Conexiuni#1

Mintea mea a intrat acum in nebunia conexiunilor cu alti oameni. Mai exact, a momentelor in care m-am conectat cu cineva necunoscut pentru o secunda sau pentru 5 minute. Astfel, incep seria cu ceva la care nu ma mai gandisem de foarte multa vreme, pana azi.

Acum vreo 12 ani, intr-o zi calda de iunie, eram in skateparkul din IOR. Purtam nelipsitii nadragi cu tur pana la China, in care puteau sa intre 2 Andree. Vorbeam nimicuri cu cineva cand vad cu coada ochiului un skate fara skater pe el care venea hotarat spre mine. Habarnamista de mine nu prea le avea (e valabil pana in prezent) cu mersul pe skate, dar din instinct am sarit si cumva am reusit sa aterizez pe el. Am simtit ca Divinitatea ma alesese pe mine sa o intrupez pentru 3 secunde. Am ridicat privirea si cei mai misto ochi caprui veneau spre mine impreuna cu posesorul lor. 

- Misto faza! zice tipul.

 Avea un tricou verde pe care era scris maaare cu alb "33". 

- Hai, merci! mi-a zis in timp ce se carabanea.

Am ramas fleasca, fara sa apuc sa zic nici macar "cu placere" si ma gandeam de ce nu am avut si eu un comeback desteptut. De atunci, am venit in fiecare zi in skate, cautandu-l cu privirea pe treistrei. In aroganta mea credeam ca o sa se uite la o pustoaica bretonata si schiloada. Vise, taica! Ne-am intersectat mai apoi de cateva ori, dar n-am avut curaj nici macar sa ma apropii la o distanta propice ca sa fie cumva constient de existenta mea. N-am avut niciodata vreun schimb de replici, dar eu am avut parte de cea mai misto vara, in skate, inconjurata de pusti cool. Asta a fost un moment important pentru mine, nu pentru ca as zice ca lucrurile s-au asezat asa cum trebuie (si ca strugurii sunt acri cand nu ajungi la ei), ci pentru ca asa am inceput sa invat ca daca ceva nu iese asa cum imi doresc, cum sper sau cum planific, nu inseamna ca nu poate fi frumos. 

Asta a fost prima conexiune dintr-un sir luuuuuung de momente care s-au intamplat sau care urmeaza sa. :)

Inchei periplul prin lumea adolescentina cu o concluzie: se pare ca si atunci cand eram mica asteptam sa mi se intample lucruri bune, sa vina ele la mine. Unul dintre cele mai inutile obiceiuri, de care din fericire am scapat aproape de tot.

pace\/

Draga Tu.

Lasă oglinda. Știi doar că îți arată ce vrei să vezi. Reflectă doar ce îi spui. Sparge-o. În locul ei pune o pânză albă, mare, goală. Deschide sertarul din dreapta, ia creionul și schițează cea mai frumoasă imagine a ta. Așa cum vrei să fii, așa cum meriți. Desenează tot, de la prima emoție până la ultimul vis, de la primul zâmbet până la ultima lacrimă. Pune pe pânza aia absolut tot ce n-ai făcut, dar ai fi vrut, tot ce-ai făcut și-ai mai face, tot ce visezi în fiecare noapte a fiecărui anotimp.


Dă-le înapoi celorlalți tot ce ai furat de la ei. Știi doar că te-ai născut ca razele tale să împrăștie lucruri bune, zâmbete și îmbrățișări. Nu mai scoate demonii la iveală. Ești mai strălucitoare decât oricare stea, așa că păstrează fotografia unei dimineți frumoase și parfumul lui pe piele, și lasă lumina de la ele să te învăluie.


Colorează. Nu te chinui să fie perfect, nu va fi. Pur și simplu ia pensula, dansează cu ea pe paletă și închide ochii. Trece-ți mâna peste obrazul lui în timp ce doarme, dar aruncă mașinăria aia pe care ai descoperit-o. Da... aia care dă timpul înapoi.


Construiește o ramă din cele mai frumoase momente, din cele mai pure emoții și pune-ți creația deasupra patului. Aia ești tu.


Și ghici ce... ești mai frumoasă decât crezi.

pace.

Happiness Loves Company

You're the one who's always choking Trojan
You're the one who's always bruised and broken...

Din ce în ce mai tare. Din ce în ce mai clar. Fiecare fir de mătase mă înconjoară și mă îmbrățișează. Mi-e cald. Înima îmi bate din ce în ce mai tare. O mie de gânduri duc o luptă acerbă să ajungă în fața publicului. Nu mi-e somn, nu mi-e foame. Mâinile mele sunt acoperite de mici diamante mai strălucitoare decât orice altceva am văzut vreodată.
 
Sleep may be the enemy
But so's another line...

Propozițiile pe care se șoptești se scriu în fața ochilor mei, dar nu le înțeleg. Cu ochii închiși revăd fiecare zâmbet pe care l-am câștigat vreodată. Sorb încă odată din sucul de portocale. E rece. Mult prea rece. Încep să merg ușor către casa ei. Nici nu îmi dau seama cât de repede am început să alerg. În 5 minute sunt acolo unde-am văzut-o și ultima oară.

It's a remedy
You should take more time...

Cu mâinile lipite de geamul rece, cu fulgii de zăpadă încurcați în păr și cu sufletul făcut ghem, mă uit la ea. E exact așa cum mi-o aminteam - veselă, agitată, colorată. Soarbe nervos dintr-o sticlă de bere. Și-a schimbat țigările. I-a zâmbit cu un aer copilăresc. El a trecut pe lângă ea, iar cu mâna stângă i-a atins plictisit părul. N-o să-mi mai zâmbească mie prea curând... sau poate niciodată. 

A șters cu un aer abătut aburii de pe geam, a privit către ei încă odată, s-a întors cu spatele, iar zăpada a scârțâit sub bocanci. 


...................................................................................................................................................................

- Matei, revino-ți, e timpul să mergem acasă.

Tot ce-ncape într-o valiză.

După vreo 5..șpe țigări fumate una după alta, am avut și eu o revelație, aceea că oamenii strică multe relații de toate felurile, prietenie, iubire, colegialitate, pentru că au o ”valiză” prea mare de lucruri pe care le iau cu ei și le scot rând pe rând la iveală. Cum ar fi să avem ”în valiză” numai cutiuțe, pregătite cu atenție pentru a pune cadourile de la ceilalți oameni? Bucurii, mulțumiri, zâmbete, îmbrățișări, priviri complice, atingeri, telefoane în miez de noapte, râsete, prima bere băută împreună, cafeaua de dimineață, o priveliște grozavă de la balcon și tot ce mai au de oferit... Lumea ar spune că tocmai experiența ne face să fim maturi. Și cinici, aș mai adăuga eu. Dacă am lua cu noi ”în valiză” numai ce contează, și anume sentimente pozitive, probabil că ar fi un pic mai ușor să nu vrem să trântim ușa în spatele nostru din când în când.  Un vibe care ne duce cu gândul la cineva care ne-a dezamăgit, un gest care ne amintește de cineva care ne-a schimbat sau un cuvânt spus în același mod sunt de ajuns să ne punem o armură de cuvinte mari, reacții impulsive, nervi, frustrări și motive de dispreț care o să țină la distanță o persoană nevinovată. Am fost de ambele părți ale baricadei, dar intenționez să fiu arbitru în curând.

Nu mai vreau sa caut motive de dispreț, nu mai vreau să las sarcasmul să îmi scape printre cuvinte. Nu mai vreau sa fac abuz de ironie ca să ascund ce-mi trece de fapt prin cap și prin inimă. Nu mai vreau sa privesc amintirile ca pe un film prost care rulează la un cinematograf uitat de lume. De fapt, nu mai vreau să îmi amintesc nimic.

Vreau sa uit tot ce am învățat vreodată despre oameni, ca să o pot face din nou, de data asta la timp. Vreau o zi în care să nu mă cunosc, doar ca să descopăr lucrurile frumoase din mine. Vreau să zâmbesc, nu ca să rup tăcerea, ci ca să zâmbești înapoi. Vreau ca amintirile să fie frumoase prin oamenii care se plimbă de-a lungul lor, nu prin ce povestesc de fapt.

Și probabil tocmai ce te gândești: ”Deea, mai ușor cu iarba”.

Cum ar fi sa putem privi fiecare om cu naivitatea unui copil care-și face primul prieten de joacă?

pace.

If your dreams don't scare you, they're not big enough.

Habar n-am ce plan are soarta cu mine, sinceră să fiu nici n-aș vrea să știu. Ce știu sigur e că multe lucruri mi s-au întâmplat sau ”au avut loc” pe peronul mai multor stații de metrou: o despărțire fără nicio altă revedere, o îndrăgosteală, un Paște extrem de amuzant, un build-up către cel mai greu lucru pe care-l făcusem până la momentul ăla, un fior ciudat care m-a făcut mai fericită decât orice și m-a lăsat privind în gol către ușile care s-au închis, dar și un pas către o stație necunoscută mie până atunci. O stație care-avea să mă conducă, mai târziu, la o revelație... aceea că, fix atunci, începe ceva mai important decât pot eu să îmi dau seama.

Metroul e ca un tărâm fermecat, ceva ce pot asocia deopotrivă cu momente fericite sau triste. Și-mi place uneori să fac aceleași drumuri pe care le-am mai făcut, doar ca să-mi mai aduc aminte un crâmpei de conversație, un amănunt sau un râs sincer. Cel mai probabil multe alte lucruri se vor mai întâmpla în metrou și nu m-ar mira dacă o să și merg spre lumina albă tot de la metrou, că prea suntem frați de cruce. :)

Cumva, metroul îmi fură gândurile. Mereu îmi imaginez cam ce fel de om a stat înaintea mea pe scaun, cum e persoana din stânga mea, la ce se gândește, de fapt, tipa din fața mea, în timp ce citește plictisită ziarul și chiar recent m-am întrebat cum oare am nimerit să am în dreapta un tip care ascultă în căști exact aceeași melodie ca și mine: ”Coldplay - Fix You”. Fate has its weird ways.

”Atenție... se-nchid ușile.” Și dacă de cele mai multe ori auzeam asta din metrou, acum e o cu totul altă situație. De pe un peron o să mă simt mai în siguranță, mai ales dacă știu că e peronul potrivit.

pace\/

I like you so much better when you're naked.

Trezire la 10:00. Cafea. 9gag. Mail. Biclă. Parc. Zâmbește. Citește. Scrie. Acultă muzică. Râzi. Plimbă-te aiurea prin oraș, fără o țintă anume. Ia lucrurile așa cum sunt. Nu mai supra-analiza. Iubește, fără să aștepți nimic înapoi, fără să ai un motiv, fără să ai un scop. Cum zic ăia să dansezi ca și cum nu te-ar vedea nimeni, să cânți ca și cum nu te-ar auzi nimeni. Exact așa. Există un singur mod de a privi lucrurile astfel încât să fie și mai simple: fără comentarii de subsol, anexe și erate. Ca o harta 1:1, fără a putea ramifica orice situație în alte un milion. Și dacă nici așa nu merge, recalculează-ți traiectoria - poate insiști în ceva ce nu își are rostul.

Între timp, însă, bucură-te că e primăvară. Nimic mai mult. Simple as that.

pace.

Un moment fericit

Acum două zile. Tăcere incredibilă. Un pic, doar un pic de alcool la bord. Un pic de întuneric în cameră. Doi metri deasupra pământului. 200 de metri în aer deasupra mea. Cam abstract așa, dar asta-mi amintesc. Cum stateam, trăgeam aer în piept cu o siguranță demnă de invidiat, în momentul de dinainte. De dinainte de momentul ăsta. În care sunt cea mai fericită și cea mai tristă. Îmi spuneam că visez puțin. Măcar puțin.

Acum două zile. Aerul era foarte rece, dar cumva asta era un lucru bun. Ușa s-a deschis și am revenit cu toții la realitate. Florence and The Machine și zâmbete sincere. Cred că mi-am ținut respirația tot drumul. Toată ziua. Și acum tot îmi vine să spun că astea-s detalii. Nu aș întreba ”de ce”, ar însemna că nu sunt îndeajuns de deșteaptă încât să îmi raspund. Aș întreba, în schimb, ”când” și asta pentru că, oricâte calități aș avea, văzutul în viitor nu se numără printre ele.

 pace.

Wishing well.

Well, Well, Well.

Acum un an și 3 luni ma bucuram excesiv de mult pentru că cea mai mare dorință de până atunci urma să mi se îndeplinească. Pe 3 noiembrie aveam bilet spre Paris, aveam să petrec cele mai frumoase 5 zile în orașul pe care îl visasem de un milion de ori. Când am realizat că am biletul de avion și rezervarea la hotel nu am mai putut respira de fericire. O lună de zile nu am făcut decât să număr zilele și să fac planuri și să consult hărți care să mă ajute să îmi fac un itinerar cât mai stufos. A urmat drumul cu avionul și primul pas în Paris.

Mă bucur că am rememorat asta pentru că am realizat că uneori, nu foarte des, soarta îmi mai aruncă un os de care să mă bucur mai rău ca un copil.

Acum o ceva vreme am visat că ma uitam la Big Ben. Nu făceam nimic, doar mă uitam. Am intors privirea și m-am teleportat instantaneu la Pantheon în Atena. Când am întors din nou capul m-am trezit înapoi în Londra. Nu cred că am avut timp să realizez ce caut acolo și că e doar un vis.

Și da, am plătit zilele de bucurie bolnăvicioasă cu zile de tristețe și deprimare, dar știam că așa va fi și jur că a meritat! Pentru că acum sunt pregătită să fiu din nou incredibil de fericită.

pace vouă\/

Thanksgiving.

Scriu pentru că uit. Pentru că mi-e frică de ziua în care o să dau peste ceva din trecut și nu o să îmi mai stârnească niciun sentiment. Și atunci o sa deschid blogul, caietele sau orice altceva unde mi-am lăsat o parte din suflet, și o să mă pregătesc pentru o avalanșă de emoții. Mi-e frică să nu ajung lipsită de vreun sentiment. Pentru fiecare frază scrisă aici, am șters alte 5 și, de fapt, am vrut să spun alte 3 lucruri, pe care, din fericire, nu le-am lăsat la vedere.

Și mi-am dat seama că o ard un picuț cam egoist, căci ieri am zis că sunt recunoscătoare pentru că sunt vie, ceea ce nu e adevărat. Sunt recunoscătoare pentru ceva mai mult de atât. Pentru că am cunoscut persoane cu care m-am potrivit din prima, la fix, ca două piese de puzzle... Acestea fiind zise, sunt mai recunoscătoare decât aș putea exprima în cuvinte pentru...

...persoana care mă face să simt că am un copil, că trebuie să o protejez, dar cu care sunt și cea mai răutăcioasă uneori. Habar nu aveam că o să putem să fim prietene atâta timp.

...persoana cu care la orice oră, fie zi sau noapte, pot să vorbesc toate aberațiile posibile și să mi se pună cele mai ciudate întrebări de genul ”Ce ai alege dintre...?”. Habar nu aveam că o să ajung să simt în cel mai pur mod că cineva ține la mine necondiționat.

...persoana care m-a învățat să fiu calmă, puternică și nebună, și pentru care, oricât timp ar trece de când nu am vorbit, o să fac orice stupizenie generatoare de zâmbete și fericire. Habar nu aveam că de data asta eu o să fiu cea care iubește necondiționat.

...persoana care mă va ajuta, cândva, să târăsc prin mijlocul sufrageriei cadavrul fostului pe care l-am ucis într-un acces de furie. Sau pe care o voi ajuta eu. :) Habar nu aveam că pot să mă potrivesc atât de bine cu cineva care e total opusul meu.

...persoana care mă binedispune întotdeauna, care e guru al meu în materie de modă și relații, și cu care e posibil să mor de râs la o cafea într-un bar de prin Romană. Habar nu aveam că o să ajung vreodată să am sentimentul că trăiesc în SATC.

...persoana cu care am o legătură mai presus de cuvinte, despre care știu în fiecare moment cum se simte, cu care am trecut prin cea mai diversă arie de sentimente. Habar nu aveam că pot să fiu atât de fericită.


...persoana cu care sunt cea mai sinceră, cu care beau cele mai bune cafele și cu care am discuțiile cele mai ”de corazon”. Habar nu aveam că o să găsesc pe cineva căruia să îi spun orice îmi trece prin cap.


...persoanele care m-au făcut, într-un ciudat fel, să fiu ceea ce sunt azi, tocmai prin comportamentul lor toxic. Habar nu aveam că o să ajung să fiu așa.



O să fiu recunoscătoare în fiecare zi pentru toate cele spuse mai sus. Și pentru tot ce va urma.

pace vouă \/

I'm not afraid to dream

După 2 luni și ceva de vacanţă în Iraq am revenit la civilizaţie. O fi bine...? O fi rău...? Asta încă nu îmi dau seama. Tot ce ştiu e că eu nu aparţin Bucureştiului. Îl iubesc ca pe un prieten care m-a învăţat să disting binele de rău şi frumosul de urât. Din păcate însă, nu m-a primit cum aş fi vrut, ci pentru el, timpul a stat astfel încât să mă întorc exact în acelaşi scenariu de "The Young and the Restless". Nu sunt nerecunoscătoare, chiar mi-a oferit o groază de amintiri plăcute, dar nu cred că e oraşul în care îmi voi petrece restul existenţei. Sunt câteva locuri pe care le iubesc în Bucureşti, dar ele o să fie mereu acolo, nu mă tem că nu vor mai exista dacă eu aleg să îmi mut fizicul într-un alt oraş. Şi asta pentru că, de fapt, sunt doar nişte locuri de care mă leagă o groază de amintiri, şi pe care le pot vedea oricând în visele mele. Parcă Bucureştiul trage a tristeţe, jur. Nu că pe unde-am umblat eu ar merge câinii cu covrigi în coadă, dar nu ştiu cum se face că mereu când am fost plecată, nivelul de tristeţe a fost semnificativ mai mic decât acasă, orice întâmplări tragi-comice trăiam pe-acolo. Asta se poate datora şi naturii mele călătoare, dar tocmai de-asta cred că cel mai bine mi-ar fi departe de oraşul asta care pentru mine şi-a pierdut semnificaţia.

Ce-i drept, patul meu, camera mea gălbejită şi ursul meu care mă aştepta cuminte pe pernă mi-au lipsit, dar cred că pot face "acasă" din orice loc în care poposesc, important e să am psihicul relaxat.

Spuneam înainte că nu m-aş putea muta, pentru că îmi iubesc prietenii şi familia, însă conştientizez cu fiecare zi care trece că mă iubesc mai mult pe mine. Că deşi ador îmbrăţişările calde ale mamei şi cred că discuţiile cu prietenele până când simţim că am epuizat orice subiect sunt de nepreţuit, mereu o să mă bântuie sentimentul ăsta idiot că nu aparţin locului în care trăiesc. Dar mai e mult până când o să am curajul să mă iubesc necondiţionat.

O să visez mereu că mă mut, undeva la mare, unde nu mă ştiu nici vântul, nici pământul. Uneori mă întreb dacă dorul de apropiaţii mei ar fi mai mare decât dorinţa de a-mi găsi locul. O să aflu, nu curând, dar o să aflu.

pace vouă\/

Open Your Eyes

Mare bucurie este asta, să aflu că încă mă mai pot pune în posturi mai mult sau mai puţin necunoscute mie.

Niciodată nu mi-am dat seama mai clar decât acum, cât de important e să iubeşti, indiferent dacă relaţia se termină sau nu. E aşa de complicată chestia asta că mi-e greu să am aceeaşi părere 2 zile la rând. Azi spun că poţi să iubeşti pe cineva pentru totdeauna, chiar dacă el e omul "de ieri", mâine spun că nu există "totdeauna" şi că trebuie să ne bucurăm că moşul ăla cu sfarşitul lumii n-a avut dreptate. Şi asta e valabil pentru toate soiurile de dragoste, fie ele generatoare de fluturi în stomac sau de prietenii sincere. Cred că orice iubire, rezultată dintr-o relaţie trecută, prezentă sau dintr-o prietenie la fel, te fac să te cunoşti mai bine. Ştii ce-ai admirat la omul ăla, ce te-a făcut să te simţi mai puternic atunci când erai cu el, fie că a fost un zâmbet, un reply cu conţinut sarcastic la adresa vieţii sau o schimbare de subiect. Mai apoi, poţi face asta tu pentru tine, şi în viziunea mea lucrul ăsta te face puternic chiar şi atunci când eşti singur şi un reply nu e la îndemână.

Nu ştiu de ce oamenii plâng când se despart. Mă rog, mă pot gândi la un zilion de motive... probabil primul fiind frica. Dar dacă am sta 3 secunde să raţionalizăm, am realiza că nu există niciun motiv să plângem. Frica o să dispară, în timp, şi o să lase loc bucuriei că a existat cândva, cineva care era totul pentru tine. O să îţi aduci aminte cu plăcere că atunci nu ţi-era teamă de nimic, că dacă te lua de mână nu ştiai decât că o să fie bine, că o să vrei să fii mai bun doar ca să mai puteţi rămâne încă o zi împreună. Şi ce dacă-ţi ştie parfumul? Şi ce dacă ştie când e ziua ta de naştere sau că urăşti untul? Azi ai alt parfum, chiar dacă ziua ta e tot atunci şi untul îţi e la fel de antipatic.
E simplu să spui că iubeşti pe cineva. De fapt, e simplu chiar să iubeşti. Greu e să ai grijă ca sentimentul ăsta să nu se întoarcă împotriva ta sau a celuilalt. Aia e buba. Pentru că realitatea e mult prea departe de ce universuri paralele zburdă într-o minte de om.
Şi când o să îţi dai seama că iubirea nu se pierde niciodată, ci că ramâne acolo, ca o mărturie a ceea ce ai fost, o să zâmbeşti şi o să ai curaj să redevii optimist şi romantic.
Deci... azi cred că nu există "totdeauna", nici "nu te mai iubesc". Există doar ideea că ai fost fericit, că esti norocos pentru că a fost aşa şi că întotdeauna ceea ce urmează trebuie să fie mai bun decât orice altceva a trecut deja. Că altfel o să vrem să tot vină moşi cu presentimente apocaliptice. Azi cred că cel mai bine e să fii fericit cu prezentul, să iei tot ce-a fost mai devreme de ieri ca pe o bucurie şi să visezi la viitor. Azi cred că lucrurile se întamplă dintr-un anume motiv şi că "random" e doar definiţia a ceva ce nu înţeleg, încă. Azi cred că fericirea o construieşti din bucăţele şi că o poţi pierde la cea mai mică greşeală. Azi cred că socoteala de-acasă nu se potriveşte mai niciodată cu cea din târg. Azi cred că orice spui poate şi va fi luat înapoi cândva, cumva, pentru moment sau pentru totdeauna, cu bună-ştiinţă sau nu. Şi nu ma deranjează absolut deloc.


pace vouă \/

*Snow Patrol - Open Your Eyes*

De ce nu ne maturizăm pe deplin niciodată?

Ăsta era sloganul unui dormitor de copii expus in Ikea. Drăguţ... Este chiar o întrebare foarte bună. De ce?

Pff, când eram mică, îmi doream din tot sufletul să am vârsta de acum. Să pot purta tocuri, să ma pot machia şi să stau până la 11 afară. Credeam că la asta se rezumă ideea de a trăi. La a putea să ies seara, să dansez, să beau mai mult decât doar spuma de la bere, din paharul mamei, să fac Revelionul fără ai mei sau să ies cu un băiat la un suc. Niciodată nu am preţuit îndeajuns glasul prietenilor mei care strigau la geam "Andreeeeeeeeaaaa! Ieşi afară?" sau mai târziu sunetul interfonului, la ora 16:00 fix, care anunţa că mi-am terminat temele şi sunt liberă să ies la o partidă de "elasticul" sau "frunza". Niciodată nu am preţuit îndeajuns de mult singura amintire care ne face "o familie" când, într-o seară foarte frumoasă de iarnă, tata ne trăgea pe mine şi pe mama pe sanie, râzând.

Acum ştiu că a iubi părinţii este infinit mai uşor decât a iubi pe cineva cu care nu eşti înrudit şi care, mai mult decât atât, are alt sex decât tine. Acum ştiu că a purta tocuri cere al naibii de multă repetiţie înainte, pentru ca mai apoi să îţi bandajezi picioarele, pentru... 10 cm în plus. Acum ştiu că a sta până târziu afară te pune în situaţia de a auzi fluierături nepotrivite sau de a nu şti cum să scapi de un străin care te sperie foarte tare. Acum ştiu că a face Revelionul departe de ai mei mă poate pune în situaţia de a nu fi lângă nimeni drag şi că a bea mai mult decât spuma berii din paharul mamei creează uneori neplăceri. Acum ştiu că toate lucrurile pe care nu aveam voie să le fac cu 15 ani în urmă, au atâtea contraindicaţii, încât regret că am 22 de ani, şi nu 8.

Niciodată lucrurile nu sunt exact cum ar trebui. Întotdeauna există ceva care ne deranjează. Ba că nu mai avem 8 ani, bă că aia nu ne iubeşte sau că ăla ne înşeală... Şi atunci, de la înălţimea celor 20şi-ceva de ani ce putem face, decât să privim în ansamblu şi să spunem... "Am prieteni buni", "Am un salariu baban", "Am slăbit 10 kile" sau alte propoziţii stupide care au scopul de a ne face propria viaţă un pic mai simpatică pentru noi înşine. Şi e cam trist că fie nevoie să ne tot uităm la "the big picture" ca să ni se pară că viaţa noastră e cum trebuie.

Pentru că nu trebuie să auzim chestii de genul "Nu te mai iubesc", "Eşti concediat" sau "Vrei să fii soţia mea?", chestii care ne fac să vrem să fugim repede, cât de repede se poate, în direcţia opusă, fără să ne uităm nici măcar o secundă înapoi. Cred că ăsta e un motiv îndeajuns de bun pentru a nu vrea să te maturizezi niciodată.



pace vouă \/

Au...gust?

So far so good. Să vedem ce-a însemnat vara asta până în acum. Prietenii pierdute, "never to be found again", altele apărute pe neaşteptate şi altele regăsite prea târziu... Pahare de Energy Vodka mai mult decât binevenite, shoturi de Jagger nedorite, dar necesare... Filme renegate, dar şi seriale descoperite şi iubite din prima clipă... Nopţi nedormite petrecute cu gândul la porcărele, zile fericite, pline de mici bucurii... Cocktailuri fără alcool băute, de care m-am îndrăgostit iremediabil... Ţigări fumate la lumina lumânării, plănuind un viitor utopic... Poze de nearătat nepoţilor, fotografii îmbibate cu sentimente- nu de puţine ori negative :D ... Locuri superbe descoperite, de multe ori, întâmplător... Emoţii inutile şi dezamăgiri inevitabile... Melodii puse pe repeat zile întregi... Un lung şir de zile fără muzică, zile care nu cred că se vor termina curând... Plimbări liniştite pe role... Lacrimi de tristeţe, nervi şi fericire- uneori chiar în acelaşi timp. Furie vecină cu nebunia... Linişte... Nopţi în Vamă, dansând până la epuizare. Rasărituri văzute de la geam şi nu numai... Un portofel pierdut, compensând într-un ciudat fel, cu un concert genial văzut de lângă scenă... Întâmplări prezise şi drame (ne)aşteptate... Apusuri văzute prin 14-50... Mers cu trenul, cu maşina, pe jos, cu metroul, cu autobuzul şi 0 (zero) amenzi! Planuri date peste cap sau făcute în momente nepotrivite... Planuri nespuse, dar duse la bun sfârşit... Ore petrecute cu entuziasm, dar terminate în tăcere... Minute de fericire inexplicabilă şi secunde de nebunie. Zile de naştere blurate, petreceri amuzante şi nopţi nedormite, dar al naibii de binevenite... Speranţe... Bucurie...


Dar încă o vară plină...



pace vouă\/

Faces. Places.

Oameni care-mi sunt dragi, sau care mi-au umplut zi de zi viaţa atâţia ani. Oameni de care nu îmi pasă nici cât de-o ceapă degerată... Locuri care-mi sunt dragi şi pe care aş vrea să le văd zilnic... Locuri pe care nu le înghit nici cu 555 de lămâi... Cam asta a însemnat sărbătorirea celor 22 de ani. Plus un Paşte liniştit, poate chiar primul de genul ăsta, incomparabil mai ok decât cel de anul trecut. Şi nu, n-a sunat, şi nici nu o va face.



pace vouă\/

"...this walking figure might have 9 lives"

Just run with me through rows of speeding cars.

:|

suna.suna.suna.suna.sunaaaaaa!

17 ani. tu si cu mine in Hanul cu Tei.
18 ani. la mine acasa.
19 ani, impreuna, la meditatii la economie.
20, 21 de ani... departe.

22?

pace tie\/

Change.

O iarnă aşa de frumoasă n-am mai văzut demult. Meteorologic vorbind. Totul e alb şi rece. But I still miss my guyz. Mi-e dor de verile toride, de whist şi rentz. De voi, bă! Parcă mă simt blocată în verile alea, în care eram toţi pentru unul şi unul pentru toţi. În care puteam să cucerim lumea când aveam noi chef. În care ne îmbrăţişam şi ştiam că o să fie bine, indiferent de cât de crappy era ziua aia. Acum m-am pierdut pe undeva pe drum, amintindu-mi de lucrurile plăcute din viaţa mea de dinainte de Hristos, ca să pot fugi de cele neplăcute din era noastră. Îmi amintesc cum, în 2005, în pasajul de la Universitate, la Mec, stăteam amândouă şi notam în calendar zilele importante ce urmau. Şi ai spus "Haha! Să trecem aici în 2007 că dăm bacu', să nu uităm!" şi am râs. Şi spuneam că mai e atât de mult... N-a fost aşa. Dacă-mi spunea cineva atunci că peste aproape 5 ani nu vom mai vorbi deloc, i-aş fi zis că nu e întreg la cap, că delirează. Te-aş fi luat de mână şi ne-am fi aprins câte un Pall Mall. Îmi permit, odată la 106 ani... să fiu şi eu puţin emo... să îmi amintesc de voi şi să mă întristez... să stau şi mă gândesc la zilele frumoase, la nopţile liniştite.. să stau şi mă întreb de ce aşa şi nu altfel..? să mă gândesc la perioada când fiecare zi era începută cu gândul la lucruri frumoase şi simple, care acum par ireale.

O să mai auzim valurile mării..? O să mai zăcem la Epavă cu un tabel de rentz în faţă..? O să mai dansăm ca nebunii în Expirat..? O să mai auzim valurile mării..? O să mai mâncăm ciori perverse..? O să mai facem toate astea împreună? Sau dacă o să le mai facem, o să fie implicat acelaşi entuziasm? O sa mai fim cei 4 fantastici? Cei 4 nedezlipiţi? I guess not.. Ar trebui sa ma obișnuiesc cu ideea..

tocmai m'am uitat la "The O.C." Seria 1 ep. 27. "The Ties That Bind"..
..........................
Seth: He's the only friend I've ever had. Before he got here, I was the biggest loser, this place was hell for me!
....................................
Marissa: I understand why you have to do this, but I wish you didn't have to..
.....o zi mai tarziu.....
Ryan: Hey, man!
Seth: Hey!
Ryan: Gotta jet..
Seth: Cool... Really gotta go?
Ryah: Yeah...
..........
Ryan: You can come down to visit me.
Seth: :|

Mda.. Cât de penibil.. Din toată prietenia care s-a legat între ăia doi, nu s-a putut stoarce decât o conversaţie banală, penibilă şi tâmpită. Probabil că sentimentele nu mai lasă loc şi gândirii, dar oricum ar fi.. mereu există o altă cale. Mereu, mai puţin acum. Partea şi mai tristă e că am impresia că desparţirea noastră va fi similară. De ce? Pt că niciuna dintre noi nu se pricepe la asta. Episodul ăsta e cel care subliniază cel mai bine starea de "go fuck yourself" pe care o am.. Parcă aş avea 5 ani.. Dar stiu că oricum, orice am zice, nu o sa mai fie niciodată asa cum era. Ştiu că fiecare are drumul lui, strada care îi poartă numele, dar wtf? Nu sunt ofticată, nu sunt nervoasă.. Sunt al naibii de tristă! Ce se va întampla cu trabantul? Cu 1 mai'ul? Cu doxul? Cu pandativul cu dragon? Cu toate planurile? Cu paintball'ul? Cu voleiul? Cu toate celelalte? La început o să fie convorbiri telefonice o groază.. apoi se vor rări.. mailurile vor deveni din ce în ce mai lipsite de substanţă, îţi voi vorbi despre lucruri pe care nu le mai înţelegi, îmi vei răspunde din inerţie.. îmi vei scrie despre lucruri care îmi sunt necunoscute.. O sa fie faze de alea de genul "Ce mai faci?", "A, bine tu..?", "Bine", "Ok..cool".. La asta se va rezuma totul. Întâlnirile pe lângă faptul că se vor rări (ba chiar vor tinde spre 0), vor deveni penibile, tu poate te vei gândi cand draq plec pt că oricum discuţiile vor fi cam dubioase, io poate mă voi gândi la acelaşi lucru şi.. cam aici se termina totul.. No more dox, no more Vamă, no more "ora 7 la metrou la Tineretului". Din toată vacanţa asta, din toţi cei 3 ani s-a ales praful. De ce? Habar n-am. Probabil că undeva am greşit ceva, am făcut ceva care a suparat pe cineva, iar acum acel ceva se întoarce împotriva mea. Şi ştii ce? Urăsc promisiunile!
Dar.. noi.. am fost cei 4 fantastici.. am împărţit secrete.. certuri.. împăcări.. plecări la mare.. la munte.. pe ascuns sau cu ştirea părinţilor sau a surorilor.. am fost cei care jucau rentz până la epuizare.. am schimbat formula de 4 pt a ajunge la cea mai bună variantă.. am avut idei bune.. idei proaste.. am luat bacu'.. am intrat la facultate.. deşi asta este într-adevăr un moment deprimant, mă simt bine când ştiu că dacă am vreo problemă, am cel puţin 3 oameni pe care îi pot suna la orice oră din zi şi din noapte şi care sunt dispuşi să mă scoată din orice kkt în care aş putea intra.. ştiu că deşi vom fi departe unii de alţii, tot vom avea grijă de ceilalţi 3. noi eram cei cărora le plăcea vinu' roşu demidulce, preferabil pinot noir (mai putin D.).. noi am fost colegi de clasă.. colege de bancă.. prieteni de pahar, trişti, fericiţi, deprimaţi.. ne-am şters lacrimile unii altora şi am mers mai departe.. am iertat toate copilăriile şi ne-am bucurat unul pt reuşita altuia.. am ascultat aceeaşi muzică şi am dormit în acelaşi pat.. indiferent dacă ne vom vedea în fiecare zi, sau doar odată pe lună, noi am fost şi vom fi mereu, chiar dacă poate doar în poze de acum înainte, cei 3 tâmpiţei.. uneori chiar 4 :) noi ne-am făcut promisiuni, le-am respectat sau le-am încălcat în funcţie de caz.. am mers la filme, în parc, în cafenea, în dox, la bal, la mare, la munte, în mall, în faţa liceului şi în fer.. ne-am ofticat la cărţi (mai mult eu şi E.), dar ne-a trecut.. ne-am facut surprize, plăcute de cele mai multe ori.. ne-am zis "la mulţi ani", "noapte bună","neatza","pa", şi fraza de care îmi va fi cel mai dor.. "c'ya".. şi acum nu îmi vine să cred că am facut-o pt ultima oara în acest context.. dar va fi bine oricum, deşi momentan doare. va fi bine.. când ştiu că o să îţi fie bine, ştiu că o sa îmi fie şi mie.. dar o sa îmi fie atât de dor... şi o sa ştiu mereu că noi am fost cei 4 fantastici..

***Patrick Park- Something pretty***

"un mail pe zi", "74'75" din Club A.

Asta nu e pentru nimeni altcineva. E doar pentru noi.

Şi ceva de încheiere, pentru că l-am găsit printre foi aruncate în sertar...

"Timp incotro mergi
Spre ce meleaguri noi, grabit alergi
Cum, poti intr-o zi
Sa schimbi in oameni mari niste copii"

Azi in colt pitit
Sta ghiozdanasul meu cel jegarit
Si vrei ori nu vrei
Doamna Mocanu azi iti da un 3

Ani de liceu cu o teza-mbarligata
Scumpii ani de liceu cand la Fitzu treci cu greu
Ani de liceu cand teza o tii in mana
Si te'ntrebi daca treci la romana

Ani de liceu cand se intampla o tragedie
Fiindca Ciurea te'a zarit cand in caiet te uitai
Ani de liceu impletind cu biologie
Tot ce stii din derivate si Ion

Clopotel nu fi hain
Sa mai chiulim si noi macar putin
Ernest, degeaba te'ai grabit
Cuatu oricum te-a zarit

Ani de liceu cand astepti pan’ la vacantaa
Scumpii ani de liceu, gardu-l vei sari mereu
Ani de liceu enigmatica absenta
In preavizul ce e doar al meu

Ani de liceu cand in recreatia mare
Te ascunzi ca sa poti sa mai tragi inca un fum
Ani de liceu cand palmatul ti se pare
Urmarit de Cuatu mai mereu."

pace vouă\/

Running out of space, running out of time..of everything..

Femeia este cea care trebuie sa insiste, care trebuie sa implore, care trebuie sa lase deoparte demnitatea pentru ca si ea, dar si el, sa fie fericiti. El este prea las, prea orgolios sau prea prost ca sa mai poata face ceva. El doar bea inca o bere, ii spune prietenului cel mai bun ca 'nu vroia decat sa o adauge pe lista de cuceriri' si desi poate il doare si pe el undeva in partea stanga, sus, a bustului, nu stie ce inseamna, nu ii pasa, sau nu il deranjeaza. As vrea ca tot acest sexism sa dispara. Serios. E fix chestia aia cu tipul care se culca cu x femei si e macho, iar tipa care se culca cu x-1 barbati si este o prada usoara. Dragii mei, noi stim sa iubim intotdeauna. Noi stim sa suferim cand trebuie, dar mai ales cand nu trebuie, pentru cine nu trebuie. Noi stim sa ne daruim celui care este 'the one' dar si celui care este departe grav de acest statut. Stim sa avem buzele calde, inima deschisa. Stim sa invaluim in cele mai frumoase cuvinte dragostea pe care v'o purtam. Stim sa fim femei cand vrem sa va seducem, si fetite cand vreti sa aveti grija de noi, cand masculinitatea va joaca feste. Va citim gandurile de multe ori, si de si mai multe ori stim ce ganditi atunci cand nici macar voi nu aveti idee. Voi? Nici nu realizati cand 'the one' este langa voi, ar putea sa va impunga cu un ac in partile dorsale si nu v'ati prinde. Sau poate nu va pasa. Cred ca asta este explicatia. Uneori ele sunt cele care dau totul si ajung apoi sa regrete ca v'au cunoscut. Insa a doua zi ele stiu clar ca cel mai frumos lucru pe care l'au facut vreodata a fost sa va iubeasca.. Stiu ca v'au facut, poate, cel mai mare serviciu, ca ati gustat din particica din rai pe care ele o pot oferi. Dar si voi, ne iubiti cand avem SPM, cand ne plangem ca ne'a mai iesit un 'ceva' pe fatza. Ne aduceti flori, ne faceti masaj, ne faceti surprize si ne mangaiati in somn. Dar de ce ei, cei care iubesc pana la capat, fara sa le pese de nimic altceva nu se intalnesc cu ele, cele care se indragostesc si adorm cu gandul la el, cu capul pe pieptul lui, gandindu'se ca nimic din ce au simtit nu seamana cu 'asta', nu se intalnesc? Pentru ca ar fi perfect, d'aia!

pace voua\/

Trying not to lose my religion

"Ce e rau in a vedea tot ce e mai frumos in lume, in oameni? De ce cand alegi sa pastrezi in minte doar ce e bine, frumos, inocent, esti naiv? Cu ce ne raneste pe noi, oamenii optimisti, ca vedem numai soarele si zambetele? Asta ne face sa nu avem o viziune realista asupra lumii? Cu ce e mai presus realismul de optimism? Si ce ar trebui sa facem, sa vedem numai partea urata, sa fim tristi pentru ca exista nedreptate, moarte, ura? Nu cred ca e solutia potrivita. Nu inseamna ca daca prefer sa vad partea pozitiva nu sunt constienta ca pot exista si dezamagiri, zile proaste, oameni rai si dureri de netratat. Imi place sa cred ca voi supravietui oricarui dezastru sentimental, intelectual, emotional, material sau whatever. Si voi reusi sa fac asta tocmai pentru ca nu imi permit sa clachez, pentru ca nu pot sa cred altceva decat ca voi fi fericita. Daca nu as fi capabila sa inlatur chestiile neplacute as fi o persoana foarte trista; daca as fi realista in adevaratul sens al cuvantului m'as enerva zilnic, as varsa cate o lacrima pentru fiecare lucru care ma atinge, as deveni mai cinica, mai superficiala si mai neincrezatoare in ceilalti. Prefer sa raman in lumea mea perfecta, chiar daca este o tampenie sau o copilarie. E ca o religie pentru mine modul asta de a privi lucrurile, e ca o credinta la care mi'e imposibil sa renunt. Daca as afla intr'o zi ca Dumnezeu nu exista sau ca poate iubirea nu e chiar acolo unde cred, nu mi'ar ramane decat abilitatea de a vedea orizontul dincolo de norii aia negri care prevestesc furtuna. Chiar nu vad de ce sa nu incercam sa fim ingaduitori, macar cu cei care merita atentia noastra, daca nu cu toti cei din jur, pentru ca pana la urma ei sunt cei care ne umplu viata, care ne lumineaza o zi proasta sau care ne suna sa vada daca mai suntem in viata. Tocmai faptul ca pot sa intrevad un viitor fericit ma ajuta sa aleg sa fac lucruri care dor pe moment, chestii care (ma) ranesc, pentru ca stiu ca undeva, peste cateva clipe, zile, sau luni, totul o sa fie bine. Chiar daca atunci cand pun capul pe perna prin minte imi zboara amintiri frumoase, zile fericite, stiu ca nu asta e ce vreau. Am chiar si dovada ca "va fi bine" functioneaza. Cand "my person" s'a urcat in tren am stiut ca viata mea se va schimba. A luat cu ea o parte din mine, a plecat cu cele mai frumoase zile de care avusesem parte, dar stiam ca totul va fi bine, ca vor mai fi si alte momente frumoase, ca tristetea sa o treaca si ca greutatea aia din cauza careia nu puteam respira prea usor o sa dispara din piept. Iar acum, doi ani mai tarziu, sunt bine. Chiar daca mi se face un dor nebun, chiar daca mai trec pe strada ei cand sunt trista si astept sa coboare din bloc, sa mergem in parc si sa stam la taclale, chiar daca e singura persoana care chiar stie cum sa ma ia, cum sa se poarte cu mine si sa nu scoata la iveala monstruletul care zace inauntrul meu, tot e bine. Pentru ca ma bucur de fiecare data cand ii vad numele pe ecranul telefonului, pentru ca atunci cand vorbim la telefon cu orele mi se incinge urechea grav, pentru ca stiu ca desi stam impreuna extrem de putin, orele alea sunt nepretuite. Asa ca atata timp cat niciuna dintre noi a trecut in nefiinta si ne mai putem suna cand lucrurile iau intorsaturi naspa, totul e fix asa cum trebuie sa fie. Si stiu ca sunt bine pentru ca nu ma mai intreb atat de des "cum am ajuns aici?", "unde esti?", "ce ma fac?" si ma simt mai mare si mai tare decat am fost vreodata. :)

Am toata viata la dispozitie sa devin o femeie serioasa, ocupata, obosita, acum prefer sa imi ocup timpul cu carti, cafenele prafuite, cluburi, iesiri prin parc, discutii interminabile cu cei care sunt in stare sa imi asculte toate aberatiile. Si nu mi se pare gresit. De fapt, as putea spune chiar ca am un atu fata de cei care nu se pot trezi dimineata cu zambetul pe buze si cu gandul ca incepe o noua zi. Ar trebui sa ma invidieze cei care stiu ca primul lucru pe care il fac acasa, dimineata, e sa deschid geamul, sa admir privelistea cartierului meu frumos poate doar in viziunea mea, sa trag adanc aer in piept si sa astept nerabdatoare orice s'ar putea intampla bun in ziua respectiva. Nu stiu ce m'a facut sa am impresia ca toate gusturile sunt mai puternice, ca toate parfumurile sunt mai frumoase sau ca orice zi proasta se poate intoarce la 180 de grade, dar cred ca e cel mai bun lucru care mi s'a intamplat ever. Sau al treilea cel mai bun lucru."

Februarie 2009. Poate ca s'a mai schimbat cate ceva de atunci, dar esenta e aceeasi.

pace voua\/

Old stuff, new again.

O imbratisare calda.. un sarut pasional, sau un timid "te iubesc" spus la momentul potrivit.. o cafea intr'o dimineata de primavara, sau un coldrex cand raceala te-a rapus in cel mai mare stil.. sa fii cocolosit, sau lasat in pace.. sa taci si sa accepti orice decizie, oricat de dureroasa ar fi, pentru ca esti altruist, sau sa lupti pana cand nu mai ai nimic de spus, pana cand nu mai ai nicio alta arma in afara de privirea din care poate citi ca ai face orice pentru ea.. sa stai singur in miez de noapte rememorand toate lucurile care te-au facut sa o iubesti mai mult, sau sa dai telefoane disperate la rasaritul soarelui.. sa vii intr-o dimineata de vara, cand ea nu vrea sa te vada si sa ii vari pe gat declaratii, sigur fiind ca vrea sa le auda, sau sa nu mai suni niciodata pentru ca stii ca asa e mai bine.. sa iei decizia dureroasa pentru amandoi, dar rationala pentru tine, de a nu va mai vedea poate pentru un timp, poate pentru totdeauna, sau sa vrei sa o vezi in toate ipostazele: suspecta de nebunie temporara, fericita, plansa dupa un film "de fete", imbracata cu o pufoaica-gata sa se dea cu placa, goala la lumina slaba a unei lumanari-mai frumoasa ca oricand.. sa te lasi zidit in asfalt odata cu ea pentru ca ce e intre voi sa dureze pe vecie, sau sa ii lasi un bilet pe noptiera si sa dispari pentru totdeauna.. sa te lasi casapit in bataie sau sa o aperi atunci cand are nevoie de tine.. sa o surprinzi cu un trandafir lipit cu scotch pe geam si un biletel mai mult decat siropos, sau sa ii dai cea mai murdara si pricajita scoica de pe plaja pustie din luna mai.. sa ii oferi libertate cand are nevoie de ea sau sa te oferi pe tine atunci cand stii ca esti ceea ce o tine legata de realitate..

Sa te duci la un film "cu impuscaturi" pentru ca el e fanul numarul 1 al lui Vin Diesel, sau sa il cari dupa tine la o comedie romantica, cu printese si povesti care se termina cu "they lived happily ever after".. sa te lasi dusa de val la prima intalnire, sau sa astepti pana simti ca dorinta iti iese prin fiecare por.. sa te bibilesti 2 ore inainte de intalnire, sau sa il lasi sa te vada nemachiata, in prima dimineata de dupa.. sa ii scrii milioane de mesaje in care iti dezvalui nesiguranta, sau sa iti inchizi telefonul sperand ca poate'si face griji.. sa te visezi in rochie de mireasa, sau sa nu poti lua in considerare ca este "ultimul".. sa stai in casa cu perna in brate dupa prima cearta, sau sa te duci in club si sa dai pe gat un pahar in plus, adaugand printre dinti un "ce bou e".. sa ii spui "iubitule", "pui", "mitz", "gras", "schatz" sau orice alt diminutiv stupid pentru unii dar plin de semnificatie pentru tine, sau sa ii rostesti numele cu mandria pe care numai o fata care iubeste e capabila sa o simta.. sa il sustii din tribuna la meciul pe care-l joaca, sau sa stai acasa sa te gandesti ca iar te'a lasat balta pentru berea saptamanala cu baietii.. sa faceti o baie cu spuma, demna de un film siropos, sau sa arunci cu vaze si alte obiecte mai mult sau mai putin contondente dupa el..

Toate astea sunt imagini ale iubirii, asa cum o vedem noi-imagini desprinse din filme, din povesti si prea putin din experienta personala. Tot ce pot spune cu siguranta e ca iubirea e diferita pentru fiecare in parte, dar necesara pentru toti. E ca si cum am fi setati sa prindem un singur canal, cam asa e si cu iubirea, nu putem privi din perspectiva altuia, ci numai din a noastra. Putem judeca gresit sau putem crede ca nu mai are rost atunci cand chiar nu mai putem gasi picul acela de dragoste din viziunea celuilalt. Si daca as vrea sa am o putere supranaturala, mi-ar placea nu sa pot citi gandurile, sau sa fiu invizibila, ci sa pot intelege ceea ce acum, oricat as incerca, nu reusesc.


pace voua\/

Ziua perfecta

Decat sa fim tristi, hai mai bine sa desenam ziua perfecta!

Ora 8:00. Trezirea. Un zambet larg ma atentioneaza ca tocmai a inceput "My One Perfect day"! Pe masa, cafeaua cu mult lapte si o gramada de zahar. Un pahar de suc proaspat de portocale, un bol de cereale cu lapte la temperatura camerei, 2 tigari Pall Mall Lights si 3 biscuiti. Lenevit in bucataria coral(culoare) pana la 9 jumate.

Ora 10:00. Iesit din casa. O lumina puternica ma loveste in fata, e soarele care straluceste mai frumos decat in orcare zi. 27 de grade, palarie alba cu boruri mari, tricou lejer, blugi pana la genunchi si Conversi. Un aparat foto SLR rosu cu negru, cu un obiectiv de urmarit stelele cazatoare la gat(cu o greutate nu mai mare de 450 de grame!). Plimbat pe strazile semi-pustii si facut poze inspirate si foaaaarte colorate, care nu mai au nevoie de retusari in Photoshop. Oameni zambitori si prietenosi.

Ora 13:00. Pranzul- un picnic in parc, pe o paturica alba si moale, care contrasteaza puternic cu iarba verde... incredibil de verde! Tur de oras cu RATB'ul. Fara controlori!

Ora 15:00. Mers in gara si uitat la sinele de tren, la oamenii care vin si pleaca. Discutii filosofice.

Ora 16:00. Ploaie de vara. Alergat prin ploaie, alte poze, ras.

Ora 17:00. Curcubeu. Poze din nou. Mancat Milka M-Joy. Plimbat cu bicicleta prin parc. Lenevit pe aceeasi paturica alba, cu o carte in mana.

Ora 19:00. Dox, Rentz, Whist, caterinca, ras, Beck's. Toaleta functionala in Dox.

Ora 22:00. Plimbat prin Bucuresti, poze de noapte, uitat la stele, visat la un viitor cat mai frumos cu putinta.

Ora 24:00. Somn de voie. Urmeaza o alta zi perfecta, dar inainte de asta, o noapte plina de vise frumoase.

pace voua\/

p.s.: nu mai e nevoie de melodie, canta pasarelele, e de ajuns!