"Ce e rau in a vedea tot ce e mai frumos in lume, in oameni? De ce cand alegi sa pastrezi in minte doar ce e bine, frumos, inocent, esti naiv? Cu ce ne raneste pe noi, oamenii optimisti, ca vedem numai soarele si zambetele? Asta ne face sa nu avem o viziune realista asupra lumii? Cu ce e mai presus realismul de optimism? Si ce ar trebui sa facem, sa vedem numai partea urata, sa fim tristi pentru ca exista nedreptate, moarte, ura? Nu cred ca e solutia potrivita. Nu inseamna ca daca prefer sa vad partea pozitiva nu sunt constienta ca pot exista si dezamagiri, zile proaste, oameni rai si dureri de netratat. Imi place sa cred ca voi supravietui oricarui dezastru sentimental, intelectual, emotional, material sau whatever. Si voi reusi sa fac asta tocmai pentru ca nu imi permit sa clachez, pentru ca nu pot sa cred altceva decat ca voi fi fericita. Daca nu as fi capabila sa inlatur chestiile neplacute as fi o persoana foarte trista; daca as fi realista in adevaratul sens al cuvantului m'as enerva zilnic, as varsa cate o lacrima pentru fiecare lucru care ma atinge, as deveni mai cinica, mai superficiala si mai neincrezatoare in ceilalti. Prefer sa raman in lumea mea perfecta, chiar daca este o tampenie sau o copilarie. E ca o religie pentru mine modul asta de a privi lucrurile, e ca o credinta la care mi'e imposibil sa renunt. Daca as afla intr'o zi ca Dumnezeu nu exista sau ca poate iubirea nu e chiar acolo unde cred, nu mi'ar ramane decat abilitatea de a vedea orizontul dincolo de norii aia negri care prevestesc furtuna. Chiar nu vad de ce sa nu incercam sa fim ingaduitori, macar cu cei care merita atentia noastra, daca nu cu toti cei din jur, pentru ca pana la urma ei sunt cei care ne umplu viata, care ne lumineaza o zi proasta sau care ne suna sa vada daca mai suntem in viata. Tocmai faptul ca pot sa intrevad un viitor fericit ma ajuta sa aleg sa fac lucruri care dor pe moment, chestii care (ma) ranesc, pentru ca stiu ca undeva, peste cateva clipe, zile, sau luni, totul o sa fie bine. Chiar daca atunci cand pun capul pe perna prin minte imi zboara amintiri frumoase, zile fericite, stiu ca nu asta e ce vreau. Am chiar si dovada ca "va fi bine" functioneaza. Cand "my person" s'a urcat in tren am stiut ca viata mea se va schimba. A luat cu ea o parte din mine, a plecat cu cele mai frumoase zile de care avusesem parte, dar stiam ca totul va fi bine, ca vor mai fi si alte momente frumoase, ca tristetea sa o treaca si ca greutatea aia din cauza careia nu puteam respira prea usor o sa dispara din piept. Iar acum, doi ani mai tarziu, sunt bine. Chiar daca mi se face un dor nebun, chiar daca mai trec pe strada ei cand sunt trista si astept sa coboare din bloc, sa mergem in parc si sa stam la taclale, chiar daca e singura persoana care chiar stie cum sa ma ia, cum sa se poarte cu mine si sa nu scoata la iveala monstruletul care zace inauntrul meu, tot e bine. Pentru ca ma bucur de fiecare data cand ii vad numele pe ecranul telefonului, pentru ca atunci cand vorbim la telefon cu orele mi se incinge urechea grav, pentru ca stiu ca desi stam impreuna extrem de putin, orele alea sunt nepretuite. Asa ca atata timp cat niciuna dintre noi a trecut in nefiinta si ne mai putem suna cand lucrurile iau intorsaturi naspa, totul e fix asa cum trebuie sa fie. Si stiu ca sunt bine pentru ca nu ma mai intreb atat de des "cum am ajuns aici?", "unde esti?", "ce ma fac?" si ma simt mai mare si mai tare decat am fost vreodata. :)
Am toata viata la dispozitie sa devin o femeie serioasa, ocupata, obosita, acum prefer sa imi ocup timpul cu carti, cafenele prafuite, cluburi, iesiri prin parc, discutii interminabile cu cei care sunt in stare sa imi asculte toate aberatiile. Si nu mi se pare gresit. De fapt, as putea spune chiar ca am un atu fata de cei care nu se pot trezi dimineata cu zambetul pe buze si cu gandul ca incepe o noua zi. Ar trebui sa ma invidieze cei care stiu ca primul lucru pe care il fac acasa, dimineata, e sa deschid geamul, sa admir privelistea cartierului meu frumos poate doar in viziunea mea, sa trag adanc aer in piept si sa astept nerabdatoare orice s'ar putea intampla bun in ziua respectiva. Nu stiu ce m'a facut sa am impresia ca toate gusturile sunt mai puternice, ca toate parfumurile sunt mai frumoase sau ca orice zi proasta se poate intoarce la 180 de grade, dar cred ca e cel mai bun lucru care mi s'a intamplat ever. Sau al treilea cel mai bun lucru."
Februarie 2009. Poate ca s'a mai schimbat cate ceva de atunci, dar esenta e aceeasi.
pace voua\/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu