Ploua. Inspira melancolie. Sau mai bine zis inspir melancolie. M-am cam saturat de bla-bla-urile zilnice cu "o sa fie bine" si etc... Normal ca o sa fie! Numai ca problema se pune altfel... Pana o sa fie bine, o sa mai fim aceiasi oameni ca sa apreciem la fel binele? Sau o sa fim atat de schimbati incat poate nici nu o sa mai vedem cat de bine e? Ma-ntreb daca e doar in mintea mea, sau daca chiar suntem asa de buni prieteni cum spunem, sau cum cred/sper eu. Poate ca sucurile si concertele nu sunt de-ajuns. E tot un fel de sfarsit. O alta etapa, un alt an, un alt fel de inceput. Singurul plan era sa nu imbatranesc fara voi, sa fim mereu tampiteii cu relatii ciudate si chestii care s-au intamplat. Sa fim mereu noi, cei care ne facem griji unii pentru altii, cei care ne bucuram in momentele in care e cazul, sau cei care ne luam in brate cand ceva merge aiurea. Chiar daca ne-am certat, ne-am facut chestii dureroase, sau surprize placute, vreau sa le mai facem mult timp de-acum incolo. Pentru ca pe mine cel putin, toate astea ma fac sa fiu eu.
Vreau sa mai cred inca mult timp in lucrurile care sunt acum importante pentru mine, vreau sa mai visez seara la cai verzi pe pereti fara ca cineva sa imi spuna ceea ce stiu deja: ca dorintele mele nu se vor indeplini prea usor. Vreau sa fiu in continuare happy, shiny, lovable, sa astept cu bratele deschise zilele insorite care urmeaza. Vreau sa zambesc cu toti dintii, sa plang de fericire, sa vad un rasarit undeva la mare, cu un umar pe care sa pun capul, sa inchid ochii si sa vad in fata mea tot ce mi'am dorit. Vreau sa pun capul pe urmarul pe care visele pot sa devina realitate. Si nu doar acum, ci pentru totdeauna, chiar daca totdeauna inseamna mult timp, chiar daca totdeauna e presarat si cu altceva in afara de bucurie si dragoste. Nu vreau sa ma trezesc singura in lumea asta dubioasa, dar uneori am impresia ca e inevitabil. Am rabdare cu caru', dar vreau sa am si siguranta ca nu imi pun iluziile in niste maini care sunt neindemanatice. Pot sa imi asum riscul de a mai adormi trista doar daca am certitudinea ca nu e in zadar. Asta e una din zilele alea in care nu ma pot privi in oglinda, in care nu pot vedea adevarul asa cum este el. Asta e unul dintre momentele in care nu stiu unde mi'e locul si in care chiar nu mai pot vedea viitorul cum mi'l imaginam ieri.
De ce oare neglijam lucrurile importante din viata? De ce trec zile intregi fara sa observam ca au disparut floricelele din copaci, sau ca parcurile sunt invadate de un verde linistitor? N'ar fi greu sa ne oprim 2 secunde si sa observam lumea in care ne ducem traiul zilnic. S'ar putea chiar sa film uimiti de ce vedem.
De ce facem zilnic aceleasi lucruri cu un automatism demn de fabrica VW? Cand am facut ieri ceva ce alataieri nu? Acum mult timp. Asta pentru ca e mai simplu sa traiesti in rutina decat sa simti un pic tremurul surprizei.
De ce nu toate merg bine pentru fiecare omulet care populeaza planeta asta? N'ar fi asa de greu daca totul ar rula exact asa cum trebuie, daca nu am mai plange ca ne'a murit pisica sau daca nu am mai avea nervi ca ne'am blocat in trafic. Am putea contribui cu totii la acest "bine general" pentru ca pana la urma, fiecare dintre noi urmareste acest lucru. Ah da, pentru ca binele meu este rau tau. Da, uitasem!
De ce crestem si uitam sa ne bucuram de lucrurile care ne fac placere, in schimb ne lasam luati de valul varstei si preferam sa nu iesim din spatiul cunoscut? Pentru ca siguranta e un sentiment absolut necesar, pentru ca de siguranta la 5 ani are grija mama, iar la varste mai mari ne'o asiguram singuri si e al naibii de greu.
pace voua\/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu