"cam asta erau ei doi. un soare intrezarit printre multi nori. un viitor improbabil. un "ceva" ce stiau amandoi ca nu va exista in plan real prea mult timp. isi mancau unul altuia fericirea, isi culegeau lacrimile de pe frunzele uscate. adormeau suparati, dar imbratisati. apoi totul disparea in ceata. si cand se atingeau parca se curentau. ramanea in urma lor un pamant arid, pustiu. vorbeau zilnic, dar nu spuneau nimic. nu vorbeau cu lunile, dar se iubeau mai mult ca niciodata. spuneau lucruri in care nu credeau. se paraseau unul pe celalalt din cand in cand si se regaseau doar in fragmente de amintiri. se indepartau unul de altul, dar se atrageau ca doi magenti. se iubeau.
p.s.:
pentru diminetile in care capatana'mi pare plina de vina. a mea, bineinteles.
pentru preludiul unei primaveri prea lungi si colorate.
pentru weekendurile care candva erau prea scurte.
pentru noptile in care nu'mi dai pace.
pentru pronumele la plural.
pentru contradictii.
pentru patul gol.
hai, noroc!"
Scriam asta intr'o primavara interesanta si se pare ca istoria chiar are obiceiul de a se repeta, poate nu chiar xerox-like, dar pe'acolo pe undeva...
pace voua \/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu