Incredere.. un cuvant pe care eu il folosesc des.. Dar oare stiu ce inseamna? O fi bine sa ai incredere oarba in apropiati? Sau e mai bine sa fii constient ca oricine greseste si ca de multe ori, fara sa vrem poate, toti gresim fata de cei pe care ii iubim...? Dar lumea ar fi un loc atat de urat si trist daca nu am putea sa ne gandim, macar o singura data, ca ne putem lasa purtati de mana de "ceilati", legati la ochi pe marginea prapastei.. Si e uimitoare senzatia.. Cand te uiti in ochii cuiva si vezi acolo ceva ce nu ai mai vazut de o groaza de timp.. Vezi ca te asculta, ca te iubeste, ca ar face o gramada de chestii pentru tine si ca desi ai gresit, el tot te priveste ca la inceput, ca si cum ai fi "flawless". Pacat ca uneori oamenii nu aleg cu atentie persoanele in ochii carora sa caute sclipirea aia si sentimentul de siguranta. De cateva ori nici eu nu am luat cele mai bune decizii in privinta persoanelor in care sa am incredere, nu ca a vedea lucrurile bune din oameni ar fi ceva rau, dar e enervanta dezamagirea aia.. Chestia aia cand spui "ce bou am fost!". In schimb, ador sa observ atentia cu care sunt ascultata sau certata, sa fiu privita cu ochii aia mari care vad lucrurile pe care ceilalti nu le vad si iubesc sentimentul ala de siguranta; chiar nu as putea sa fiu linistita fara sa il simt macar odata la cateva luni..
Mi'ar placea sa mai vad lumea prin ochii unui copil. E genial. Totul e ca un teren de joaca, toate lucrurile sunt neinsemnate, o nota proasta, o persoana pe care nu o placi.. Toate pier in fatza unei jucarii frumoase, sau a unei iesiri in parc, intr'o primavara frumoasa. Mi'e dor de primavara.. de copacii infloriti, de mirosul "ala".. Nu stiu daca tocmai faptul ca sunt fericita ma face sa cred ca il simt, sau il simt si chestia asta ma face fericita, dar momentan am o perioada foarte nice.. Mai stau si ma gandesc cum ne stricam de ras cand eram copii, cum plangeam din orice prostie, sau cum ne rugam de parinti sa ne lase afara cand luam cate o nota mai proasta, cand toate sentimentele parca erau de 1000 de ori mai puternice si toate lucrurile pe care le vreau acum, de exemplu, atunci nu insemnau nimic. Un lego, un kinder sau o mare savarina zemoasa erau cele mai mari placeri. Acum totul e prea complicat. Relatii, trebuie sa le mentinem, sa respectam sau sa iertam, sa iubim si sa ne prefacem. Atunci totul era mult mai simplu, nu ne indragosteam, ne jucam toti, fete, baieti, fara niciun fel de alta conotatie. Nu simteam invidie, gelozie, ura sau nervi si orice suparare trecea cu un pupic de la mama, sau cu o inghetata. Munca, alta chestie stupida din lumea adulta. Sa tot vezi aceleasi fetze in fiecare zi si eventual sa faci ceva ce nu iti place in mod special, 8 ore pe zi, sa trebuiasca sa fii pe placul unui om care iti este mai mult decat antipatic, toate astea sunt o parte din "cotidianul" multora dintre "ei". And this sucks!
Multa lume imi spune ca sunt iresponsabila. S'ar putea chiar sa fie adevarat, dar mie imi place atat de mult asta.. Nu e o scuza, dar intr'un fel, faptul ca nu ma gandesc prea mult inainte sa fac ceva e una dintre chestiile care ma fac sa fiu inca un semi'copil cretin. Sunt multe lucruri pe care le regret apoi, pentru ca fac pe cineva sa se simta prost, sau sa sufere, si sunt constienta ca toti ceilalti nu apreciaza iresponsabilitatea mea, sau faptul ca sunt usor aeriana. Dar parca asta ma face sa simt, macar din cand in cand, ca inca sunt copil. Imi place sa fac tampenii, sa ma joc chiar si atunci cand nu e cazul, si stiu sigur ca tuturor le place sa se mai rasfete din cand in cand, desi nu recunosc. Imi place sa fiu zapacita sau rasfatata, sa las toate chestiile pe ultima suta de metri, sa uit de lucruri si sa mi se aduca aminte cu o privire dojenitoare si funny, uneori chiar imi place sa fiu certata, pentru ca stiu sigur ca cel ce ma cearta ma si iubeste, sau macar tine acolo, putintel, la mine. Cui nu ii place sa se mai simta, macar pentru 5 minute, copil, jucandu'se mai stiu eu ce joc, mancand ceva bun sau uitandu'se pe poze vechi? Sa fim seriosi, in coltul mintii oricarui om exista dorinta asta sa se mai joace putin, sa mai faca ceva fara sa se gandeasca la consecinte, sa nu fie tras la raspundere pentru o fapta de care este mai putin mandru. Cine nu recunoaste minte cu nerusinare. Ce e asa amuzant in a fi responsabil? Da, ok, e bine sa stii ce vei face maine, sa fii organizat sau mai stiu eu cum.. E frumos, e o dovada de maturitate. Dar e total plictisitor sa stii mereu ce vei face, sa te toooot gandesti la cum sa rezolvi o chestie de "adulti" sau sa treci pe langa un parculet fara sa te dai putin in leagan inainte sa vina bodyguard'ul sa te intrebe cati ani ai, sa te duca in fata anuntului pe care scrie "loc de joaca rezervat copiilor intre 7 si 12 ani" si tu sa zambesti ca boul si sa spui "poate ca am mai mult de 12 ani..". era super misto sa fii copil, orice miros era mai puternic, orice prajitura era mai buna, orice dorinta era mai puternica si orice minut era prea scurt.
go play! si.. pace voua\/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu