- Matei, nimic din ceea ce iubești nu scapă. Vreodată. Doar se încăpățânează să se-ndepărteze fără să știe că se va întoarce. Fără să prevadă că undeva, în timp și spațiu, punctul 0 e acolo, așteptând să vă întâlniți, să fiți luați pe nepregătite și timpul să se oprească încă odată. Nimic nu e mai colorat ca atunci, mai viu, mai zgomotos și mai cald. Pentru că atunci când s-a îndepărtat, a luat cu ea muzica, nopțile cu mii se stele și lună plină, diminețile în care te trezeai ținând-o de mână, cu soarele furișându-se prin crăpătura perdelei și după-amiezele simple în care mergeți fără țintă. Împrăștiată în toate fetele pe care le vezi, pe care le simți, dar niciodată una dintre ele. De ce? Ăla e un lucru pe care trebuie să-l afli singur, dacă nu ai făcut-o deja.
- Degeaba. Deja urăsc bronzul ei de august, râsul colorat, cum îmi spunea mereu ,,Ți-am zis eu!”, cum își punea mâinile sub ale mele pentru că era prea orgolioasă să-mi spună s-o îmbrățișez sau s-o facă ea prima, cum mă surprindea mereu, deși mă lăsa să cred că sunt cu un pas înainte. Urăsc toate momentele în care am crezut că o să fie-acolo și n-a fost, fiecare noapte în care umbrele noastre se proiectau pe peretele din fața patului, orice sărut prin care mă lega de ea. Urăsc faptul că știa că o să plece și n-a făcut nimic mai mult decât să se îndepărteze fără să îmi lase cale de întoarcere. Urăsc pasul ăla pe care nu l-am făcut către ea, pasul care-a fost începutul libertății care s-a luat de mână cu singurătatea. Urăsc faptul că punctul 0 o să mă facă să o iubesc de 100 de ori mai mult.
pace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu