putea alege din nou, aș lua aceeași decizie?”. O să stau să vizualizez cursul evenimentelor post-decizie și o să pot, în sfârșit, să fac lucrurile așa cum trebuie. Însă până atunci, mai trebuie să citesc, să fac un pic de (auto)terapie și să mă vindec de toate scăpările din gândire, de micile chestii care m-au adus la întrebarea: ”Ce naiba fac de fapt?”.

pace.

p.s.: Da, o să mai fie multe postări scrise în mod explicit despre mine, pentru că  ăsta e pasul 1 din planul meu: să îmi urmăresc traiectoria spre fericire. Și cum altfel decât lăsând-o scrisă undeva?