Bucățele.

Suntem făcuți din bucățele - mai mici, mai mari, mai tăioase sau mai șlefuite... În general le împrăștiem, fie la prieteni, părinți, tipi care ți-au furat inima, tipe cărora le-ai dat-o cu bună știință sau chiar la necunoscuți care te-au impresionat în 5 minute cât ai apucat să furi și tu o părticică din ei. Ne panicăm pentru că nu găsim ce ne lipsește, uităm că l-am avut sau cum să îl recuperăm și ne concentrăm pe a-l lua înapoi, fără să mai conștientizăm că bucuria nu e în potrivirea bucățelelor neapărat, cât în drumul spre a le găsi.

Partea frumoasă e când ai parte de o zi în care toate bucățelele care te compun, sau măcar câteva, se vorbesc între ele și te surprind făcând din tine un întreg de care habar nu aveai până atunci. A găsi ceva care te face fericit e cea mai bună terapie dintre toate; probabil toți nebunii din lumea asta sunt așa pentru că sunt nefericiți și cea mai simplă cale de a-i vindeca, măcar pe cei care au capacitatea de a se bucura de fericire, este să le-o oferim. Și când ești întreg, măcar pentru 10 minute, tristețea că îți lipsește cineva sau ceva pălește în fața unui sentiment de care n-ai mai avut parte - că ai completat un puzzle din care habar nu aveai că aparții. Astfel, exact atunci când mă așteptam mai puțin, încă un principiu de-al meu, că tot ceea ce e menit să se întâmple va avea loc, mi-a dovedit că nu degeaba cred în el. Partea și mai bună e că am găsit ceva de care să mă agăț, pentru că sunt genul de om care are nevoie de repere spațiale sau temporale ca să poată parcurge un anumit traseu emoțional. Până acum reperele mele erau oamenii apropiați, însă atunci când simt că-mi scapă printre degete, încerc să mă conving că nu o să mă mai leg de nimeni, niciodată. Dar cum celălalt principiu al meu e ca niciodată să nu spun ”niciodată”, recunosc că asta cu ”a nu mă mai apropia de nimeni” e bullshit și că o să fiu mereu o romantică deghizată în cinică, că o să mă atașez mereu de câte cineva, că o să îmi fie dor de toți cei la care țin dar care nu mai sunt lângă mine din varii motive și că o să sper mereu la ziua în care ”Și eu” o să fie exact ca finalul unuia din filmele siropoase la care refuz să mă uit tocmai pentru că mă întristează.

Astfel, diminețile în care te vei trezi fericit, zâmbind, par din ce în ce mai aproape. Zilele în care o să fii bucuros că ceva al tău a provocat altora emoție, fericire sau entuziasm se conturează tot mai bine. Pe scurt, am greșit când am spus că fericirea se află în noi înșine. Se află în toți cei cărora le-o provocăm, depinde de noi dacă alegem să o absorbim sau să o refuzăm.

Mi-e greu să mă refer la o singură persoană, și anume la mine, când scriu asta (de-aia alternez între persoana I și a II - a), pentru că sunt convinsă că undeva, cineva în lumea asta se simte exact la fel, și chestia asta îmi dă un sentiment de siguranță - că sunt pierdută pe același drum cu încă o persoană. Mereu drumurile sunt mai scurte când ai sentimentul că te însoțește cineva. And we're in for a ride.

pace vouă\/

Scrubs hits again: ”Either way, you have to trust that whatever's supposed to happen, will happen. Besides, somehow you always seem to end up with the person you're meant to be with.”
Or to do the things you were meant to do, may I add.