Habar n-am ce plan are soarta cu mine, sinceră să fiu nici n-aș vrea să știu. Ce știu sigur e că multe lucruri mi s-au întâmplat sau ”au avut loc” pe peronul mai multor stații de metrou: o despărțire fără nicio altă revedere, o îndrăgosteală, un Paște extrem de amuzant, un build-up către cel mai greu lucru pe care-l făcusem până la momentul ăla, un fior ciudat care m-a făcut mai fericită decât orice și m-a lăsat privind în gol către ușile care s-au închis, dar și un pas către o stație necunoscută mie până atunci. O stație care-avea să mă conducă, mai târziu, la o revelație... aceea că, fix atunci, începe ceva mai important decât pot eu să îmi dau seama.
Metroul e ca un tărâm fermecat, ceva ce pot asocia deopotrivă cu momente fericite sau triste. Și-mi place uneori să fac aceleași drumuri pe care le-am mai făcut, doar ca să-mi mai aduc aminte un crâmpei de conversație, un amănunt sau un râs sincer. Cel mai probabil multe alte lucruri se vor mai întâmpla în metrou și nu m-ar mira dacă o să și merg spre lumina albă tot de la metrou, că prea suntem frați de cruce. :)
Cumva, metroul îmi fură gândurile. Mereu îmi imaginez cam ce fel de om a stat înaintea mea pe scaun, cum e persoana din stânga mea, la ce se gândește, de fapt, tipa din fața mea, în timp ce citește plictisită ziarul și chiar recent m-am întrebat cum oare am nimerit să am în dreapta un tip care ascultă în căști exact aceeași melodie ca și mine: ”Coldplay - Fix You”. Fate has its weird ways.
”Atenție... se-nchid ușile.” Și dacă de cele mai multe ori auzeam asta din metrou, acum e o cu totul altă situație. De pe un peron o să mă simt mai în siguranță, mai ales dacă știu că e peronul potrivit.
pace\/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu