La plimbare printre dorinte.

N-am mai scris prea des, nu pentru ca n-as avea inspiratie, ci pentru ca de cele mai multe ori ma loveste o mare lene si o usoara aversiune fata de tastatura. Dar asta seara chiar simt un chef nebun sa aud sunetul tastelor apasate nervos, astfel ca voi face o scurta calatorie prin ceea ce as putea numi “posibile cariere ratate”.

Totul a inceput undeva pe la 3 ani, cand am realizat ca-mi place de mor sa fiu servita, sa stau pe fotoliu si sa vina catre mine tot felul de bunatati, sa ascult cuminte discutii si sa cunosc case si oameni noi. Ma incanta maxim emotia aceea cand eram la usa unei cunostinte de-alor mei, habar nu aveam cum arata, si puteam sa-mi imaginez ca Alladin, Ciorbea, Nadia Comaneci sau cine stie ce mare personalitate o va deschide zambitor. Uneori mai mergeam la aniversarea unei rude si atunci, inevitabil, eu dadeam florile, gest care ma incanta si rusina deopotriva. Pe-atunci am  inceput sa urasc cu pasiune garoafele, pe care le asociez cu pupaturi pe obraz, imbratisari fortate si alte reguli de-astea de familie (am fost un copil caruia nu i-au placut niciodata gesturile de afectiune). Totusi, ciocolata de toate felurile, sucul cu acid si clatitele cu gem de caise ma cucereau de fiecare data, asa ca prima dorinta a rasarit inevitabil: voiam sa fiu de profesie musafir.

Placerea asta de a nu sta acasa s-a materializat foarte simplu: vara-mea cu 8 ani mai mare decat mine era super pasionata de mine, asadar in majoritatea weekendurilor (in care nu o ardeam moldoveneste) imi faceam veacul pe la ea. Era o fata cu care semanam izbitor de mult din punct de vedere fizic si la vremea aia-mi cautam modele, asadar s-a nimerit cum nu se putea mai bine. Ea avea vreo 13 ani si de-abia se apucase de gimnastica, activitate super-la-moda pe-atunci. Evident, nu dupa mult timp m-a lovit si pe mine dragostea de sport, in special de gimnastica, si-am inceput si eu sa practic, in naivitatea frumoasei varste de 5 ani crezand ca o sa ajung la Olimpiada. Haha! Interesanta trecere de la o cariera intr-un domeniu static,al vizitelor, in care nu trebuie sa depui decat efortul de a arata decent, la sport, unde efortul depus de direct proportional, de obicei, cu rezultatele. Tin sa precizez ca ma uitam ca o disperata la gimnastica la televizor iar olimpiada sau campionatele de gimnastica erau motive de imbracat in body si zbantuit odata cu domnisoarele de la TV.

Usurel, am trecut de la gimnastica la ceva, din nou, mai degraba neviu – modelling.  Pana sa realizez cu tristete ca nu voi depasi vreodata inaltimea de 160cm am crezut cu adevarat ca o sa fiu model. Nu stiu cine-mi bagase mie-n cap ca mi s-ar potrivi, dar aia e o perioada pe care-o privesc acum cu mult amuzament, in special cand ma uit la pozele tipice cu un picior in fata si unul in spate, cel din fata putin flexat. Aveam 6 ani si credeam ca o sa fiu model.

Asta cu modellingul m-a tinut putin, fix pana pe la 5-6 ani cand am inceput sa cunosc literele scrise si-am descoperit ca informatia e tare pretioasa. Dupa ce m-am specializat intr-ale buchisirii, am avut o adevarata revelatie: imi placea la nebunie sa citesc. In paralel, imi placea sa ies afara si sa stau cat mai mult. Veti sesiza legatura in doar cateva randuri. Ceea ce-mi cumpara mama pe-atunci era colectia Rao, cu volume din toate domeniile, asa ca am avut de cand ma stiu acces la o groaza de idei, unele mai interesante, altele mai tampite. La aniversarea de 7 ani am primit de la maica-mea un frumos album plin cu poze si texte despre dinozauri. Descrierile exacte, comparatiile intre dimensiunea lor si cea a unui om si toate celelalte informatii m-au facut sa imi doresc din tot sufletul sa gasesc ciolane, sa dezgrop istoria si sa aflu toate secretele trecutului: visam sa fiu arheolog. Asta a continuat multa vreme, insotita de pasiunea pentru egipteni. Deci iata legatura intre stiinta si pierdutul vremii pe-afara.

Prin primii ani de generala, imaginatia mea atinsese cote maxime, la fel si pasiunea pentru desen, mergand mana in mana cu iubirea pentru toale colorate, chic. Astfel, dupa ce m-am convins ca un metru si-un zambet  nu-s de-ajuns sa fiu model buliardar, am trecut pe partea ailalta: designer. Am si acum stive de desene, majoritatea foarte simpatice, usor extravagante as zice. Faceam hane pentru papusi, coseam in disperare, taiam din fustele mamei ca sa-mi pregatesc modelele pentru defilare si cele mai dese lovituri erau intepaturile de ac si degetele taiate din zelul de a fi cat mai precisa la tiv J

Clasa a IIIa m-a prins studiind cu nesat planetele, extraterestrii si Universul in toata imensitatea lui. Eram practic obsedata sa citesc tot ce se poate, sa vad documentare, sa ma arunc in discutii cu cine apucam pe tema asta. Ce sa mai - ma imbracam in costumul de ski albastru cu dinozauri pe el si eram “precisa” ca ma asteapta o cariera de astronaut. Ma fascinau constelatiile, culorile, spatiul si incercam sa inteleg cum s-a nascut totul si ce inseamna “infinit”. Poate cea mai frumoasa amintire din vremea aia e cand am fost la  planetariu si m-am pierdut intentionat de grupa cu care vizitam, alegand sa petrec cateva ore placate, doar eu si stelele. Papara de dupa aia nu se pune.

Intr-un final, m-am lasat si de ideea de a lucra la NASA, ma infricosa ideea ca trebuie sa ma supun la testul fizic in care ma invarteau la viteze mult mai mari decat puteam concepe eu. Am ajuns la concluzia ca pot sa zbor la altitudini mai mititele, unde cerul e inca albastru si unde trec cu gratie prin nori de vata. A inceput perioada in care ma gandeam ca ma fac pilot. Eram obsedata de Steve Irwin si de calatoriile lui, iar in capul meu, a fi pilot imi indeplinea visul de a calatori peste mari si tari, in tot felul de locuri exotice populate de animale ciudate. Tot in perioada asta ma uitam si la McGyver, deci am oscilat mult intre pilot si inventator. Great.

Inevitabil mama se uita la “Tanar si nelinistit”. N-avea cum altfel. Profitam de multe ori de ocazie si atunci cand auzeam genericul de inceput ma furisam o ora din casa fara ca ea macar sa observe. Asta pana cand s-a prins si a inceput sa ma oblige sa ma uit si eu. M-a apucat o iubire pentru personajul cu numele de Christine “Cricket” Blair, care juca (poate inca joaca, poate-a murit, we'll never know) rolul unui avocat. Cum eram mereu mama ranitilor, am zis ca niste studii in domeniu n-as strica si cea mai buna meserie pentru mine ar fi aceea de avocat. Cred ca dintre toate, asta m-a tinut cel mai mult, pana prin liceu, cand latura mea neobosita, usor nebuna, care nu crede in reguli si rebela, ca sa-i spunem intr-un cuvant “artistica” - s-a dezlantuit. Astfel, am ajuns sa revin la gandurile care contineau hartie si pensule si sa ma vad pictorita neinteleasa. Dupa haine patate, planse aruncate pe geam si pensule ravasite prin casa, mi-a trecut si m-am intors la prima dragoste: cititul. Din una in alta, am cochetat si cu ideea de a scrie orice - romane, povesti, poezii. Mi-a trecut si asta, nu inainte de a da la Litere, a intra si a ma razgandi intr-un moment de luciditate.

Ce legatura au toate astea cu sociologia sau cu publicitatea, n-as putea sa va spun exact, asta pentru ca din facultate si pana azi am trecut prin a vrea sa fiu (in secret sau nu): criminalist, antropolog, sociolog, profesoara, copywriter, fotograf.

Acum tot ce ramane de vazut e ce o sa fac in continuare, sperand ca actele bipolare si schimbarile de preferinta au ramas de domeniul trecutului.

pace \/

p.s: Era sa uit de dragostea profunda pe care i-o purtam lui Pruteanu. Probabil ea a stat la baza admiterii la Litere. :))