Toți fugim după timp, după încă un moment împreună, după încă o ocazie să împărțim cafeaua și aceeași scrumieră. Din păcate, fuga după timp ne împedică să vedem cât de aproape suntem de ceea ce ne dorim, cât de simplu este să îl avem și mai ales, cât de ușor este să pierdem acest ,,ceva”. E foarte ,,la îndemână” să zici ,,mâine” fără să realizezi că mâine e mai departe decât crezi, mai periculos decât vrei și mai ușor de uitat decât ți-ai imaginat.
Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la persoana pe care am admirat-o toată adolescența, cea care m-a făcut să vreau pentru prima dată să strălucesc, dar și cea în fața căreia am făcut nenumărate greșeli copilărești. Mi-a arătat cât de importante sunt cuvintele, cât de buni prieteni îți sunt cărțile și ce mult contează să știi cum să pui în vorbe ceea ce simți. Umorul, uneori negru, alteori absolut normal, stilul de a vorbi, aparent rece, dar cu inflexiuni care trădau dragostea pe care ne-o purta, toate astea ne făceau să o îndrăgim chiar mai mult, în ciuda faptului că se străduia să fie cât mai distantă. M-a făcut să vreau să fiu femeie, o femeie elegantă, ca ea, să fiu integră, diplomată, calmă, puternică. Ea a fost cea spre care arătam cu degetul când mă întreba cineva ce vreau să mă fac atunci când termin liceul. Din păcate, mi-am luat ,,la revedere” pentru totdeauna.
Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la cel care mă enervează cel mai tare, care mă face să vreau să fiu mai bună, mai deșteaptă, mai hotărâtă, cel cu care mă asemăn mai mult decât aș vrea să recunosc. Cel pe care simt că îl scap printre degete, care mă face să îmi fie frică de viitor, dar și cel care, paradoxal, mă face să fiu optimistă. M-a învățat să fac ceea ce iubesc acum cel mai mult, mi-a deschis calea către cea mai frumoasă abilitate pe care o am și a fost singura persoană care a stat în bătaia focului pentru mine, chiar dacă eram vinovată. A fost tot ceea ce și-a dorit cineva vreodată: o persoană care să te susțină și să te încurajeze chiar dacă ai greșit și șansele să ratezi sunt maxime. Spre el arătam cu degetul atunci când vârsta mea se scria doar cu o cifră și visam la ce voi ajunge atunci când voi putea purta tocuri. Din fericire, mi-am luat ,,la revedere” doar pentru puțin timp.
Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la dragostea care m-a definit în ultimii ani și care o să fie o amintire frumoasă, a unei alte lumi în care am fost așa cum am vrut mereu sa fiu. Ieri am pus punct fără să urmeze imediat ,,și de la capăt”, fără să mai pot spera că, undeva, în timp și spațiu, lucrurile vor fi bune. Mi-am luat ,,la revedere" de la persoana care, atunci când am fost mai puțin ,,eu”, a fost acolo să spere că o să redevin ceea ce trebuie, chiar dacă realitatea era mai crudă decât ne-am fi dorit. Într-un univers paralel, în momentul ăsta, suntem cu siguranță mai grozavi decât oricine și mai frumoși decât toți. Dar în acest univers am dat șansa viselor și fericirii să devină realitate într-un mod mai simplu decât o făceam până acum. De data asta mi-am luat ,,la revedere” pe timp nelimitat.
Ieri am pus pauză la cea mai specială relație de la simbioză încoace. Am adunat într-un folder tot ceea ce suntem, ceea ce am fost și ce nu vom mai fi și am pus deoparte, pentru momentul în care o să am curajul să fiu exact așa cum mă descrie: specială, unică, extraordinară. O îmbrățișare de care îmi era teamă și un ,,la revedere” timid au făcut distanța să pară de un univers, nu de mii de kilometri. Oricât m-am pregătit pentru asta, m-a luat prin surprindere și-am făcut ce știu eu cel mai bine: să tac. Dar știu că alegerile se fac pe sprânceană, cu inima în gât și cu o mie de speranțe și vise în suflet. De-aia sunt sigură că povestea nu se încheie și că va fi exact așa cum a început - o poveste de dragoste la distanță, în care doar gândul că e cineva acolo, dincolo de tastatură, dincolo de ecran și de avatar, cineva care tocmai pentru că e diferit te face să crezi că asemănările dintre eroii din cărți sunt cea mai mare minciună posibilă. De data asta mi-am luat ,,la revedere” pe o perioadă ce nu poate fi bifată în calendare.
Ieri, în ziua în care oamenii pleacă, am mai crescut un pic. Ieri m-am rătăcit încă puțin, dar de data asta nu sunt contra cronometru. Îmi dau tot timpul din lume.
Azi, în fața unui cafe latte cu miere, îmi
imaginez viitorul, așa cum aș fi vrut să fie: perfect. “Aș putea să…” îmi fuge prin cap înaintea fiecărui verb care mă face să cred că sunt nebună de legat. Apoi, îmi imaginez viitorul așa cum ar putea fi, într-un mod realist, uman, imperfect. Nu mai plănuiesc exclusiv succese, ci mă pregătesc să eșuez în cel mai frumos mod. Nu mă sperie, nu mă face să trag draperiile și să aleg un serial în detrimentul realității, ci mă motivează, mă umple de bucurie și mă face să cred că abia aștept să spun ,,Acum un an...”. Azi refuz să am o inimă fragilă, să mă ascund într-un colț întunecat și rece al minții mele. Azi am mai crescut o zi.
Și pentru că deja mi-e dor de Grey, o să îmi aduc aminte de citatul care mi-e cel mai drag: The ties that bind us are sometimes impossible to explain. They connect
us, even after it seems like the ties should be broken. Some bonds defy
distance, and time, and logic. Because some ties are simply meant to
be.
pace.
Se afișează postările cu eticheta prietenie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta prietenie. Afișați toate postările
joi, 24 mai 2012
miercuri, 9 mai 2012
Și azi și ieri...
Și ce dacă aleg să trăiesc altfel decât ar trebui? Și ce dacă visez la lucruri care nu se vor întâmpla pentru că eu am făcut să fie așa? Da, alegerile pe care le facem duc undeva, curiozitatea însă mă bate pe umăr grav. Dar răbdarea îmi dă o palmă după ceafă și-mi spune să aștept. Mă văd făcând tot ce-am plănuit vreodată, doar ca puțin altfel decât mă gândeam eu. Și, ca acum ceva timp, mă așteaptă o perioadă mai ciudățică. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, momentul când am dus la gară pe cineva care și-a pus amprenta pe ce eram, pe ce sunt. Apoi, îmi imaginez de parcă ar fi mâine, momentul în care o s-o fac din nou, doar că de data asta nu cu bucurie, ci cu nesiguranță.
O sa ma detașez curând de toate lucrurile care m-au adus în situația să fiu ceva ce nu ma caracterizează, dar acum e timpul să am răbdare cu mine. Să nu-mi mai cer sa fiu pozitivă, fericită, calmă, doar pentru că restul au nevoie de asta. Scriu dintr-un loc unde, acum ceva vreme, luam micul dejun după o noapte agitată, un loc unde am mai venit în momentele ce au urmat îndeplinirii unor dorințe, chiar dacă acum nu e cazul. Poate de-aia îl și asociez cu ceva pozitiv. Îmi dau o stare bună masa asta, cafeaua pe care-am comandat-o și țigara pe jumate fumată.
Și pentru că și cei din jur sunt fericiți, par a fi și eu. Mi-e de ajuns.
pace.
O sa ma detașez curând de toate lucrurile care m-au adus în situația să fiu ceva ce nu ma caracterizează, dar acum e timpul să am răbdare cu mine. Să nu-mi mai cer sa fiu pozitivă, fericită, calmă, doar pentru că restul au nevoie de asta. Scriu dintr-un loc unde, acum ceva vreme, luam micul dejun după o noapte agitată, un loc unde am mai venit în momentele ce au urmat îndeplinirii unor dorințe, chiar dacă acum nu e cazul. Poate de-aia îl și asociez cu ceva pozitiv. Îmi dau o stare bună masa asta, cafeaua pe care-am comandat-o și țigara pe jumate fumată.
Și pentru că și cei din jur sunt fericiți, par a fi și eu. Mi-e de ajuns.
pace.
vineri, 13 aprilie 2012
Tot ce-ncape într-o valiză.
După vreo 5..șpe țigări fumate una după alta, am avut și eu o revelație, aceea că oamenii strică multe relații de toate felurile, prietenie, iubire, colegialitate, pentru că au o ”valiză” prea mare de lucruri pe care le iau cu ei și le scot rând pe rând la iveală. Cum ar fi să avem ”în valiză” numai cutiuțe, pregătite cu atenție pentru a pune cadourile de la ceilalți oameni? Bucurii, mulțumiri, zâmbete, îmbrățișări, priviri complice, atingeri, telefoane în miez de noapte, râsete, prima bere băută împreună, cafeaua de dimineață, o priveliște grozavă de la balcon și tot ce mai au de oferit... Lumea ar spune că tocmai experiența ne face să fim maturi. Și cinici, aș mai adăuga eu. Dacă am lua cu noi ”în valiză” numai ce contează, și anume sentimente pozitive, probabil că ar fi un pic mai ușor să nu vrem să trântim ușa în spatele nostru din când în când. Un vibe care ne duce cu gândul la cineva care ne-a dezamăgit, un gest care ne amintește de cineva care ne-a schimbat sau un cuvânt spus în același mod sunt de ajuns să ne punem o armură de cuvinte mari, reacții impulsive, nervi, frustrări și motive de dispreț care o să țină la distanță o persoană nevinovată. Am fost de ambele părți ale baricadei, dar intenționez să fiu arbitru în curând.
Nu mai vreau sa caut motive de dispreț, nu mai vreau să las sarcasmul să îmi scape printre cuvinte. Nu mai vreau sa fac abuz de ironie ca să ascund ce-mi trece de fapt prin cap și prin inimă. Nu mai vreau sa privesc amintirile ca pe un film prost care rulează la un cinematograf uitat de lume. De fapt, nu mai vreau să îmi amintesc nimic.
Vreau sa uit tot ce am învățat vreodată despre oameni, ca să o pot face din nou, de data asta la timp. Vreau o zi în care să nu mă cunosc, doar ca să descopăr lucrurile frumoase din mine. Vreau să zâmbesc, nu ca să rup tăcerea, ci ca să zâmbești înapoi. Vreau ca amintirile să fie frumoase prin oamenii care se plimbă de-a lungul lor, nu prin ce povestesc de fapt.
Și probabil tocmai ce te gândești: ”Deea, mai ușor cu iarba”.
Cum ar fi sa putem privi fiecare om cu naivitatea unui copil care-și face primul prieten de joacă?
pace.
Nu mai vreau sa caut motive de dispreț, nu mai vreau să las sarcasmul să îmi scape printre cuvinte. Nu mai vreau sa fac abuz de ironie ca să ascund ce-mi trece de fapt prin cap și prin inimă. Nu mai vreau sa privesc amintirile ca pe un film prost care rulează la un cinematograf uitat de lume. De fapt, nu mai vreau să îmi amintesc nimic.
Vreau sa uit tot ce am învățat vreodată despre oameni, ca să o pot face din nou, de data asta la timp. Vreau o zi în care să nu mă cunosc, doar ca să descopăr lucrurile frumoase din mine. Vreau să zâmbesc, nu ca să rup tăcerea, ci ca să zâmbești înapoi. Vreau ca amintirile să fie frumoase prin oamenii care se plimbă de-a lungul lor, nu prin ce povestesc de fapt.
Și probabil tocmai ce te gândești: ”Deea, mai ușor cu iarba”.
Cum ar fi sa putem privi fiecare om cu naivitatea unui copil care-și face primul prieten de joacă?
pace.
miercuri, 11 aprilie 2012
If your dreams don't scare you, they're not big enough.
Habar n-am ce plan are soarta cu mine, sinceră să fiu nici n-aș vrea să știu. Ce știu sigur e că multe lucruri mi s-au întâmplat sau ”au avut loc” pe peronul mai multor stații de metrou: o despărțire fără nicio altă revedere, o îndrăgosteală, un Paște extrem de amuzant, un build-up către cel mai greu lucru pe care-l făcusem până la momentul ăla, un fior ciudat care m-a făcut mai fericită decât orice și m-a lăsat privind în gol către ușile care s-au închis, dar și un pas către o stație necunoscută mie până atunci. O stație care-avea să mă conducă, mai târziu, la o revelație... aceea că, fix atunci, începe ceva mai important decât pot eu să îmi dau seama.
Metroul e ca un tărâm fermecat, ceva ce pot asocia deopotrivă cu momente fericite sau triste. Și-mi place uneori să fac aceleași drumuri pe care le-am mai făcut, doar ca să-mi mai aduc aminte un crâmpei de conversație, un amănunt sau un râs sincer. Cel mai probabil multe alte lucruri se vor mai întâmpla în metrou și nu m-ar mira dacă o să și merg spre lumina albă tot de la metrou, că prea suntem frați de cruce. :)
Cumva, metroul îmi fură gândurile. Mereu îmi imaginez cam ce fel de om a stat înaintea mea pe scaun, cum e persoana din stânga mea, la ce se gândește, de fapt, tipa din fața mea, în timp ce citește plictisită ziarul și chiar recent m-am întrebat cum oare am nimerit să am în dreapta un tip care ascultă în căști exact aceeași melodie ca și mine: ”Coldplay - Fix You”. Fate has its weird ways.
”Atenție... se-nchid ușile.” Și dacă de cele mai multe ori auzeam asta din metrou, acum e o cu totul altă situație. De pe un peron o să mă simt mai în siguranță, mai ales dacă știu că e peronul potrivit.
pace\/
Metroul e ca un tărâm fermecat, ceva ce pot asocia deopotrivă cu momente fericite sau triste. Și-mi place uneori să fac aceleași drumuri pe care le-am mai făcut, doar ca să-mi mai aduc aminte un crâmpei de conversație, un amănunt sau un râs sincer. Cel mai probabil multe alte lucruri se vor mai întâmpla în metrou și nu m-ar mira dacă o să și merg spre lumina albă tot de la metrou, că prea suntem frați de cruce. :)
Cumva, metroul îmi fură gândurile. Mereu îmi imaginez cam ce fel de om a stat înaintea mea pe scaun, cum e persoana din stânga mea, la ce se gândește, de fapt, tipa din fața mea, în timp ce citește plictisită ziarul și chiar recent m-am întrebat cum oare am nimerit să am în dreapta un tip care ascultă în căști exact aceeași melodie ca și mine: ”Coldplay - Fix You”. Fate has its weird ways.
”Atenție... se-nchid ușile.” Și dacă de cele mai multe ori auzeam asta din metrou, acum e o cu totul altă situație. De pe un peron o să mă simt mai în siguranță, mai ales dacă știu că e peronul potrivit.
pace\/
marți, 3 aprilie 2012
I'd do it all over again, in a heartbeat.
Am scris postul ăsta plecând de la ideea că mi-am pierdut un bilețel dintre cele cu magnificele mele rezoluții pentru 2012, și încă nu reușesc să îmi dau seama: 1. care rezoluție lipsește și 2. cum a dispărut fără urmă. Sub birou nu e, prin sertare nu e, după unitate nu e. Efectiv s-a evaporat. Ciudat.
Niciodată nu te poți pregăti suficient pentru momentul în care pierzi pe cineva. Îți imaginezi, știi replicile tale, ale ei, ce va urma, cum te vei abține de la a ți se umple ochii de lacrimi, de la suspine, de la privit în ochii ei.
O să fii răutăcios, dur, convins că ce spui o va răni, că te va crede și te va urî pentru asta. Ai să fii trist că nu mai ești cine credeai sau cine vroiai să fii, că nu ai reușit să duci la capăt un vis atât de frumos, că nu mai ești al ei, că ”voi” e în poze și-n amintiri. În schimb, o să te uiți la ea pe furiș, o să îți aduci aminte prima dată când i-ai atins pielea și ai crezut că te-ai electrocutat, ultima dată când ți-ai trecut degetele prin părul ei, prima dată când te-a strâns de mână și ultima ciocolată pe care ați împărțit-o.
Și-apoi știi că e doar un vis urât și că nu te va lăsa să pleci. Sau speri. Speri că ea e cea cu care împarți iubirea adevărată la care ți-era rușine să recunoști că visezi. Că ea e cea care o să te pupe dulce pe frunte când o să ieși cu băieții, că ea o să fie cea lângă care te vei furișa înainte de răsărit, când te întorci, rușinat că ai vorbit cu o altă fată care te-a sărutat în grabă, la plecare. Ai să te uiți la ea cu teamă, cu milă... O să o mângâi pe părul împrăștiat pe pernă, ea o să zâmbească. O să se trezească buimacă, fericită că ai venit acasă, o să te sărute cum numai ea știe și o să te ia lângă ea în pat, mirosind a țigări, club și whiskey. Și-ai să taci, pentru că știi că asta ar vrea. Să taci. Și cum timpul le rezolvă pe toate, zice-se, peste 3 luni alegi să nu taci. Și atunci există mai multe finaluri, însă asta e pentru o altă zi.
Pot doar să îmi imaginez că cel mai frumos lucru pe care, dacă ești norocos îl poți auzi, este ”Chiar dacă aș ști cum se termină aș face-o din nou exact la fel!”. De-abia acum înțeleg ce înseamnă, de fapt.
pace.
Deea, lasă serialele, tu nu vezi că ești melodramatică?!
Niciodată nu te poți pregăti suficient pentru momentul în care pierzi pe cineva. Îți imaginezi, știi replicile tale, ale ei, ce va urma, cum te vei abține de la a ți se umple ochii de lacrimi, de la suspine, de la privit în ochii ei.
O să fii răutăcios, dur, convins că ce spui o va răni, că te va crede și te va urî pentru asta. Ai să fii trist că nu mai ești cine credeai sau cine vroiai să fii, că nu ai reușit să duci la capăt un vis atât de frumos, că nu mai ești al ei, că ”voi” e în poze și-n amintiri. În schimb, o să te uiți la ea pe furiș, o să îți aduci aminte prima dată când i-ai atins pielea și ai crezut că te-ai electrocutat, ultima dată când ți-ai trecut degetele prin părul ei, prima dată când te-a strâns de mână și ultima ciocolată pe care ați împărțit-o.
Și-apoi știi că e doar un vis urât și că nu te va lăsa să pleci. Sau speri. Speri că ea e cea cu care împarți iubirea adevărată la care ți-era rușine să recunoști că visezi. Că ea e cea care o să te pupe dulce pe frunte când o să ieși cu băieții, că ea o să fie cea lângă care te vei furișa înainte de răsărit, când te întorci, rușinat că ai vorbit cu o altă fată care te-a sărutat în grabă, la plecare. Ai să te uiți la ea cu teamă, cu milă... O să o mângâi pe părul împrăștiat pe pernă, ea o să zâmbească. O să se trezească buimacă, fericită că ai venit acasă, o să te sărute cum numai ea știe și o să te ia lângă ea în pat, mirosind a țigări, club și whiskey. Și-ai să taci, pentru că știi că asta ar vrea. Să taci. Și cum timpul le rezolvă pe toate, zice-se, peste 3 luni alegi să nu taci. Și atunci există mai multe finaluri, însă asta e pentru o altă zi.
Pot doar să îmi imaginez că cel mai frumos lucru pe care, dacă ești norocos îl poți auzi, este ”Chiar dacă aș ști cum se termină aș face-o din nou exact la fel!”. De-abia acum înțeleg ce înseamnă, de fapt.
pace.
Deea, lasă serialele, tu nu vezi că ești melodramatică?!
luni, 26 martie 2012
”You met me at a very strange time in my life”
Problema oamenilor ca mine nu e că fac alegeri proaste, ci că identifică alegerile bune și fac pe dos intenționat.
E greu să accept anumite lucruri, mai ales dacă nu mă pun într-o lumină bună, pentru că, să fim serioși, I have a very weird self-esteem. Uneori însă, a accepta ceva ce mă face să mă urăsc puțin e cea mai bună alegere din ziua aia. Și până să accept așa ceva trec prin 1000 de faze și emoții, care de care mai nelalocul lor. Când ajung, însă, să accept un lucru extrem de delicat, atunci știu că de-abia am deschis un capitol de care îmi era extrem de teamă.
M-am tot gândit la un plan. De vreo trei luni mă tot gândesc și nu ajung la nicio concluzie. I am going back and forth pe un drum pe care văd cam aceleași imagini constant. Și mă panichez că nu fac nimic, contrar gândirii mele cum că aș vrea să fac ceva care să schimbe lumea. Pe de altă parte pun singură presiune pe mine să fac ceva și sunt într-o continuă competiție cu mine însămi, încât mă obosește numai gândul de a face cu adevărat ceva. Mai sunt zile când simt că I made a difference, pentru mine sau pentru alții, ca azi și ca zilele ce vor urma. Atunci mai adorm cu un oarecare zâmbet pe buze, știind că am mai mișcat 2 mm către țelul de a fi on the right track sau de a ajuta pe cineva să fie. Cred că până la urmă îmi pusesem prea multă încredere în cineva care să mă țină de mână, când de fapt trebuia să fac treaba asta singură de la început. O ard mega-feminist, dar față de mine m-am comportat de când mă știu total de dos, așteptând să mă ghideze cineva către... ceva. That never happened și am ajuns în punctul în care îmi pun niște întrebări foarte serioase, legate de tot.
Astăzi, pe lângă a dormi mai mult decât în ultima săptămână la un loc, am mai avut o revelație care nu sună bine decât în engleză, nu știu de ce: simple will never give you the satisfaction of beating the odds. De aia aleg de obicei ultimul nivel de dificultate la jocuri, chiar și de prima dată. A naibii să fiu dacă merită să fac ceva la nivel de începător. Și dacă asta va îndepărta oamenii din jurul meu, so be it, pentru că știu că, în final, cine va fi acolo va fi pentru că știe cine sunt și știu cine este și pentru că am acceptat și prețuit asta mai mult decât un puzzle de 9 piese de la Kinder. Iar dacă numărul va fi nul, va însemna doar că nu am ajuns încă la final. Nu voi folosi asta ca pe o scuză să fac orice nebunie îmi trece prin cap, dar mi-am dorit mult prea mult ca lucrurile să fie simple, fără a realiza că, în general, simplitatea cere a great fucking deal of ignorance. Uitându-mă înapoi, nu mi-am amintit nici măcar un lucru simplu pe care l-am făcut, dar mi-am adus aminte de toate lucrurile complicate pe care le-am făcut, și mai ales de cele pe care nu le-am mai făcut din diferite motive, iar asta m-a ambiționat și mai tare să cred că lucrurile chiar vor fi ok și va veni o zi în care o să spun ”N-ai avut dreptate”.
Tot azi am avut parte de o discuție interesantă cu D. Cică nu ar exista lucruri altruiste pe lumea asta. Mai exact lucruri făcute din altruism pur. Pff, oricât de mult aș vrea să cred că lumea e un loc frumos și că oamenii sunt buni, este în totalitate adevărat: nimic din lumea asta nu se face fără a te gândi cum te-ar putea ajuta pe tine acțiunea aia. De la a-ți gâdila orgoliul că cineva ți-a zâmbit sau ți-a mulțumit, până la a obține o favoare în viitor. Singurele lucruri altruiste le facem... pentru noi. Și ăla aparent poartă numele de egoism. :D Nu mai țin minte exact cine mi-a spus care e cel mai altruist lucru de pe Pământ, nici nu o să vă spun care e, că e ca și cum i-aș spune unui copil de 5 ani că nu există Moș Crăciun. Pe moment mi s-a părut stupid, dar apoi chiar meditând la asta, chiar a început să aibă un oarecare sens.
Cum naiba să fim oameni mai buni când habar nu avem cum să facem un lucru fără a aștepta ceva în schimb?
Out of denial, straight to anger. Primul pas a fost făcut. Keep walking. Johnnie Walker. Ceva de genu'.
Peace out.
p.s.: Și pentru că am început să mă uit din nou la Scrubs: ”This is about you not being able to commit, because committing means saying goodbye to whatever unfulfilled fantasy of love you've concocted after seeing too many Meg Ryan movies. But men don't come and make everything all better - they're only human. And you shouldn't punish him because you were forced to grow up so fast you never learned how to let someone else take care of you. He's not your father, okay, he's not necessarily gonna disappear at the first sign of trouble. And as scary as it is to consider letting yourself be truly vulnerable with another human being, what's even scarier is that deep down inside you know you picked this man...and if you run away from him now, you'll be running away from being the kind of person you always wanted to be. " - Carla
E greu să accept anumite lucruri, mai ales dacă nu mă pun într-o lumină bună, pentru că, să fim serioși, I have a very weird self-esteem. Uneori însă, a accepta ceva ce mă face să mă urăsc puțin e cea mai bună alegere din ziua aia. Și până să accept așa ceva trec prin 1000 de faze și emoții, care de care mai nelalocul lor. Când ajung, însă, să accept un lucru extrem de delicat, atunci știu că de-abia am deschis un capitol de care îmi era extrem de teamă.
M-am tot gândit la un plan. De vreo trei luni mă tot gândesc și nu ajung la nicio concluzie. I am going back and forth pe un drum pe care văd cam aceleași imagini constant. Și mă panichez că nu fac nimic, contrar gândirii mele cum că aș vrea să fac ceva care să schimbe lumea. Pe de altă parte pun singură presiune pe mine să fac ceva și sunt într-o continuă competiție cu mine însămi, încât mă obosește numai gândul de a face cu adevărat ceva. Mai sunt zile când simt că I made a difference, pentru mine sau pentru alții, ca azi și ca zilele ce vor urma. Atunci mai adorm cu un oarecare zâmbet pe buze, știind că am mai mișcat 2 mm către țelul de a fi on the right track sau de a ajuta pe cineva să fie. Cred că până la urmă îmi pusesem prea multă încredere în cineva care să mă țină de mână, când de fapt trebuia să fac treaba asta singură de la început. O ard mega-feminist, dar față de mine m-am comportat de când mă știu total de dos, așteptând să mă ghideze cineva către... ceva. That never happened și am ajuns în punctul în care îmi pun niște întrebări foarte serioase, legate de tot.
Astăzi, pe lângă a dormi mai mult decât în ultima săptămână la un loc, am mai avut o revelație care nu sună bine decât în engleză, nu știu de ce: simple will never give you the satisfaction of beating the odds. De aia aleg de obicei ultimul nivel de dificultate la jocuri, chiar și de prima dată. A naibii să fiu dacă merită să fac ceva la nivel de începător. Și dacă asta va îndepărta oamenii din jurul meu, so be it, pentru că știu că, în final, cine va fi acolo va fi pentru că știe cine sunt și știu cine este și pentru că am acceptat și prețuit asta mai mult decât un puzzle de 9 piese de la Kinder. Iar dacă numărul va fi nul, va însemna doar că nu am ajuns încă la final. Nu voi folosi asta ca pe o scuză să fac orice nebunie îmi trece prin cap, dar mi-am dorit mult prea mult ca lucrurile să fie simple, fără a realiza că, în general, simplitatea cere a great fucking deal of ignorance. Uitându-mă înapoi, nu mi-am amintit nici măcar un lucru simplu pe care l-am făcut, dar mi-am adus aminte de toate lucrurile complicate pe care le-am făcut, și mai ales de cele pe care nu le-am mai făcut din diferite motive, iar asta m-a ambiționat și mai tare să cred că lucrurile chiar vor fi ok și va veni o zi în care o să spun ”N-ai avut dreptate”.
Tot azi am avut parte de o discuție interesantă cu D. Cică nu ar exista lucruri altruiste pe lumea asta. Mai exact lucruri făcute din altruism pur. Pff, oricât de mult aș vrea să cred că lumea e un loc frumos și că oamenii sunt buni, este în totalitate adevărat: nimic din lumea asta nu se face fără a te gândi cum te-ar putea ajuta pe tine acțiunea aia. De la a-ți gâdila orgoliul că cineva ți-a zâmbit sau ți-a mulțumit, până la a obține o favoare în viitor. Singurele lucruri altruiste le facem... pentru noi. Și ăla aparent poartă numele de egoism. :D Nu mai țin minte exact cine mi-a spus care e cel mai altruist lucru de pe Pământ, nici nu o să vă spun care e, că e ca și cum i-aș spune unui copil de 5 ani că nu există Moș Crăciun. Pe moment mi s-a părut stupid, dar apoi chiar meditând la asta, chiar a început să aibă un oarecare sens.
Cum naiba să fim oameni mai buni când habar nu avem cum să facem un lucru fără a aștepta ceva în schimb?
Out of denial, straight to anger. Primul pas a fost făcut. Keep walking. Johnnie Walker. Ceva de genu'.
Peace out.
p.s.: Și pentru că am început să mă uit din nou la Scrubs: ”This is about you not being able to commit, because committing means saying goodbye to whatever unfulfilled fantasy of love you've concocted after seeing too many Meg Ryan movies. But men don't come and make everything all better - they're only human. And you shouldn't punish him because you were forced to grow up so fast you never learned how to let someone else take care of you. He's not your father, okay, he's not necessarily gonna disappear at the first sign of trouble. And as scary as it is to consider letting yourself be truly vulnerable with another human being, what's even scarier is that deep down inside you know you picked this man...and if you run away from him now, you'll be running away from being the kind of person you always wanted to be. " - Carla
marți, 20 martie 2012
La prima vedere
...suntem toți crizați. Absurzi. Inumani. Dramatici. Dar dacă stăm să ne gândim, explicația e simplă: punctul maxim de evoluție al oamenilor se oprește undeva în clasa a IV-a. Cam cum mă supăram când Mirela se juca în pauză cu altcineva și eu îmi mâncam sandwich-ul singură. Cam cum mă ofticam când Andru uita să mă sune la interfon când ieșea afară. Nu realizam că prietenii mei tot afară sunt, nu au uitat ”de mine”, ci au uitat ”să mă cheme afară”. Sau că Mirela se joacă de fapt pe jocul altcuiva pentru că eu nu am Tetris 100 in 1, nu pentru că acel altcineva e mai special în vreun fel. Iar a doua zi ne așezam în bancă și glumeam ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Pentru că, de fapt, nimic nu se întâmplase. Era un dezechilibru de orgolii și cam atât. Ajungeam acasă și-mi mișcam singură fundul afară, fără să mă cheme nimeni la interfon și toți se bucurau să mă vadă și mă întrebau de ce nu am ieșit ieri. ”Degeaba”, gândeam eu, dar spuneam ”Pentru că nu m-ați chemat”. Și atunci orgoliul atingea cote amețitoare și-mi dădea una peste ceafă, râzând de mine că am stat acasă toată ziua de ieri, jucându-mă Mario pentru a milioana oară în loc să las mândria la o parte și să mă prezint la datorie în spatele blocului.
Pe de altă parte însă, mândria e super-folositoare și crește inima în mine când văd că cineva o manifestă, subtil sau nu, pe lângă mine. Secretul e să o folosești cu cap și să nu o lași să te conducă, ci să o conduci tu pe ea. Faptul că suntem diferiți ne face să nu vedem lucrurile la fel, dar să acționăm ca și cum le-am vedea. De fapt, simpla acțiune de a privi un peisaj înseamnă a vedea lucrurile diferit. Tu vezi floricele, copaci, gâze și nori, eu văd gunoaie aruncate pe jos, insecte care mă pișcă și animale care stau în boscheți, gata să ne atace. E doar o problemă de perspectivă.
pace.
Pe de altă parte însă, mândria e super-folositoare și crește inima în mine când văd că cineva o manifestă, subtil sau nu, pe lângă mine. Secretul e să o folosești cu cap și să nu o lași să te conducă, ci să o conduci tu pe ea. Faptul că suntem diferiți ne face să nu vedem lucrurile la fel, dar să acționăm ca și cum le-am vedea. De fapt, simpla acțiune de a privi un peisaj înseamnă a vedea lucrurile diferit. Tu vezi floricele, copaci, gâze și nori, eu văd gunoaie aruncate pe jos, insecte care mă pișcă și animale care stau în boscheți, gata să ne atace. E doar o problemă de perspectivă.
pace.
luni, 27 februarie 2012
Un moment fericit
Acum două zile. Tăcere incredibilă. Un pic, doar un pic de alcool la bord. Un pic de întuneric în cameră. Doi metri deasupra pământului. 200 de metri în aer deasupra mea. Cam abstract așa, dar asta-mi amintesc. Cum stateam, trăgeam aer în piept cu o siguranță demnă de invidiat, în momentul de dinainte. De dinainte de momentul ăsta. În care sunt cea mai fericită și cea mai tristă. Îmi spuneam că visez puțin. Măcar puțin.
Acum două zile. Aerul era foarte rece, dar cumva asta era un lucru bun. Ușa s-a deschis și am revenit cu toții la realitate. Florence and The Machine și zâmbete sincere. Cred că mi-am ținut respirația tot drumul. Toată ziua. Și acum tot îmi vine să spun că astea-s detalii. Nu aș întreba ”de ce”, ar însemna că nu sunt îndeajuns de deșteaptă încât să îmi raspund. Aș întreba, în schimb, ”când” și asta pentru că, oricâte calități aș avea, văzutul în viitor nu se numără printre ele.
pace.
Acum două zile. Aerul era foarte rece, dar cumva asta era un lucru bun. Ușa s-a deschis și am revenit cu toții la realitate. Florence and The Machine și zâmbete sincere. Cred că mi-am ținut respirația tot drumul. Toată ziua. Și acum tot îmi vine să spun că astea-s detalii. Nu aș întreba ”de ce”, ar însemna că nu sunt îndeajuns de deșteaptă încât să îmi raspund. Aș întreba, în schimb, ”când” și asta pentru că, oricâte calități aș avea, văzutul în viitor nu se numără printre ele.
pace.
miercuri, 23 noiembrie 2011
Thanksgiving.
Scriu pentru că uit. Pentru că mi-e frică de ziua în care o să dau peste ceva din trecut și nu o să îmi mai stârnească niciun sentiment. Și atunci o sa deschid blogul, caietele sau orice altceva unde mi-am lăsat o parte din suflet, și o să mă pregătesc pentru o avalanșă de emoții. Mi-e frică să nu ajung lipsită de vreun sentiment. Pentru fiecare frază scrisă aici, am șters alte 5 și, de fapt, am vrut să spun alte 3 lucruri, pe care, din fericire, nu le-am lăsat la vedere.
Și mi-am dat seama că o ard un picuț cam egoist, căci ieri am zis că sunt recunoscătoare pentru că sunt vie, ceea ce nu e adevărat. Sunt recunoscătoare pentru ceva mai mult de atât. Pentru că am cunoscut persoane cu care m-am potrivit din prima, la fix, ca două piese de puzzle... Acestea fiind zise, sunt mai recunoscătoare decât aș putea exprima în cuvinte pentru...
...persoana care mă face să simt că am un copil, că trebuie să o protejez, dar cu care sunt și cea mai răutăcioasă uneori. Habar nu aveam că o să putem să fim prietene atâta timp.
...persoana cu care la orice oră, fie zi sau noapte, pot să vorbesc toate aberațiile posibile și să mi se pună cele mai ciudate întrebări de genul ”Ce ai alege dintre...?”. Habar nu aveam că o să ajung să simt în cel mai pur mod că cineva ține la mine necondiționat.
...persoana care m-a învățat să fiu calmă, puternică și nebună, și pentru care, oricât timp ar trece de când nu am vorbit, o să fac orice stupizenie generatoare de zâmbete și fericire. Habar nu aveam că de data asta eu o să fiu cea care iubește necondiționat.
...persoana care mă va ajuta, cândva, să târăsc prin mijlocul sufrageriei cadavrul fostului pe care l-am ucis într-un acces de furie. Sau pe care o voi ajuta eu. :) Habar nu aveam că pot să mă potrivesc atât de bine cu cineva care e total opusul meu.
...persoana care mă binedispune întotdeauna, care e guru al meu în materie de modă și relații, și cu care e posibil să mor de râs la o cafea într-un bar de prin Romană. Habar nu aveam că o să ajung vreodată să am sentimentul că trăiesc în SATC.
...persoana cu care am o legătură mai presus de cuvinte, despre care știu în fiecare moment cum se simte, cu care am trecut prin cea mai diversă arie de sentimente. Habar nu aveam că pot să fiu atât de fericită.
...persoana cu care sunt cea mai sinceră, cu care beau cele mai bune cafele și cu care am discuțiile cele mai ”de corazon”. Habar nu aveam că o să găsesc pe cineva căruia să îi spun orice îmi trece prin cap.
...persoanele care m-au făcut, într-un ciudat fel, să fiu ceea ce sunt azi, tocmai prin comportamentul lor toxic. Habar nu aveam că o să ajung să fiu așa.
O să fiu recunoscătoare în fiecare zi pentru toate cele spuse mai sus. Și pentru tot ce va urma.
pace vouă \/
Și mi-am dat seama că o ard un picuț cam egoist, căci ieri am zis că sunt recunoscătoare pentru că sunt vie, ceea ce nu e adevărat. Sunt recunoscătoare pentru ceva mai mult de atât. Pentru că am cunoscut persoane cu care m-am potrivit din prima, la fix, ca două piese de puzzle... Acestea fiind zise, sunt mai recunoscătoare decât aș putea exprima în cuvinte pentru...
...persoana care mă face să simt că am un copil, că trebuie să o protejez, dar cu care sunt și cea mai răutăcioasă uneori. Habar nu aveam că o să putem să fim prietene atâta timp.
...persoana cu care la orice oră, fie zi sau noapte, pot să vorbesc toate aberațiile posibile și să mi se pună cele mai ciudate întrebări de genul ”Ce ai alege dintre...?”. Habar nu aveam că o să ajung să simt în cel mai pur mod că cineva ține la mine necondiționat.
...persoana care m-a învățat să fiu calmă, puternică și nebună, și pentru care, oricât timp ar trece de când nu am vorbit, o să fac orice stupizenie generatoare de zâmbete și fericire. Habar nu aveam că de data asta eu o să fiu cea care iubește necondiționat.
...persoana care mă va ajuta, cândva, să târăsc prin mijlocul sufrageriei cadavrul fostului pe care l-am ucis într-un acces de furie. Sau pe care o voi ajuta eu. :) Habar nu aveam că pot să mă potrivesc atât de bine cu cineva care e total opusul meu.
...persoana care mă binedispune întotdeauna, care e guru al meu în materie de modă și relații, și cu care e posibil să mor de râs la o cafea într-un bar de prin Romană. Habar nu aveam că o să ajung vreodată să am sentimentul că trăiesc în SATC.
...persoana cu care am o legătură mai presus de cuvinte, despre care știu în fiecare moment cum se simte, cu care am trecut prin cea mai diversă arie de sentimente. Habar nu aveam că pot să fiu atât de fericită.
...persoana cu care sunt cea mai sinceră, cu care beau cele mai bune cafele și cu care am discuțiile cele mai ”de corazon”. Habar nu aveam că o să găsesc pe cineva căruia să îi spun orice îmi trece prin cap.
...persoanele care m-au făcut, într-un ciudat fel, să fiu ceea ce sunt azi, tocmai prin comportamentul lor toxic. Habar nu aveam că o să ajung să fiu așa.
O să fiu recunoscătoare în fiecare zi pentru toate cele spuse mai sus. Și pentru tot ce va urma.
pace vouă \/
duminică, 5 iunie 2011
Cap.I - Martie. Paris.
"Hai să ne vedem." Un sms scurt, dar care i-a provocat Anei 1000 de emoţii. "Ok. Ne vedem la statuia din Jardin Atlantique într-o oră."
Oglinda pare prea mare pentru camera ei. Un geam deschis lasă să intre mirosul de flori al căror nume nu îl ştie, pentru că mereu uită să întrebe cum se cheamă. Ruj...? Tuş...? În oglindă, Ana vede siluete. "Vin să te iau de la liceu.", "Ne vedem la cafenea.", "Nu mai pot să ajung azi.", "Te iubesc, dar nu mai putem fi împreună...". Toate mesajele care îi ramaseseră în minte se revărsaseră pe luciul oglinzii neobişnuit de curată. Încercând să se calmeze, respira adânc, încet. Şi atunci îşi dădu seama: pentru fiecare iubit, prietenă, amic, colegă fusese altcineva. Pentru Victor a fost iubita care a urmat după dragostea vieţii lui, pentru Ioana fusese sora pe care şi-o dorise mereu, pentru Şerban fata cu care ieşea la o cafea odată pe an, iar pentru Sorina tipa care îi copia cursurile şi care-i sufla la examene. "Iubim pe cineva, dar drumurile ni se despart, trec luni sau chiar ani întregi până când acceptăm dispariţia, dar cumva avem curajul să ne mai aruncăm încă odată în vârtejul ăsta. Parcă uităm tot ce s-a întâmplat până atunci şi pornim pe acelaşi drum cu paşi emoţionaţi, de parcă nu ştim deznodământul. Avem curajul să luăm totul de la capăt şi de fiecare dată e ceva nou, de absolut fiecare dată suntem alte persoane..." - scrise ea cu litere lunguieţe, mari, pe foile lila ale carneţelului.
Tot ce vroia de la Leo era să îi spună: "O să te iubesc mereu, oricât de nebune o să fie lucrurile între noi". Să decurgă totul natural, simplu şi într-o zi să-şi dea seama că se trezeşte doar ca să îl mai audă încă odată cum îi spune că o iubeşte, că este cea mai frumoasă fată din Univers.
Totuşi... era pregatită să devină din nou altcineva necunoscut ei?
Oglinda pare prea mare pentru camera ei. Un geam deschis lasă să intre mirosul de flori al căror nume nu îl ştie, pentru că mereu uită să întrebe cum se cheamă. Ruj...? Tuş...? În oglindă, Ana vede siluete. "Vin să te iau de la liceu.", "Ne vedem la cafenea.", "Nu mai pot să ajung azi.", "Te iubesc, dar nu mai putem fi împreună...". Toate mesajele care îi ramaseseră în minte se revărsaseră pe luciul oglinzii neobişnuit de curată. Încercând să se calmeze, respira adânc, încet. Şi atunci îşi dădu seama: pentru fiecare iubit, prietenă, amic, colegă fusese altcineva. Pentru Victor a fost iubita care a urmat după dragostea vieţii lui, pentru Ioana fusese sora pe care şi-o dorise mereu, pentru Şerban fata cu care ieşea la o cafea odată pe an, iar pentru Sorina tipa care îi copia cursurile şi care-i sufla la examene. "Iubim pe cineva, dar drumurile ni se despart, trec luni sau chiar ani întregi până când acceptăm dispariţia, dar cumva avem curajul să ne mai aruncăm încă odată în vârtejul ăsta. Parcă uităm tot ce s-a întâmplat până atunci şi pornim pe acelaşi drum cu paşi emoţionaţi, de parcă nu ştim deznodământul. Avem curajul să luăm totul de la capăt şi de fiecare dată e ceva nou, de absolut fiecare dată suntem alte persoane..." - scrise ea cu litere lunguieţe, mari, pe foile lila ale carneţelului.
Tot ce vroia de la Leo era să îi spună: "O să te iubesc mereu, oricât de nebune o să fie lucrurile între noi". Să decurgă totul natural, simplu şi într-o zi să-şi dea seama că se trezeşte doar ca să îl mai audă încă odată cum îi spune că o iubeşte, că este cea mai frumoasă fată din Univers.
Totuşi... era pregatită să devină din nou altcineva necunoscut ei?
duminică, 22 mai 2011
Open Your Eyes
Mare bucurie este asta, să aflu că încă mă mai pot pune în posturi mai mult sau mai puţin necunoscute mie.
Niciodată nu mi-am dat seama mai clar decât acum, cât de important e să iubeşti, indiferent dacă relaţia se termină sau nu. E aşa de complicată chestia asta că mi-e greu să am aceeaşi părere 2 zile la rând. Azi spun că poţi să iubeşti pe cineva pentru totdeauna, chiar dacă el e omul "de ieri", mâine spun că nu există "totdeauna" şi că trebuie să ne bucurăm că moşul ăla cu sfarşitul lumii n-a avut dreptate. Şi asta e valabil pentru toate soiurile de dragoste, fie ele generatoare de fluturi în stomac sau de prietenii sincere. Cred că orice iubire, rezultată dintr-o relaţie trecută, prezentă sau dintr-o prietenie la fel, te fac să te cunoşti mai bine. Ştii ce-ai admirat la omul ăla, ce te-a făcut să te simţi mai puternic atunci când erai cu el, fie că a fost un zâmbet, un reply cu conţinut sarcastic la adresa vieţii sau o schimbare de subiect. Mai apoi, poţi face asta tu pentru tine, şi în viziunea mea lucrul ăsta te face puternic chiar şi atunci când eşti singur şi un reply nu e la îndemână.
Nu ştiu de ce oamenii plâng când se despart. Mă rog, mă pot gândi la un zilion de motive... probabil primul fiind frica. Dar dacă am sta 3 secunde să raţionalizăm, am realiza că nu există niciun motiv să plângem. Frica o să dispară, în timp, şi o să lase loc bucuriei că a existat cândva, cineva care era totul pentru tine. O să îţi aduci aminte cu plăcere că atunci nu ţi-era teamă de nimic, că dacă te lua de mână nu ştiai decât că o să fie bine, că o să vrei să fii mai bun doar ca să mai puteţi rămâne încă o zi împreună. Şi ce dacă-ţi ştie parfumul? Şi ce dacă ştie când e ziua ta de naştere sau că urăşti untul? Azi ai alt parfum, chiar dacă ziua ta e tot atunci şi untul îţi e la fel de antipatic.
E simplu să spui că iubeşti pe cineva. De fapt, e simplu chiar să iubeşti. Greu e să ai grijă ca sentimentul ăsta să nu se întoarcă împotriva ta sau a celuilalt. Aia e buba. Pentru că realitatea e mult prea departe de ce universuri paralele zburdă într-o minte de om.
Şi când o să îţi dai seama că iubirea nu se pierde niciodată, ci că ramâne acolo, ca o mărturie a ceea ce ai fost, o să zâmbeşti şi o să ai curaj să redevii optimist şi romantic.
Deci... azi cred că nu există "totdeauna", nici "nu te mai iubesc". Există doar ideea că ai fost fericit, că esti norocos pentru că a fost aşa şi că întotdeauna ceea ce urmează trebuie să fie mai bun decât orice altceva a trecut deja. Că altfel o să vrem să tot vină moşi cu presentimente apocaliptice. Azi cred că cel mai bine e să fii fericit cu prezentul, să iei tot ce-a fost mai devreme de ieri ca pe o bucurie şi să visezi la viitor. Azi cred că lucrurile se întamplă dintr-un anume motiv şi că "random" e doar definiţia a ceva ce nu înţeleg, încă. Azi cred că fericirea o construieşti din bucăţele şi că o poţi pierde la cea mai mică greşeală. Azi cred că socoteala de-acasă nu se potriveşte mai niciodată cu cea din târg. Azi cred că orice spui poate şi va fi luat înapoi cândva, cumva, pentru moment sau pentru totdeauna, cu bună-ştiinţă sau nu. Şi nu ma deranjează absolut deloc.
pace vouă \/
*Snow Patrol - Open Your Eyes*
Niciodată nu mi-am dat seama mai clar decât acum, cât de important e să iubeşti, indiferent dacă relaţia se termină sau nu. E aşa de complicată chestia asta că mi-e greu să am aceeaşi părere 2 zile la rând. Azi spun că poţi să iubeşti pe cineva pentru totdeauna, chiar dacă el e omul "de ieri", mâine spun că nu există "totdeauna" şi că trebuie să ne bucurăm că moşul ăla cu sfarşitul lumii n-a avut dreptate. Şi asta e valabil pentru toate soiurile de dragoste, fie ele generatoare de fluturi în stomac sau de prietenii sincere. Cred că orice iubire, rezultată dintr-o relaţie trecută, prezentă sau dintr-o prietenie la fel, te fac să te cunoşti mai bine. Ştii ce-ai admirat la omul ăla, ce te-a făcut să te simţi mai puternic atunci când erai cu el, fie că a fost un zâmbet, un reply cu conţinut sarcastic la adresa vieţii sau o schimbare de subiect. Mai apoi, poţi face asta tu pentru tine, şi în viziunea mea lucrul ăsta te face puternic chiar şi atunci când eşti singur şi un reply nu e la îndemână.
Nu ştiu de ce oamenii plâng când se despart. Mă rog, mă pot gândi la un zilion de motive... probabil primul fiind frica. Dar dacă am sta 3 secunde să raţionalizăm, am realiza că nu există niciun motiv să plângem. Frica o să dispară, în timp, şi o să lase loc bucuriei că a existat cândva, cineva care era totul pentru tine. O să îţi aduci aminte cu plăcere că atunci nu ţi-era teamă de nimic, că dacă te lua de mână nu ştiai decât că o să fie bine, că o să vrei să fii mai bun doar ca să mai puteţi rămâne încă o zi împreună. Şi ce dacă-ţi ştie parfumul? Şi ce dacă ştie când e ziua ta de naştere sau că urăşti untul? Azi ai alt parfum, chiar dacă ziua ta e tot atunci şi untul îţi e la fel de antipatic.
E simplu să spui că iubeşti pe cineva. De fapt, e simplu chiar să iubeşti. Greu e să ai grijă ca sentimentul ăsta să nu se întoarcă împotriva ta sau a celuilalt. Aia e buba. Pentru că realitatea e mult prea departe de ce universuri paralele zburdă într-o minte de om.
Şi când o să îţi dai seama că iubirea nu se pierde niciodată, ci că ramâne acolo, ca o mărturie a ceea ce ai fost, o să zâmbeşti şi o să ai curaj să redevii optimist şi romantic.
Deci... azi cred că nu există "totdeauna", nici "nu te mai iubesc". Există doar ideea că ai fost fericit, că esti norocos pentru că a fost aşa şi că întotdeauna ceea ce urmează trebuie să fie mai bun decât orice altceva a trecut deja. Că altfel o să vrem să tot vină moşi cu presentimente apocaliptice. Azi cred că cel mai bine e să fii fericit cu prezentul, să iei tot ce-a fost mai devreme de ieri ca pe o bucurie şi să visezi la viitor. Azi cred că lucrurile se întamplă dintr-un anume motiv şi că "random" e doar definiţia a ceva ce nu înţeleg, încă. Azi cred că fericirea o construieşti din bucăţele şi că o poţi pierde la cea mai mică greşeală. Azi cred că socoteala de-acasă nu se potriveşte mai niciodată cu cea din târg. Azi cred că orice spui poate şi va fi luat înapoi cândva, cumva, pentru moment sau pentru totdeauna, cu bună-ştiinţă sau nu. Şi nu ma deranjează absolut deloc.
pace vouă \/
*Snow Patrol - Open Your Eyes*
miercuri, 6 octombrie 2010
Octombrie
Această lună vine cu un nou început. De toamnă, de facultate... Şi mai vine cu câteva schimbări. Una dintre ele este că m-am apucat de un nou serial, al 12-lea pe lista mea de seriale pe care le urmăresc, şi anume "Being Erica". Pe această cale trebuie să trimit mulţumiri către my ex-person, care încă mă cunoaşte atât de bine încât să ştie că mi-ar plăcea. Intriga serialului are la bază ideea că oricât de mult am vrea să ne întoarcem în trecut să schimbăm ceva ce credem că ne-a adus în prezent o grămadă de neplăceri, acel ceva se va întampla oricum, chiar când nu ne aşteptăm. Şi in serial sunt câteva citate chiar draguţe, bune de molfăit în timp ce afară plouă şi ţi-a picat cablul. So... here goes:
#Choices. They're close enough and you can see them everywhere. But what do you do when you see your life as a series of bad choices? When you would give anything to have made different ones. The question is: if you could go back and do it all differently, would you still be you?
#Everyone's got their own path. Some are only just beginning, while others end all too soon. However you do it, the fact is, the path you're on, the choices you make, define who you are. Choices. They're the building blocks or our lives, they shape our past, present and future. And despite all the mistakes I've made, every new day brings with it new choices and their whole new world of possibilities.
#The egg. Perfection, both in function and in form. It has a double arch, top and bottom, it's what makes an egg so incredibly strong. But the minute that we begin to chip away at its integrity, the egg collapse in on itself, until in the end we're left with only...breakfast. It's still an egg, but it's not the same.
#The first date is like an open house - the pictures look great, the dimensions are good and as you stand on the threshold you think, could this be it? Could this be the one? You open the door full of anticipation, you walk in and then you start to notice the details, the cracks in the wall, the weird little quirks and then you think, no, this isn't for me.
#Seems most of the time we walk around with the world on mute. But when you're on the cusp of something dramatic and maybe life changing its like a filter comes off and suddenly everything comes alive, and even the smallest moment is in-viewed with the magic of possibility and you think this is the night when you drop your mask and reveal your true self, this is the night when everything is re-written.
#When you're a kid, being a grownup looks so easy. Nobody tells you it's harder than it looks, that those feelings that you have that you don't measure up, that you're not keeping pace, they never go away. What do you do when you feel like you're the only kid in a room full of adults? Well, the only thing you can do, you smile, you step up, and you try your best to fit in.
#They say the greatest mistake is giving up; that true strength lies in the will to keep trying. Keep hoping things will get better. Keep reminding yourself all the things that you have accomplished. Keep everything in perspective. Keep up the fight. Because at the end of the day, that's what you're left with - the knowledge that you did your best and that you'll wake up tomorrow and try again.
#In the middle of difficulty lies opportunity. (Albert Einstein)
#Do not weep; do not wax indignant. Understand. (Baruch Spinoza)
#Those that fail to learn from the past are doomed to repeat it. (Winston Churchill)
#Learn to be what you are, and learn to resign with good grace all that you are not. (Henry Frederick Emile)
#There is a crack in everything...that's how the light gets in. (Leornard Cohen)
Over and out.
pace vouă\/
#Choices. They're close enough and you can see them everywhere. But what do you do when you see your life as a series of bad choices? When you would give anything to have made different ones. The question is: if you could go back and do it all differently, would you still be you?
#Everyone's got their own path. Some are only just beginning, while others end all too soon. However you do it, the fact is, the path you're on, the choices you make, define who you are. Choices. They're the building blocks or our lives, they shape our past, present and future. And despite all the mistakes I've made, every new day brings with it new choices and their whole new world of possibilities.
#The egg. Perfection, both in function and in form. It has a double arch, top and bottom, it's what makes an egg so incredibly strong. But the minute that we begin to chip away at its integrity, the egg collapse in on itself, until in the end we're left with only...breakfast. It's still an egg, but it's not the same.
#The first date is like an open house - the pictures look great, the dimensions are good and as you stand on the threshold you think, could this be it? Could this be the one? You open the door full of anticipation, you walk in and then you start to notice the details, the cracks in the wall, the weird little quirks and then you think, no, this isn't for me.
#Seems most of the time we walk around with the world on mute. But when you're on the cusp of something dramatic and maybe life changing its like a filter comes off and suddenly everything comes alive, and even the smallest moment is in-viewed with the magic of possibility and you think this is the night when you drop your mask and reveal your true self, this is the night when everything is re-written.
#When you're a kid, being a grownup looks so easy. Nobody tells you it's harder than it looks, that those feelings that you have that you don't measure up, that you're not keeping pace, they never go away. What do you do when you feel like you're the only kid in a room full of adults? Well, the only thing you can do, you smile, you step up, and you try your best to fit in.
#They say the greatest mistake is giving up; that true strength lies in the will to keep trying. Keep hoping things will get better. Keep reminding yourself all the things that you have accomplished. Keep everything in perspective. Keep up the fight. Because at the end of the day, that's what you're left with - the knowledge that you did your best and that you'll wake up tomorrow and try again.
#In the middle of difficulty lies opportunity. (Albert Einstein)
#Do not weep; do not wax indignant. Understand. (Baruch Spinoza)
#Those that fail to learn from the past are doomed to repeat it. (Winston Churchill)
#Learn to be what you are, and learn to resign with good grace all that you are not. (Henry Frederick Emile)
#There is a crack in everything...that's how the light gets in. (Leornard Cohen)
Over and out.
pace vouă\/
duminică, 5 septembrie 2010
In the midnight hour
You never know the biggest day of your life is going to be the biggest. The days you think are going to be big ones they are never as big as you make them how to be in your head. It’s the regular days, the ones that start out normal, those are the days that end up being the biggest. (G.A.)
Lumea e un loc îngrozitor. Oamenii mor. Oameni la care ţinem mor. Lucrurile dispar într-o secundă din cauza unui cutremur sau a unei inundaţii. Amintirile se şterg după o lovitură la cap. Ne agăţăm de tot felul de lucruri, persoane, amintiri, pentru ca viaţa noastră să se desfăşoare după planul stabilit. Alegem să ne evităm propriile gânduri şi să ne impunem o altă realitate, mai pe placul nostru. Spunem lucruri, când de fapt gândim total opusul lor. Ajungem să negăm chestii în care am crezut foarte mult, să ne contrazicem pe noi înşine în decurs de 3 zile, 3 luni sau 3 ani. Ajungem să ne plictisim de lucruri pe care, le început le făceam cu atâta pasiune, că nu ştiam cum trece timpul făcându-le. Şi atunci, care naiba e realitatea, dacă azi credem ceva şi nu putem fi siguri că şi mâine va fi la fel?
You don’t recognize the biggest day of your life, not until you’re right in the middle of it. The day to commit to something or someone, the day you get your heart broken, the day you meet your soul mate, the day you realise there’s not enough time because you wanna live forever. Those are the biggest days, the perfect days… you know?
pace vouă\/
Lumea e un loc îngrozitor. Oamenii mor. Oameni la care ţinem mor. Lucrurile dispar într-o secundă din cauza unui cutremur sau a unei inundaţii. Amintirile se şterg după o lovitură la cap. Ne agăţăm de tot felul de lucruri, persoane, amintiri, pentru ca viaţa noastră să se desfăşoare după planul stabilit. Alegem să ne evităm propriile gânduri şi să ne impunem o altă realitate, mai pe placul nostru. Spunem lucruri, când de fapt gândim total opusul lor. Ajungem să negăm chestii în care am crezut foarte mult, să ne contrazicem pe noi înşine în decurs de 3 zile, 3 luni sau 3 ani. Ajungem să ne plictisim de lucruri pe care, le început le făceam cu atâta pasiune, că nu ştiam cum trece timpul făcându-le. Şi atunci, care naiba e realitatea, dacă azi credem ceva şi nu putem fi siguri că şi mâine va fi la fel?
You don’t recognize the biggest day of your life, not until you’re right in the middle of it. The day to commit to something or someone, the day you get your heart broken, the day you meet your soul mate, the day you realise there’s not enough time because you wanna live forever. Those are the biggest days, the perfect days… you know?
pace vouă\/
marți, 31 august 2010
De ce nu ne maturizăm pe deplin niciodată?
Ăsta era sloganul unui dormitor de copii expus in Ikea. Drăguţ... Este chiar o întrebare foarte bună. De ce?
Pff, când eram mică, îmi doream din tot sufletul să am vârsta de acum. Să pot purta tocuri, să ma pot machia şi să stau până la 11 afară. Credeam că la asta se rezumă ideea de a trăi. La a putea să ies seara, să dansez, să beau mai mult decât doar spuma de la bere, din paharul mamei, să fac Revelionul fără ai mei sau să ies cu un băiat la un suc. Niciodată nu am preţuit îndeajuns glasul prietenilor mei care strigau la geam "Andreeeeeeeeaaaa! Ieşi afară?" sau mai târziu sunetul interfonului, la ora 16:00 fix, care anunţa că mi-am terminat temele şi sunt liberă să ies la o partidă de "elasticul" sau "frunza". Niciodată nu am preţuit îndeajuns de mult singura amintire care ne face "o familie" când, într-o seară foarte frumoasă de iarnă, tata ne trăgea pe mine şi pe mama pe sanie, râzând.
Acum ştiu că a iubi părinţii este infinit mai uşor decât a iubi pe cineva cu care nu eşti înrudit şi care, mai mult decât atât, are alt sex decât tine. Acum ştiu că a purta tocuri cere al naibii de multă repetiţie înainte, pentru ca mai apoi să îţi bandajezi picioarele, pentru... 10 cm în plus. Acum ştiu că a sta până târziu afară te pune în situaţia de a auzi fluierături nepotrivite sau de a nu şti cum să scapi de un străin care te sperie foarte tare. Acum ştiu că a face Revelionul departe de ai mei mă poate pune în situaţia de a nu fi lângă nimeni drag şi că a bea mai mult decât spuma berii din paharul mamei creează uneori neplăceri. Acum ştiu că toate lucrurile pe care nu aveam voie să le fac cu 15 ani în urmă, au atâtea contraindicaţii, încât regret că am 22 de ani, şi nu 8.
Niciodată lucrurile nu sunt exact cum ar trebui. Întotdeauna există ceva care ne deranjează. Ba că nu mai avem 8 ani, bă că aia nu ne iubeşte sau că ăla ne înşeală... Şi atunci, de la înălţimea celor 20şi-ceva de ani ce putem face, decât să privim în ansamblu şi să spunem... "Am prieteni buni", "Am un salariu baban", "Am slăbit 10 kile" sau alte propoziţii stupide care au scopul de a ne face propria viaţă un pic mai simpatică pentru noi înşine. Şi e cam trist că fie nevoie să ne tot uităm la "the big picture" ca să ni se pară că viaţa noastră e cum trebuie.
Pentru că nu trebuie să auzim chestii de genul "Nu te mai iubesc", "Eşti concediat" sau "Vrei să fii soţia mea?", chestii care ne fac să vrem să fugim repede, cât de repede se poate, în direcţia opusă, fără să ne uităm nici măcar o secundă înapoi. Cred că ăsta e un motiv îndeajuns de bun pentru a nu vrea să te maturizezi niciodată.
pace vouă \/
Pff, când eram mică, îmi doream din tot sufletul să am vârsta de acum. Să pot purta tocuri, să ma pot machia şi să stau până la 11 afară. Credeam că la asta se rezumă ideea de a trăi. La a putea să ies seara, să dansez, să beau mai mult decât doar spuma de la bere, din paharul mamei, să fac Revelionul fără ai mei sau să ies cu un băiat la un suc. Niciodată nu am preţuit îndeajuns glasul prietenilor mei care strigau la geam "Andreeeeeeeeaaaa! Ieşi afară?" sau mai târziu sunetul interfonului, la ora 16:00 fix, care anunţa că mi-am terminat temele şi sunt liberă să ies la o partidă de "elasticul" sau "frunza". Niciodată nu am preţuit îndeajuns de mult singura amintire care ne face "o familie" când, într-o seară foarte frumoasă de iarnă, tata ne trăgea pe mine şi pe mama pe sanie, râzând.
Acum ştiu că a iubi părinţii este infinit mai uşor decât a iubi pe cineva cu care nu eşti înrudit şi care, mai mult decât atât, are alt sex decât tine. Acum ştiu că a purta tocuri cere al naibii de multă repetiţie înainte, pentru ca mai apoi să îţi bandajezi picioarele, pentru... 10 cm în plus. Acum ştiu că a sta până târziu afară te pune în situaţia de a auzi fluierături nepotrivite sau de a nu şti cum să scapi de un străin care te sperie foarte tare. Acum ştiu că a face Revelionul departe de ai mei mă poate pune în situaţia de a nu fi lângă nimeni drag şi că a bea mai mult decât spuma berii din paharul mamei creează uneori neplăceri. Acum ştiu că toate lucrurile pe care nu aveam voie să le fac cu 15 ani în urmă, au atâtea contraindicaţii, încât regret că am 22 de ani, şi nu 8.
Niciodată lucrurile nu sunt exact cum ar trebui. Întotdeauna există ceva care ne deranjează. Ba că nu mai avem 8 ani, bă că aia nu ne iubeşte sau că ăla ne înşeală... Şi atunci, de la înălţimea celor 20şi-ceva de ani ce putem face, decât să privim în ansamblu şi să spunem... "Am prieteni buni", "Am un salariu baban", "Am slăbit 10 kile" sau alte propoziţii stupide care au scopul de a ne face propria viaţă un pic mai simpatică pentru noi înşine. Şi e cam trist că fie nevoie să ne tot uităm la "the big picture" ca să ni se pară că viaţa noastră e cum trebuie.
Pentru că nu trebuie să auzim chestii de genul "Nu te mai iubesc", "Eşti concediat" sau "Vrei să fii soţia mea?", chestii care ne fac să vrem să fugim repede, cât de repede se poate, în direcţia opusă, fără să ne uităm nici măcar o secundă înapoi. Cred că ăsta e un motiv îndeajuns de bun pentru a nu vrea să te maturizezi niciodată.
pace vouă \/
duminică, 22 august 2010
Instrucţiuni de utilizare
E o seară frumoasă... Abia am venit din Vamă, sunt puţin ameţită de la soare şi nedormit şi
gândesc... Gândesc multe lucruri la ora asta, multe dintre ele stupide, puerile sau fără sens, însă tocmai ce m-a trăsnit. De ce există instrucţiuni de folosire la nişte aparate sau lucruri care doar ne asigură un anume confort fizic, dar nu şi pentru lucrurile fără de care nu putem trăi. Iubirea, prietenia... Ambele fac lumea să se învârtă, de multe ori la propriu pentru cine le cunoaşte, dar sunt atât de greu de înţeles şi "operat" cu... De cele mai multe ori, poate părea puţin ciudat să faci reguli într-o prietenie sau în iubire, dar tocmai ce-mi dau seama că este necesar. Eviţi astfel nenumărate accidente, mai mult sau mai puţin "întâmplătoare". Bineînţeles, fiecare trăieşte după propriile reguli, pentru fiecare dintre cei cu care relaţionăm, regulile sunt altele, cel puţin în mintea noastră. Dar rareori chiar rostim regula cu voce tare, pentru ca cel ce trebuie, nu neapărat să o respecte cu strciteţe, ci să o ia in considerare, să ştie cât de importante sunt anumite lucruri pentru noi. Să fii spontan este o calitate foarte simpatică, pe care eu o deţin, dar care m-a adus de multe ori în situaţii cel puţin ciudate. Astfel că, după accidentele despre care vorbeam mai sus, cred că prietenia şi iubirea ar trebui să vină la pachet cu o mică planificare, din partea celor doi sau mai mulţi oameni participanţi. Ar trebui să aibă contraindicaţii şi să prevină oamenii de lucrurile groaznice care li se pot întâmpla după o supradoză luată doar de o persoană din relaţie. Toate astea mă duc cu gândul la câteva fraze frumoase, citite într-o iarnă dubioasă, pe blogul unei tipe aparent de succes, Floriana Jucan, pe numele ei. Să vedem...
"Iubeşte pe cineva care nu poate fi al tau. Într-o zi va fi. Atunci vei înceta tu să-l mai iubeşti.
Aşteapta-te ca prietenii cei mai apropiaţi să te dezamăgească. În ziua în care se va-ntâmpla, nu vei fi luată prin surprindere, deci, nu vei fi dezamagită.
.....
Nu citi paginile despre sex din revistele pentru femei. Sexul este pentru cei care nu fac dragoste, iar dragostea este imperfectă pentru că este mereu spontană, mereu disperată, mereu înnebunită de durere şi de spaima că se va termina într-o zi.
Nu-ţi face planuri pe termen lung. Seismele nu pot fi anticipate decât cu un minut înainte de a se produce.
Nu-ţi pierde respectul de sine indiferent cât ar trebui sa înduri pentru asta.
Nu te teme să vrei mai mult. Dacă vrei puţin, nu vei primi nimic.
Du-te dimineaţa pe plajă, cand nu e nimeni. Vei avea un sentiment profund de nemărginire, nu numai a mării, ci a ta însăţi.
Ajută oamenii şi nu spune nimănui. Nici măcar lor.
.....
Fii puternică şi fragilă în acelaşi timp. Lasă-te rănită de oameni şi nu-i judeca. Durerile scot tot ce avem mai bun din noi.
.....
Plângi, fii disperată, dă-te cu capul de pereţi, dar asigură-te că nu te vede nimeni. Cei care te iubesc vor suferi să te vadă aşa, iar cei care te urăsc vor juisa de fericire.
.....
Spune-ţi întotdeauna că-i mai bine ca oamenii să se teamă de tine, decât să te iubească. Cei care te iubesc o fac oricum, pentru că simt, nu pentru că vrei tu.
.....
Iubește-te! În final, numai tu îţi vei rămane!"
Unele sună chiar patetic, scoase din filme dramatice şi din cărţi de Sandra Brown, dar eu am decis sa respect măcar o parte din lucurile în care cred şi poate aşa, într-un final, o să fiu un om, nu mai bun, nu mai deştept, ci mulţumit de sine. Pentru că asta căutam, iubire, prietenie, apreciere, pentru ca, în final să fim mulţumiţi de noi, de viaţa noastră şi să putem adormi zâmbind.
Şi da, ştiu că fericirea, iubirea, prietenia, nu se citesc din cărţi şi nu sunt nici pe departe cum arată în filme, dar uneori tare bine-ar fi să putem totuşi învăţa măcar strictul necesar despre toate astea... Pentru că habar n-aveam că a fi "bright and shiny" cere atâta efort şi dedicare. Aşa că am renunţat.
pace vouă\/
gândesc... Gândesc multe lucruri la ora asta, multe dintre ele stupide, puerile sau fără sens, însă tocmai ce m-a trăsnit. De ce există instrucţiuni de folosire la nişte aparate sau lucruri care doar ne asigură un anume confort fizic, dar nu şi pentru lucrurile fără de care nu putem trăi. Iubirea, prietenia... Ambele fac lumea să se învârtă, de multe ori la propriu pentru cine le cunoaşte, dar sunt atât de greu de înţeles şi "operat" cu... De cele mai multe ori, poate părea puţin ciudat să faci reguli într-o prietenie sau în iubire, dar tocmai ce-mi dau seama că este necesar. Eviţi astfel nenumărate accidente, mai mult sau mai puţin "întâmplătoare". Bineînţeles, fiecare trăieşte după propriile reguli, pentru fiecare dintre cei cu care relaţionăm, regulile sunt altele, cel puţin în mintea noastră. Dar rareori chiar rostim regula cu voce tare, pentru ca cel ce trebuie, nu neapărat să o respecte cu strciteţe, ci să o ia in considerare, să ştie cât de importante sunt anumite lucruri pentru noi. Să fii spontan este o calitate foarte simpatică, pe care eu o deţin, dar care m-a adus de multe ori în situaţii cel puţin ciudate. Astfel că, după accidentele despre care vorbeam mai sus, cred că prietenia şi iubirea ar trebui să vină la pachet cu o mică planificare, din partea celor doi sau mai mulţi oameni participanţi. Ar trebui să aibă contraindicaţii şi să prevină oamenii de lucrurile groaznice care li se pot întâmpla după o supradoză luată doar de o persoană din relaţie. Toate astea mă duc cu gândul la câteva fraze frumoase, citite într-o iarnă dubioasă, pe blogul unei tipe aparent de succes, Floriana Jucan, pe numele ei. Să vedem...
"Iubeşte pe cineva care nu poate fi al tau. Într-o zi va fi. Atunci vei înceta tu să-l mai iubeşti.
Aşteapta-te ca prietenii cei mai apropiaţi să te dezamăgească. În ziua în care se va-ntâmpla, nu vei fi luată prin surprindere, deci, nu vei fi dezamagită.
.....
Nu citi paginile despre sex din revistele pentru femei. Sexul este pentru cei care nu fac dragoste, iar dragostea este imperfectă pentru că este mereu spontană, mereu disperată, mereu înnebunită de durere şi de spaima că se va termina într-o zi.
Nu-ţi face planuri pe termen lung. Seismele nu pot fi anticipate decât cu un minut înainte de a se produce.
Nu-ţi pierde respectul de sine indiferent cât ar trebui sa înduri pentru asta.
Nu te teme să vrei mai mult. Dacă vrei puţin, nu vei primi nimic.
Du-te dimineaţa pe plajă, cand nu e nimeni. Vei avea un sentiment profund de nemărginire, nu numai a mării, ci a ta însăţi.
Ajută oamenii şi nu spune nimănui. Nici măcar lor.
.....
Fii puternică şi fragilă în acelaşi timp. Lasă-te rănită de oameni şi nu-i judeca. Durerile scot tot ce avem mai bun din noi.
.....
Plângi, fii disperată, dă-te cu capul de pereţi, dar asigură-te că nu te vede nimeni. Cei care te iubesc vor suferi să te vadă aşa, iar cei care te urăsc vor juisa de fericire.
.....
Spune-ţi întotdeauna că-i mai bine ca oamenii să se teamă de tine, decât să te iubească. Cei care te iubesc o fac oricum, pentru că simt, nu pentru că vrei tu.
.....
Iubește-te! În final, numai tu îţi vei rămane!"
Unele sună chiar patetic, scoase din filme dramatice şi din cărţi de Sandra Brown, dar eu am decis sa respect măcar o parte din lucurile în care cred şi poate aşa, într-un final, o să fiu un om, nu mai bun, nu mai deştept, ci mulţumit de sine. Pentru că asta căutam, iubire, prietenie, apreciere, pentru ca, în final să fim mulţumiţi de noi, de viaţa noastră şi să putem adormi zâmbind.
Şi da, ştiu că fericirea, iubirea, prietenia, nu se citesc din cărţi şi nu sunt nici pe departe cum arată în filme, dar uneori tare bine-ar fi să putem totuşi învăţa măcar strictul necesar despre toate astea... Pentru că habar n-aveam că a fi "bright and shiny" cere atâta efort şi dedicare. Aşa că am renunţat.
pace vouă\/
sâmbătă, 7 august 2010
Au...gust?
So far so good. Să vedem ce-a însemnat vara asta până în acum. Prietenii pierdute, "never to be found again", altele apărute pe neaşteptate şi altele regăsite prea târziu... Pahare de Energy Vodka mai mult decât binevenite, shoturi de Jagger nedorite, dar necesare... Filme renegate, dar şi seriale descoperite şi iubite din prima clipă... Nopţi nedormite petrecute cu gândul la porcărele, zile fericite, pline de mici bucurii... Cocktailuri fără alcool băute, de care m-am îndrăgostit iremediabil... Ţigări fumate la lumina lumânării, plănuind un viitor utopic... Poze de nearătat nepoţilor, fotografii îmbibate cu sentimente- nu de puţine ori negative :D ... Locuri superbe descoperite, de multe ori, întâmplător... Emoţii inutile şi dezamăgiri inevitabile... Melodii puse pe repeat zile întregi... Un lung şir de zile fără muzică, zile care nu cred că se vor termina curând... Plimbări liniştite pe role... Lacrimi de tristeţe, nervi şi fericire- uneori chiar în acelaşi timp. Furie vecină cu nebunia... Linişte... Nopţi în Vamă, dansând până la epuizare. Rasărituri văzute de la geam şi nu numai... Un portofel pierdut, compensând într-un ciudat fel, cu un concert genial văzut de lângă scenă... Întâmplări prezise şi drame (ne)aşteptate... Apusuri văzute prin 14-50... Mers cu trenul, cu maşina, pe jos, cu metroul, cu autobuzul şi 0 (zero) amenzi! Planuri date peste cap sau făcute în momente nepotrivite... Planuri nespuse, dar duse la bun sfârşit... Ore petrecute cu entuziasm, dar terminate în tăcere... Minute de fericire inexplicabilă şi secunde de nebunie. Zile de naştere blurate, petreceri amuzante şi nopţi nedormite, dar al naibii de binevenite... Speranţe... Bucurie...
Dar încă o vară plină...
pace vouă\/
Dar încă o vară plină...
pace vouă\/
luni, 12 iulie 2010
90 de zile de vară.
trebuie să fiu fericită. pentru că am aşteptat vara asta ca pe niciuna alta. pentru că sunt ceea ce sunt.
sunt lucrurile care îmi dau dureri de cap şi insomnii din cauza entuziasmului în ultimul timp...
sunt lucrurile care mă fac să adorm pe nesimtite şi să ma trezesc mai fericită ca niciodată...
sunt dimineţile răcoroase când mă trezesc prea devreme şi pur şi simplu lenevesc în pat incă 2-3 ore gândindu-mă la orice...
sunt melodiile care mă întorc în timp, atunci când le-am ascultat pentru prima oară şi mă fac să am acelaşi sentiment ca atunci, deşi sunt o cu totul altă persoană...
sunt privirile din care te înţelegi şi simţi că eşti aceeaşi persoană cu cel cu care le împarţi...
toate astea sunt de fapt cele 90 de zile de vară pe care le-am aşteptat mai mult ca pe orice. şi cele 90 de zile o să fie fericite, chiar dacă vor fi pline de întâmplări nefericite. că până la urmă viaţa e ceea ce o facem noi să fie. iar eu vreau să o fac sa fie 90 de zile de vară perfecte.
şi acum înţeleg tot ceea ce acum un an, doi, trei, nu reușeam, oricât aş fi încercat.
"o imbratisare calda.. un sarut pasional, sau un timid "te iubesc" spus la momentul potrivit.. o cafea intr'o dimineata de primavara, sau un coldrex cand raceala te-a rapus in cel mai mare stil.. sa fii cocolosit, sau lasat in pace.. sa taci si sa accepti orice decizie, oricat de dureroasa ar fi, pentru ca esti altruist, sau sa lupti pana cand nu mai ai nimic de spus, pana cand nu mai ai nicio alta arma in afara de privirea din care poate citi ca ai face orice pentru ea.. sa stai singur in miez de noapte rememorand toate lucurile care te-au facut sa o iubesti mai mult, sau sa dai telefoane disperate la rasaritul soarelui.. sa vii intr-o dimineata de vara, cand ea nu vrea sa te vada si sa ii vari pe gat declaratii, sigur fiind ca vrea sa le auda, sau sa nu mai suni niciodata pentru ca stii ca asa e mai bine.. sa iei decizia dureroasa pentru amandoi, dar rationala pentru tine, de a nu va mai vedea poate pentru un timp, poate pentru totdeauna, sau sa vrei sa o vezi in toate ipostazele: suspecta de nebunie temporara, fericita, plansa dupa un film "de fete", imbracata cu o pufoaica-gata sa se dea cu placa, goala la lumina slaba a unei lumanari-mai frumoasa ca oricand.. sa te lasi zidit in asfalt odata cu ea pentru ca ce e intre voi sa dureze pe vecie, sau sa ii lasi un bilet pe noptiera si sa dispari pentru totdeauna.. sa te lasi casapit in bataie sau sa o aperi atunci cand are nevoie de tine.. sa o surprinzi cu un trandafir lipit cu scotch pe geam si un biletel mai mult decat siropos, sau sa ii dai cea mai murdara si pricajita scoica de pe plaja pustie din luna mai.. sa ii oferi libertate cand are nevoie de ea sau sa te oferi pe tine atunci cand stii ca esti ceea ce o tine legata de realitate..
sa te duci la un film "cu impuscaturi" pentru ca el e fanul numarul 1 al lui Vin Diesel, sau sa il cari dupa tine la o comedie romantica, cu printese si povesti care se termina cu "they lived happily ever after".. sa te lasi dusa de val la prima intalnire, sau sa astepti pana simti ca dorinta iti iese prin fiecare por.. sa te bibilesti 2 ore inainte de intalnire, sau sa il lasi sa te vada nemachiata, in prima dimineata de dupa.. sa ii scrii milioane de mesaje in care iti dezvalui nesiguranta, sau sa iti inchizi telefonul sperand ca poate'si face griji.. sa te visezi in rochie de mireasa, sau sa nu poti lua in considerare ca este "ultimul".. sa stai in casa cu perna in brate dupa prima cearta, sau sa te duci in club si sa dai pe gat un pahar in plus, adaugand printre dinti un "ce bou e".. sa ii spui "iubitule", "pui", "mitz", "gras", "schatz" sau orice alt diminutiv stupid pentru unii dar plin de semnificatie pentru tine, sau sa ii rostesti numele cu mandria pe care numai o fata care iubeste e capabila sa o simta.. sa il sustii din tribuna la meciul pe care-l joaca, sau sa stai acasa sa te gandesti ca iar te'a lasat balta pentru berea saptamanala cu baietii.. sa faceti o baie cu spuma, demna de un film siropos, sau sa arunci cu vaze si alte obiecte mai mult sau mai putin contondente dupa el..
toate astea sunt imagini ale iubirii, asa cum o vedem noi. iubirea e diferita pentru fiecare in parte, dar necesara pentru toti. e ca si cum am fi setati sa prindem un singur canal, cam asa e si cu iubirea, nu putem privi din perspectiva altuia, ci numai din a noastra. putem judeca gresit sau putem crede ca nu mai are rost atunci cand chiar nu mai putem gasi picul acela de dragoste din viziunea celuilalt."
asta spuneam acum ceva vreme. nu mai cred nici în "pui", nici în "gras", "mitz" sau orice alt diminutiv, dar cred în sfârşituri fericite! văd un milion de perspective asupra iubirii, dar nicidecum a mea. probabil pentru că nu mai am una. iubirea este sau nu este. de cele mai multe ori, dacă este, o călcăm în picioare cu naivitate, crezând că o să-şi revină la forma iniţială. încercăm să o modelăm, să o facem să fie ceea ce ne aşteptam noi să fie, fără să ne dăm seama că, de multe ori, e o iluzie. că iubim ceva ce credeam că există, dar de fapt e departe de planul real. totuşi, iubirea care trece peste toate lucrurile minore şi majore şi nu revină la forma iniţială, ci se modelează în ceva din ce în ce mai frumos, aia E. iar daca iubirea nu e, o căutăm în orice. în orice întâmplare, floare primită, compliment făcut sau privire furată. atunci e cel mai ciudat, pentru că ne păcălim. ne păcălim că lucrurile sunt bine, că asta e ce căutam, că "the love of your life" sau "boy of your dreams" este acolo, lângă tine. ştii ce e de fapt? dorinţa ca el să fie lângă tine. realitatea e însă alta.
pace vouă\/
sunt lucrurile care îmi dau dureri de cap şi insomnii din cauza entuziasmului în ultimul timp...
sunt lucrurile care mă fac să adorm pe nesimtite şi să ma trezesc mai fericită ca niciodată...
sunt dimineţile răcoroase când mă trezesc prea devreme şi pur şi simplu lenevesc în pat incă 2-3 ore gândindu-mă la orice...
sunt melodiile care mă întorc în timp, atunci când le-am ascultat pentru prima oară şi mă fac să am acelaşi sentiment ca atunci, deşi sunt o cu totul altă persoană...
sunt privirile din care te înţelegi şi simţi că eşti aceeaşi persoană cu cel cu care le împarţi...
toate astea sunt de fapt cele 90 de zile de vară pe care le-am aşteptat mai mult ca pe orice. şi cele 90 de zile o să fie fericite, chiar dacă vor fi pline de întâmplări nefericite. că până la urmă viaţa e ceea ce o facem noi să fie. iar eu vreau să o fac sa fie 90 de zile de vară perfecte.
şi acum înţeleg tot ceea ce acum un an, doi, trei, nu reușeam, oricât aş fi încercat.
"o imbratisare calda.. un sarut pasional, sau un timid "te iubesc" spus la momentul potrivit.. o cafea intr'o dimineata de primavara, sau un coldrex cand raceala te-a rapus in cel mai mare stil.. sa fii cocolosit, sau lasat in pace.. sa taci si sa accepti orice decizie, oricat de dureroasa ar fi, pentru ca esti altruist, sau sa lupti pana cand nu mai ai nimic de spus, pana cand nu mai ai nicio alta arma in afara de privirea din care poate citi ca ai face orice pentru ea.. sa stai singur in miez de noapte rememorand toate lucurile care te-au facut sa o iubesti mai mult, sau sa dai telefoane disperate la rasaritul soarelui.. sa vii intr-o dimineata de vara, cand ea nu vrea sa te vada si sa ii vari pe gat declaratii, sigur fiind ca vrea sa le auda, sau sa nu mai suni niciodata pentru ca stii ca asa e mai bine.. sa iei decizia dureroasa pentru amandoi, dar rationala pentru tine, de a nu va mai vedea poate pentru un timp, poate pentru totdeauna, sau sa vrei sa o vezi in toate ipostazele: suspecta de nebunie temporara, fericita, plansa dupa un film "de fete", imbracata cu o pufoaica-gata sa se dea cu placa, goala la lumina slaba a unei lumanari-mai frumoasa ca oricand.. sa te lasi zidit in asfalt odata cu ea pentru ca ce e intre voi sa dureze pe vecie, sau sa ii lasi un bilet pe noptiera si sa dispari pentru totdeauna.. sa te lasi casapit in bataie sau sa o aperi atunci cand are nevoie de tine.. sa o surprinzi cu un trandafir lipit cu scotch pe geam si un biletel mai mult decat siropos, sau sa ii dai cea mai murdara si pricajita scoica de pe plaja pustie din luna mai.. sa ii oferi libertate cand are nevoie de ea sau sa te oferi pe tine atunci cand stii ca esti ceea ce o tine legata de realitate..
sa te duci la un film "cu impuscaturi" pentru ca el e fanul numarul 1 al lui Vin Diesel, sau sa il cari dupa tine la o comedie romantica, cu printese si povesti care se termina cu "they lived happily ever after".. sa te lasi dusa de val la prima intalnire, sau sa astepti pana simti ca dorinta iti iese prin fiecare por.. sa te bibilesti 2 ore inainte de intalnire, sau sa il lasi sa te vada nemachiata, in prima dimineata de dupa.. sa ii scrii milioane de mesaje in care iti dezvalui nesiguranta, sau sa iti inchizi telefonul sperand ca poate'si face griji.. sa te visezi in rochie de mireasa, sau sa nu poti lua in considerare ca este "ultimul".. sa stai in casa cu perna in brate dupa prima cearta, sau sa te duci in club si sa dai pe gat un pahar in plus, adaugand printre dinti un "ce bou e".. sa ii spui "iubitule", "pui", "mitz", "gras", "schatz" sau orice alt diminutiv stupid pentru unii dar plin de semnificatie pentru tine, sau sa ii rostesti numele cu mandria pe care numai o fata care iubeste e capabila sa o simta.. sa il sustii din tribuna la meciul pe care-l joaca, sau sa stai acasa sa te gandesti ca iar te'a lasat balta pentru berea saptamanala cu baietii.. sa faceti o baie cu spuma, demna de un film siropos, sau sa arunci cu vaze si alte obiecte mai mult sau mai putin contondente dupa el..
toate astea sunt imagini ale iubirii, asa cum o vedem noi. iubirea e diferita pentru fiecare in parte, dar necesara pentru toti. e ca si cum am fi setati sa prindem un singur canal, cam asa e si cu iubirea, nu putem privi din perspectiva altuia, ci numai din a noastra. putem judeca gresit sau putem crede ca nu mai are rost atunci cand chiar nu mai putem gasi picul acela de dragoste din viziunea celuilalt."
asta spuneam acum ceva vreme. nu mai cred nici în "pui", nici în "gras", "mitz" sau orice alt diminutiv, dar cred în sfârşituri fericite! văd un milion de perspective asupra iubirii, dar nicidecum a mea. probabil pentru că nu mai am una. iubirea este sau nu este. de cele mai multe ori, dacă este, o călcăm în picioare cu naivitate, crezând că o să-şi revină la forma iniţială. încercăm să o modelăm, să o facem să fie ceea ce ne aşteptam noi să fie, fără să ne dăm seama că, de multe ori, e o iluzie. că iubim ceva ce credeam că există, dar de fapt e departe de planul real. totuşi, iubirea care trece peste toate lucrurile minore şi majore şi nu revină la forma iniţială, ci se modelează în ceva din ce în ce mai frumos, aia E. iar daca iubirea nu e, o căutăm în orice. în orice întâmplare, floare primită, compliment făcut sau privire furată. atunci e cel mai ciudat, pentru că ne păcălim. ne păcălim că lucrurile sunt bine, că asta e ce căutam, că "the love of your life" sau "boy of your dreams" este acolo, lângă tine. ştii ce e de fapt? dorinţa ca el să fie lângă tine. realitatea e însă alta.
pace vouă\/
joi, 13 mai 2010
All over again
as vrea sa fie primavara in fiecare zi. doar ca nu primavara asta.
mi-e dor de mine, asa cum eram mai demult, dispusa sa fac orice pentru cei la care tin, oricand pregatita sa fac tot ce-mi trece prin minte agatandu-ma de ideea ce o sa fie bine pana la urma. acum nu mai pot sa fiu asa, sau nu atat de usor. pentru ca toate s-au schimbat. m-am schimbat si eu, si cei care conteaza. usor-usor toate chestiile despre care am crezut ca nu se vor schimba dispar intr-un fel de ignoranta colectiva. ma surprind privindu-ma in oglinda, revazand toate imaginile pe care le-am observat de-a lungul timpului si intrebandu-ma care dintre ele a fost cea mai apropiata de realitate. sau poate toate erau realitate la momentul respectiv. ma simt straina in casa mea, pe scaunul meu de la calc, in cada plina cu spuma. chiar simt ca nu apartin in niciuna dintre lumile pe care le frecventez.
de ce oare neglijam lucrurile importante din viata? de ce trec zile intregi fara sa observam ca au disparut floricelele din copaci, sau ca parcurile sunt invadate de un verde linistitor? n'ar fi greu sa ne oprim 2 secunde si sa observam lumea in care ne ducem traiul zilnic. s'ar putea chiar sa film uimiti de ce vedem.
de ce facem zilnic aceleasi lucruri cu un automatism demn de fabrica VW? cand am facut ieri ceva ce alataieri nu? acum mult timp. asta pentru ca e mai simplu sa traiesti in rutina decat sa simti un pic tremurul surprizei.
de ce nu toate merg bine pentru fiecare omulet care populeaza planeta asta? n'ar fi asa de greu daca totul ar rula exact asa cum trebuie, daca nu am mai plange ca ne'a murit pisica sau daca nu am mai avea nervi ca ne'am blocat in trafic. am putea contribui cu totii la acest "bine general" pentru ca pana la urma, fiecare dintre noi urmareste acest lucru. ah da, pentru ca binele meu este rau tau. da, uitasem!
de ce crestem si uitam sa ne bucuram de lucrurile care ne fac placere, in schimb ne lasam luati de valul varstei si preferam sa nu iesim din spatiul cunoscut? pentru ca siguranta e un sentiment absolut necesar, pentru ca de siguranta la 5 ani are grija mama, iar varste mai mari ne'o asiguram singuri si e al naibii de greu.
de ce topaim din greseala in greseala si ne afundam intr'un ocean de dezinteres?
multe 'de ce-uri" ar putea urma, dar stiu sigur ca raspunsurile intarzie sa apara, d'aia ma opresc aici.
pace vouă\/
mi-e dor de mine, asa cum eram mai demult, dispusa sa fac orice pentru cei la care tin, oricand pregatita sa fac tot ce-mi trece prin minte agatandu-ma de ideea ce o sa fie bine pana la urma. acum nu mai pot sa fiu asa, sau nu atat de usor. pentru ca toate s-au schimbat. m-am schimbat si eu, si cei care conteaza. usor-usor toate chestiile despre care am crezut ca nu se vor schimba dispar intr-un fel de ignoranta colectiva. ma surprind privindu-ma in oglinda, revazand toate imaginile pe care le-am observat de-a lungul timpului si intrebandu-ma care dintre ele a fost cea mai apropiata de realitate. sau poate toate erau realitate la momentul respectiv. ma simt straina in casa mea, pe scaunul meu de la calc, in cada plina cu spuma. chiar simt ca nu apartin in niciuna dintre lumile pe care le frecventez.
de ce oare neglijam lucrurile importante din viata? de ce trec zile intregi fara sa observam ca au disparut floricelele din copaci, sau ca parcurile sunt invadate de un verde linistitor? n'ar fi greu sa ne oprim 2 secunde si sa observam lumea in care ne ducem traiul zilnic. s'ar putea chiar sa film uimiti de ce vedem.
de ce facem zilnic aceleasi lucruri cu un automatism demn de fabrica VW? cand am facut ieri ceva ce alataieri nu? acum mult timp. asta pentru ca e mai simplu sa traiesti in rutina decat sa simti un pic tremurul surprizei.
de ce nu toate merg bine pentru fiecare omulet care populeaza planeta asta? n'ar fi asa de greu daca totul ar rula exact asa cum trebuie, daca nu am mai plange ca ne'a murit pisica sau daca nu am mai avea nervi ca ne'am blocat in trafic. am putea contribui cu totii la acest "bine general" pentru ca pana la urma, fiecare dintre noi urmareste acest lucru. ah da, pentru ca binele meu este rau tau. da, uitasem!
de ce crestem si uitam sa ne bucuram de lucrurile care ne fac placere, in schimb ne lasam luati de valul varstei si preferam sa nu iesim din spatiul cunoscut? pentru ca siguranta e un sentiment absolut necesar, pentru ca de siguranta la 5 ani are grija mama, iar varste mai mari ne'o asiguram singuri si e al naibii de greu.
de ce topaim din greseala in greseala si ne afundam intr'un ocean de dezinteres?
multe 'de ce-uri" ar putea urma, dar stiu sigur ca raspunsurile intarzie sa apara, d'aia ma opresc aici.
pace vouă\/
marți, 4 mai 2010
A little too ironic
e cam k tekkenul ala pe care încercam să îl jucăm, cam ca versurile de la "mai știi" a lu' mărgineanu. adică nu pricep nimic. mai ştii cum cântam "ironic" în duet? sau cum filosofam pe dealul din tineretului. probabil că mai ştii, dar nu îţi mai pasă. şi aşa ajung să mă întreb ce se întâmplă cu dragostea adevărată? nu numai cu dragostea dintre prieteni, ci şi cu aceea care te face să nu dormi noaptea, să te întrebi ce să mai faci ca să fie bine... cum dispare? şi mai ales, de ce? când e prea târziu? că eu asta chiar nu ştiu niciodată, şi pentru mine "prea târziu" poate să fie şi mâine. da... a fost prea târziu dintotdeauna. ciudat e că m-am obişnuit să fii acolo, chiar dacă nu constant, măcar când am nevoie de tine, sau în rarele momente când ai tu nevoie de mine, şi acum totul s-a schimbat. încă nu am ajuns în punctul în care să conştientizez, pentru că eu, ca de obicei, evit. evit să mă gândesc, să încerc să înţeleg. eram obişnuită să număr zilele de când ai plecat, sau până te vei întoarce. acum număr zilele de când nu am vorbit. nu stiu de ce, sau cum ai putut face o asemenea alegere. recunosc, mi-ar fi plăcut să te aud măcar când îmi spui motivul pentru care suntem aşa. mi-ar fi plăcut să ştiu că acum aproape 7 luni te vedeam pentru ultima oară... mi-ar fi plăcut să fim ca înainte, să îmi citești gândurile... sper că niciodată nu o să ajungi să te pierzi pe drum, oricât de încurcat ar părea, pentru că sunt convinsă că o să laşi ceva, undeva, un semn în lumea asta, să se ştie că ai trecut p-acolo. trist e că, oricât m-am străduit, nu am fost niciodată de ajuns pentru tine. and it sucks. dar da, este ultima oară când scriu aici, despre asta, pentru că deja devine patetic.
pace vouă\/
pace vouă\/
marți, 6 aprilie 2010
Faces. Places.
Oameni care-mi sunt dragi, sau care mi-au umplut zi de zi viaţa atâţia ani. Oameni de care nu îmi pasă nici cât de-o ceapă degerată... Locuri care-mi sunt dragi şi pe care aş vrea să le văd zilnic... Locuri pe care nu le înghit nici cu 555 de lămâi... Cam asta a însemnat sărbătorirea celor 22 de ani. Plus un Paşte liniştit, poate chiar primul de genul ăsta, incomparabil mai ok decât cel de anul trecut. Şi nu, n-a sunat, şi nici nu o va face.
pace vouă\/
"...this walking figure might have 9 lives"
pace vouă\/
"...this walking figure might have 9 lives"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)