Tongue Tied

Toți fugim după timp, după încă un moment împreună, după încă o ocazie să împărțim cafeaua și aceeași scrumieră. Din păcate, fuga după timp ne împedică să vedem cât de aproape suntem de ceea ce ne dorim, cât de simplu este să îl avem și mai ales, cât de ușor este să pierdem acest ,,ceva”. E foarte ,,la îndemână” să zici ,,mâine” fără să realizezi că mâine e mai departe decât crezi, mai periculos decât vrei și mai ușor de uitat decât ți-ai imaginat.

Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la persoana pe care am admirat-o toată adolescența, cea care m-a făcut să vreau pentru prima dată să strălucesc, dar și cea în fața căreia am făcut nenumărate greșeli copilărești. Mi-a arătat cât de importante sunt cuvintele, cât de buni prieteni îți sunt cărțile și ce mult contează să știi cum să pui în vorbe ceea ce simți. Umorul, uneori negru, alteori absolut normal, stilul de a vorbi, aparent rece, dar cu inflexiuni care trădau dragostea pe care ne-o purta, toate astea ne făceau să o îndrăgim chiar mai mult, în ciuda faptului că se străduia să fie cât mai distantă. M-a făcut să vreau să fiu femeie, o femeie elegantă, ca ea, să fiu integră, diplomată, calmă, puternică. Ea a fost cea spre care arătam cu degetul când mă întreba cineva ce vreau să mă fac atunci când termin liceul. Din păcate, mi-am luat ,,la revedere” pentru totdeauna.

 Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la cel care mă enervează cel mai tare, care mă face să vreau să fiu mai bună, mai deșteaptă, mai hotărâtă, cel cu care mă asemăn mai mult decât aș vrea să recunosc. Cel pe care simt că îl scap printre degete, care mă face să îmi fie frică de viitor, dar și cel care, paradoxal, mă face să fiu optimistă. M-a învățat să fac ceea ce iubesc acum cel mai mult, mi-a deschis calea către cea mai frumoasă abilitate pe care o am și a fost singura persoană care a stat în bătaia focului pentru mine, chiar dacă eram vinovată. A fost tot ceea ce și-a dorit cineva vreodată: o persoană care să te susțină și să te încurajeze chiar dacă ai greșit și șansele să ratezi sunt maxime. Spre el arătam cu degetul atunci când vârsta mea se scria doar cu o cifră și visam la ce voi ajunge atunci când voi putea purta tocuri. Din fericire, mi-am luat ,,la revedere” doar pentru puțin timp.


Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la dragostea care m-a definit în ultimii ani și care o să fie o amintire frumoasă, a unei alte lumi în care am fost așa cum am vrut mereu sa fiu. Ieri am pus punct fără să urmeze imediat ,,și de la capăt”, fără să mai pot spera că, undeva, în timp și spațiu, lucrurile vor fi bune. Mi-am luat ,,la revedere" de la persoana care, atunci când am fost mai puțin ,,eu”, a fost acolo să spere că o să redevin ceea ce trebuie, chiar dacă realitatea era mai crudă decât ne-am fi dorit. Într-un univers paralel, în momentul ăsta, suntem cu siguranță mai grozavi decât oricine și mai frumoși decât toți.  Dar în acest univers am dat șansa viselor și fericirii să devină realitate într-un mod mai simplu decât o făceam până acum. De data asta mi-am luat ,,la revedere” pe timp nelimitat.

Ieri am pus pauză la cea mai specială relație de la simbioză încoace. Am adunat într-un folder tot ceea ce suntem, ceea ce am fost și ce nu vom mai fi și am pus deoparte, pentru momentul în care o să am curajul să fiu exact așa cum mă descrie: specială, unică, extraordinară. O îmbrățișare de care îmi era teamă și un ,,la revedere” timid au făcut distanța să pară de un univers, nu de mii de kilometri. Oricât m-am pregătit pentru asta, m-a luat prin surprindere și-am făcut ce știu eu cel mai bine: să tac. Dar știu că alegerile se fac pe sprânceană, cu inima în gât și cu o mie de speranțe și vise în suflet. De-aia sunt sigură că povestea nu se încheie și că va fi exact așa cum a început - o poveste de dragoste la distanță, în care doar gândul că e cineva acolo, dincolo de tastatură, dincolo de ecran și de avatar, cineva care tocmai pentru că e diferit te face să crezi că asemănările dintre eroii din cărți sunt cea mai mare minciună posibilă. De data asta mi-am luat ,,la revedere” pe o perioadă ce nu poate fi bifată în calendare.

Ieri, în ziua în care oamenii pleacă, am mai crescut un pic. Ieri m-am rătăcit încă puțin, dar de data asta nu sunt contra cronometru. Îmi dau tot timpul din lume.

Azi, în fața unui cafe latte cu miere, îmi imaginez viitorul, așa cum aș fi vrut să fie: perfect. “Aș putea să…” îmi fuge prin cap înaintea fiecărui verb care mă face să cred că sunt nebună de legat. Apoi, îmi imaginez viitorul așa cum ar putea fi, într-un mod realist, uman, imperfect. Nu mai plănuiesc exclusiv succese, ci mă pregătesc să eșuez în cel mai frumos mod. Nu mă sperie, nu mă face să trag draperiile și să aleg un serial în detrimentul realității, ci mă motivează, mă umple de bucurie și mă face să cred că abia aștept să spun ,,Acum un an...”. Azi refuz să am o inimă fragilă, să mă ascund într-un colț întunecat și rece al minții mele. Azi am mai crescut o zi.

Și pentru că deja mi-e dor de Grey, o să îmi aduc aminte de citatul care mi-e cel mai drag: The ties that bind us are sometimes impossible to explain. They connect us, even after it seems like the ties should be broken. Some bonds defy distance, and time, and logic. Because some ties are simply meant to be. 

pace.

Un moment fericit

Acum două zile. Tăcere incredibilă. Un pic, doar un pic de alcool la bord. Un pic de întuneric în cameră. Doi metri deasupra pământului. 200 de metri în aer deasupra mea. Cam abstract așa, dar asta-mi amintesc. Cum stateam, trăgeam aer în piept cu o siguranță demnă de invidiat, în momentul de dinainte. De dinainte de momentul ăsta. În care sunt cea mai fericită și cea mai tristă. Îmi spuneam că visez puțin. Măcar puțin.

Acum două zile. Aerul era foarte rece, dar cumva asta era un lucru bun. Ușa s-a deschis și am revenit cu toții la realitate. Florence and The Machine și zâmbete sincere. Cred că mi-am ținut respirația tot drumul. Toată ziua. Și acum tot îmi vine să spun că astea-s detalii. Nu aș întreba ”de ce”, ar însemna că nu sunt îndeajuns de deșteaptă încât să îmi raspund. Aș întreba, în schimb, ”când” și asta pentru că, oricâte calități aș avea, văzutul în viitor nu se numără printre ele.

 pace.

Wishing well.

Well, Well, Well.

Acum un an și 3 luni ma bucuram excesiv de mult pentru că cea mai mare dorință de până atunci urma să mi se îndeplinească. Pe 3 noiembrie aveam bilet spre Paris, aveam să petrec cele mai frumoase 5 zile în orașul pe care îl visasem de un milion de ori. Când am realizat că am biletul de avion și rezervarea la hotel nu am mai putut respira de fericire. O lună de zile nu am făcut decât să număr zilele și să fac planuri și să consult hărți care să mă ajute să îmi fac un itinerar cât mai stufos. A urmat drumul cu avionul și primul pas în Paris.

Mă bucur că am rememorat asta pentru că am realizat că uneori, nu foarte des, soarta îmi mai aruncă un os de care să mă bucur mai rău ca un copil.

Acum o ceva vreme am visat că ma uitam la Big Ben. Nu făceam nimic, doar mă uitam. Am intors privirea și m-am teleportat instantaneu la Pantheon în Atena. Când am întors din nou capul m-am trezit înapoi în Londra. Nu cred că am avut timp să realizez ce caut acolo și că e doar un vis.

Și da, am plătit zilele de bucurie bolnăvicioasă cu zile de tristețe și deprimare, dar știam că așa va fi și jur că a meritat! Pentru că acum sunt pregătită să fiu din nou incredibil de fericită.

pace vouă\/

Open Your Eyes

Mare bucurie este asta, să aflu că încă mă mai pot pune în posturi mai mult sau mai puţin necunoscute mie.

Niciodată nu mi-am dat seama mai clar decât acum, cât de important e să iubeşti, indiferent dacă relaţia se termină sau nu. E aşa de complicată chestia asta că mi-e greu să am aceeaşi părere 2 zile la rând. Azi spun că poţi să iubeşti pe cineva pentru totdeauna, chiar dacă el e omul "de ieri", mâine spun că nu există "totdeauna" şi că trebuie să ne bucurăm că moşul ăla cu sfarşitul lumii n-a avut dreptate. Şi asta e valabil pentru toate soiurile de dragoste, fie ele generatoare de fluturi în stomac sau de prietenii sincere. Cred că orice iubire, rezultată dintr-o relaţie trecută, prezentă sau dintr-o prietenie la fel, te fac să te cunoşti mai bine. Ştii ce-ai admirat la omul ăla, ce te-a făcut să te simţi mai puternic atunci când erai cu el, fie că a fost un zâmbet, un reply cu conţinut sarcastic la adresa vieţii sau o schimbare de subiect. Mai apoi, poţi face asta tu pentru tine, şi în viziunea mea lucrul ăsta te face puternic chiar şi atunci când eşti singur şi un reply nu e la îndemână.

Nu ştiu de ce oamenii plâng când se despart. Mă rog, mă pot gândi la un zilion de motive... probabil primul fiind frica. Dar dacă am sta 3 secunde să raţionalizăm, am realiza că nu există niciun motiv să plângem. Frica o să dispară, în timp, şi o să lase loc bucuriei că a existat cândva, cineva care era totul pentru tine. O să îţi aduci aminte cu plăcere că atunci nu ţi-era teamă de nimic, că dacă te lua de mână nu ştiai decât că o să fie bine, că o să vrei să fii mai bun doar ca să mai puteţi rămâne încă o zi împreună. Şi ce dacă-ţi ştie parfumul? Şi ce dacă ştie când e ziua ta de naştere sau că urăşti untul? Azi ai alt parfum, chiar dacă ziua ta e tot atunci şi untul îţi e la fel de antipatic.
E simplu să spui că iubeşti pe cineva. De fapt, e simplu chiar să iubeşti. Greu e să ai grijă ca sentimentul ăsta să nu se întoarcă împotriva ta sau a celuilalt. Aia e buba. Pentru că realitatea e mult prea departe de ce universuri paralele zburdă într-o minte de om.
Şi când o să îţi dai seama că iubirea nu se pierde niciodată, ci că ramâne acolo, ca o mărturie a ceea ce ai fost, o să zâmbeşti şi o să ai curaj să redevii optimist şi romantic.
Deci... azi cred că nu există "totdeauna", nici "nu te mai iubesc". Există doar ideea că ai fost fericit, că esti norocos pentru că a fost aşa şi că întotdeauna ceea ce urmează trebuie să fie mai bun decât orice altceva a trecut deja. Că altfel o să vrem să tot vină moşi cu presentimente apocaliptice. Azi cred că cel mai bine e să fii fericit cu prezentul, să iei tot ce-a fost mai devreme de ieri ca pe o bucurie şi să visezi la viitor. Azi cred că lucrurile se întamplă dintr-un anume motiv şi că "random" e doar definiţia a ceva ce nu înţeleg, încă. Azi cred că fericirea o construieşti din bucăţele şi că o poţi pierde la cea mai mică greşeală. Azi cred că socoteala de-acasă nu se potriveşte mai niciodată cu cea din târg. Azi cred că orice spui poate şi va fi luat înapoi cândva, cumva, pentru moment sau pentru totdeauna, cu bună-ştiinţă sau nu. Şi nu ma deranjează absolut deloc.


pace vouă \/

*Snow Patrol - Open Your Eyes*

Welcome to the first day of the rest of your life

"Unele lucruri se întamplă cand te aştepţi mai puţin. Atunci când chiar nu mai speri că situaţia se va schimba. Atunci când nu mai crezi în nimic. Se întamplă lucruri extraordinare atunci când nu te mai concentrezi atât de mult pe îndeplinirea lor. Unele dorinţe se îndeplinesc exact când trebuie şi cel mai bun lucru pe care îl poţi face e să bei o bere şi să te bucuri cât poţi de mult că visele chiar devin realitate uneori.

Şi atunci nu ştii ce să faci ca să se vada că eşti fericit. Că eşti mai fericit decât ai fost în ultima vreme. Atunci, fiecare zi în care ai plâns sau ai fost trist din cauza aia o sa pară scurtă, iar ziua de dinaintea îndeplinirii o să para mai lungă ca oricare alta."

Asta era acum un an. Iar acum, când cea mai longevivă dorinţă dintotdeauna se va îndeplini în mai puţin de o lună, nu îmi vine să cred. Tot beau beri în cinstea acestui lucru şi în continuare nu-mi pare real deloc. Asta înseamnă... ori că nu am băut destule beri, ori că nu mi-am dorit destul de mult, ori că mi s-a părut atât de utopic încât nu a trecut niciodată de la dorinţă pusă când suflu în lumânări la dorinţă vizualizată cu ochii minţii.
Cred că pot să număr pe degete momentele în care am fost atât de retardat de fericită. Şi ar fi... la festivalul berii în vara 2004 când am ştiut că "va fi a mea ", la concertul Reamonn, înainte de admiterea la sociologie şi în toată toamna anului 2009. Aşa că e tare nepreţuită senzaţia asta pentru mine. Ca şi cum NIMIC din lumea asta nu mă poate supăra, ca şi cum orice lucru e uşor, ca şi cum totul e realizabil dacă îmi doresc cu adevărat. Din păcate, mai ştiu că fiecare moment în care am fost atât de fericită a fost urmat de momente al naibii de dubioase, triste sau stupide. De fapt, asta e valabil pentru toţi, fiecare minut de bucurie e răsplătit cu ore întregi de urlat la pereţi. Evident, mă îndoiesc profund de zicala aia cum că "merită". Aşa că întrebarea mea e "ce naiba urmează?"... Iar răspunsul este... tot. Mă pot pregăti serios pentru ziua în care o să răscumpăr seara asta de fericire sau mă pot bucura fără alte "second thoughts". Pregătirea ar însemna să stric încet bucuria, cu gânduri pesimisto-morbido-dubioase, care încet să facă treaba asta să para o porcarie puerilă.

Oricum, sentimentul asta îl simt odată la câţiva ani, aşa că o să aleg a doua variantă şi o să îl îmbrăţişez cu fiecare os capabil să se mişte. :D




pace vouă\/

De ce nu ne maturizăm pe deplin niciodată?

Ăsta era sloganul unui dormitor de copii expus in Ikea. Drăguţ... Este chiar o întrebare foarte bună. De ce?

Pff, când eram mică, îmi doream din tot sufletul să am vârsta de acum. Să pot purta tocuri, să ma pot machia şi să stau până la 11 afară. Credeam că la asta se rezumă ideea de a trăi. La a putea să ies seara, să dansez, să beau mai mult decât doar spuma de la bere, din paharul mamei, să fac Revelionul fără ai mei sau să ies cu un băiat la un suc. Niciodată nu am preţuit îndeajuns glasul prietenilor mei care strigau la geam "Andreeeeeeeeaaaa! Ieşi afară?" sau mai târziu sunetul interfonului, la ora 16:00 fix, care anunţa că mi-am terminat temele şi sunt liberă să ies la o partidă de "elasticul" sau "frunza". Niciodată nu am preţuit îndeajuns de mult singura amintire care ne face "o familie" când, într-o seară foarte frumoasă de iarnă, tata ne trăgea pe mine şi pe mama pe sanie, râzând.

Acum ştiu că a iubi părinţii este infinit mai uşor decât a iubi pe cineva cu care nu eşti înrudit şi care, mai mult decât atât, are alt sex decât tine. Acum ştiu că a purta tocuri cere al naibii de multă repetiţie înainte, pentru ca mai apoi să îţi bandajezi picioarele, pentru... 10 cm în plus. Acum ştiu că a sta până târziu afară te pune în situaţia de a auzi fluierături nepotrivite sau de a nu şti cum să scapi de un străin care te sperie foarte tare. Acum ştiu că a face Revelionul departe de ai mei mă poate pune în situaţia de a nu fi lângă nimeni drag şi că a bea mai mult decât spuma berii din paharul mamei creează uneori neplăceri. Acum ştiu că toate lucrurile pe care nu aveam voie să le fac cu 15 ani în urmă, au atâtea contraindicaţii, încât regret că am 22 de ani, şi nu 8.

Niciodată lucrurile nu sunt exact cum ar trebui. Întotdeauna există ceva care ne deranjează. Ba că nu mai avem 8 ani, bă că aia nu ne iubeşte sau că ăla ne înşeală... Şi atunci, de la înălţimea celor 20şi-ceva de ani ce putem face, decât să privim în ansamblu şi să spunem... "Am prieteni buni", "Am un salariu baban", "Am slăbit 10 kile" sau alte propoziţii stupide care au scopul de a ne face propria viaţă un pic mai simpatică pentru noi înşine. Şi e cam trist că fie nevoie să ne tot uităm la "the big picture" ca să ni se pară că viaţa noastră e cum trebuie.

Pentru că nu trebuie să auzim chestii de genul "Nu te mai iubesc", "Eşti concediat" sau "Vrei să fii soţia mea?", chestii care ne fac să vrem să fugim repede, cât de repede se poate, în direcţia opusă, fără să ne uităm nici măcar o secundă înapoi. Cred că ăsta e un motiv îndeajuns de bun pentru a nu vrea să te maturizezi niciodată.



pace vouă \/

Au...gust?

So far so good. Să vedem ce-a însemnat vara asta până în acum. Prietenii pierdute, "never to be found again", altele apărute pe neaşteptate şi altele regăsite prea târziu... Pahare de Energy Vodka mai mult decât binevenite, shoturi de Jagger nedorite, dar necesare... Filme renegate, dar şi seriale descoperite şi iubite din prima clipă... Nopţi nedormite petrecute cu gândul la porcărele, zile fericite, pline de mici bucurii... Cocktailuri fără alcool băute, de care m-am îndrăgostit iremediabil... Ţigări fumate la lumina lumânării, plănuind un viitor utopic... Poze de nearătat nepoţilor, fotografii îmbibate cu sentimente- nu de puţine ori negative :D ... Locuri superbe descoperite, de multe ori, întâmplător... Emoţii inutile şi dezamăgiri inevitabile... Melodii puse pe repeat zile întregi... Un lung şir de zile fără muzică, zile care nu cred că se vor termina curând... Plimbări liniştite pe role... Lacrimi de tristeţe, nervi şi fericire- uneori chiar în acelaşi timp. Furie vecină cu nebunia... Linişte... Nopţi în Vamă, dansând până la epuizare. Rasărituri văzute de la geam şi nu numai... Un portofel pierdut, compensând într-un ciudat fel, cu un concert genial văzut de lângă scenă... Întâmplări prezise şi drame (ne)aşteptate... Apusuri văzute prin 14-50... Mers cu trenul, cu maşina, pe jos, cu metroul, cu autobuzul şi 0 (zero) amenzi! Planuri date peste cap sau făcute în momente nepotrivite... Planuri nespuse, dar duse la bun sfârşit... Ore petrecute cu entuziasm, dar terminate în tăcere... Minute de fericire inexplicabilă şi secunde de nebunie. Zile de naştere blurate, petreceri amuzante şi nopţi nedormite, dar al naibii de binevenite... Speranţe... Bucurie...


Dar încă o vară plină...



pace vouă\/

90 de zile de vară.

trebuie să fiu fericită. pentru că am aşteptat vara asta ca pe niciuna alta. pentru că sunt ceea ce sunt.
sunt lucrurile care îmi dau dureri de cap şi insomnii din cauza entuziasmului în ultimul timp...
sunt lucrurile care mă fac să adorm pe nesimtite şi să ma trezesc mai fericită ca niciodată...
sunt dimineţile răcoroase când mă trezesc prea devreme şi pur şi simplu lenevesc în pat incă 2-3 ore gândindu-mă la orice...
sunt melodiile care mă întorc în timp, atunci când le-am ascultat pentru prima oară şi mă fac să am acelaşi sentiment ca atunci, deşi sunt o cu totul altă persoană...
sunt privirile din care te înţelegi şi simţi că eşti aceeaşi persoană cu cel cu care le împarţi...
toate astea sunt de fapt cele 90 de zile de vară pe care le-am aşteptat mai mult ca pe orice. şi cele 90 de zile o să fie fericite, chiar dacă vor fi pline de întâmplări nefericite. că până la urmă viaţa e ceea ce o facem noi să fie. iar eu vreau să o fac sa fie 90 de zile de vară perfecte.

şi acum înţeleg tot ceea ce acum un an, doi, trei, nu reușeam, oricât aş fi încercat.

"o imbratisare calda.. un sarut pasional, sau un timid "te iubesc" spus la momentul potrivit.. o cafea intr'o dimineata de primavara, sau un coldrex cand raceala te-a rapus in cel mai mare stil.. sa fii cocolosit, sau lasat in pace.. sa taci si sa accepti orice decizie, oricat de dureroasa ar fi, pentru ca esti altruist, sau sa lupti pana cand nu mai ai nimic de spus, pana cand nu mai ai nicio alta arma in afara de privirea din care poate citi ca ai face orice pentru ea.. sa stai singur in miez de noapte rememorand toate lucurile care te-au facut sa o iubesti mai mult, sau sa dai telefoane disperate la rasaritul soarelui.. sa vii intr-o dimineata de vara, cand ea nu vrea sa te vada si sa ii vari pe gat declaratii, sigur fiind ca vrea sa le auda, sau sa nu mai suni niciodata pentru ca stii ca asa e mai bine.. sa iei decizia dureroasa pentru amandoi, dar rationala pentru tine, de a nu va mai vedea poate pentru un timp, poate pentru totdeauna, sau sa vrei sa o vezi in toate ipostazele: suspecta de nebunie temporara, fericita, plansa dupa un film "de fete", imbracata cu o pufoaica-gata sa se dea cu placa, goala la lumina slaba a unei lumanari-mai frumoasa ca oricand.. sa te lasi zidit in asfalt odata cu ea pentru ca ce e intre voi sa dureze pe vecie, sau sa ii lasi un bilet pe noptiera si sa dispari pentru totdeauna.. sa te lasi casapit in bataie sau sa o aperi atunci cand are nevoie de tine.. sa o surprinzi cu un trandafir lipit cu scotch pe geam si un biletel mai mult decat siropos, sau sa ii dai cea mai murdara si pricajita scoica de pe plaja pustie din luna mai.. sa ii oferi libertate cand are nevoie de ea sau sa te oferi pe tine atunci cand stii ca esti ceea ce o tine legata de realitate..

sa te duci la un film "cu impuscaturi" pentru ca el e fanul numarul 1 al lui Vin Diesel, sau sa il cari dupa tine la o comedie romantica, cu printese si povesti care se termina cu "they lived happily ever after".. sa te lasi dusa de val la prima intalnire, sau sa astepti pana simti ca dorinta iti iese prin fiecare por.. sa te bibilesti 2 ore inainte de intalnire, sau sa il lasi sa te vada nemachiata, in prima dimineata de dupa.. sa ii scrii milioane de mesaje in care iti dezvalui nesiguranta, sau sa iti inchizi telefonul sperand ca poate'si face griji.. sa te visezi in rochie de mireasa, sau sa nu poti lua in considerare ca este "ultimul".. sa stai in casa cu perna in brate dupa prima cearta, sau sa te duci in club si sa dai pe gat un pahar in plus, adaugand printre dinti un "ce bou e".. sa ii spui "iubitule", "pui", "mitz", "gras", "schatz" sau orice alt diminutiv stupid pentru unii dar plin de semnificatie pentru tine, sau sa ii rostesti numele cu mandria pe care numai o fata care iubeste e capabila sa o simta.. sa il sustii din tribuna la meciul pe care-l joaca, sau sa stai acasa sa te gandesti ca iar te'a lasat balta pentru berea saptamanala cu baietii.. sa faceti o baie cu spuma, demna de un film siropos, sau sa arunci cu vaze si alte obiecte mai mult sau mai putin contondente dupa el..

toate astea sunt imagini ale iubirii, asa cum o vedem noi. iubirea e diferita pentru fiecare in parte, dar necesara pentru toti. e ca si cum am fi setati sa prindem un singur canal, cam asa e si cu iubirea, nu putem privi din perspectiva altuia, ci numai din a noastra. putem judeca gresit sau putem crede ca nu mai are rost atunci cand chiar nu mai putem gasi picul acela de dragoste din viziunea celuilalt."

asta spuneam acum ceva vreme. nu mai cred nici în "pui", nici în "gras", "mitz" sau orice alt diminutiv, dar cred în sfârşituri fericite! văd un milion de perspective asupra iubirii, dar nicidecum a mea. probabil pentru că nu mai am una. iubirea este sau nu este. de cele mai multe ori, dacă este, o călcăm în picioare cu naivitate, crezând că o să-şi revină la forma iniţială. încercăm să o modelăm, să o facem să fie ceea ce ne aşteptam noi să fie, fără să ne dăm seama că, de multe ori, e o iluzie. că iubim ceva ce credeam că există, dar de fapt e departe de planul real. totuşi, iubirea care trece peste toate lucrurile minore şi majore şi nu revină la forma iniţială, ci se modelează în ceva din ce în ce mai frumos, aia E. iar daca iubirea nu e, o căutăm în orice. în orice întâmplare, floare primită, compliment făcut sau privire furată. atunci e cel mai ciudat, pentru că ne păcălim. ne păcălim că lucrurile sunt bine, că asta e ce căutam, că "the love of your life" sau "boy of your dreams" este acolo, lângă tine. ştii ce e de fapt? dorinţa ca el să fie lângă tine. realitatea e însă alta.



pace vouă\/

A little too ironic

e cam k tekkenul ala pe care încercam să îl jucăm, cam ca versurile de la "mai știi" a lu' mărgineanu. adică nu pricep nimic. mai ştii cum cântam "ironic" în duet? sau cum filosofam pe dealul din tineretului. probabil că mai ştii, dar nu îţi mai pasă. şi aşa ajung să mă întreb ce se întâmplă cu dragostea adevărată? nu numai cu dragostea dintre prieteni, ci şi cu aceea care te face să nu dormi noaptea, să te întrebi ce să mai faci ca să fie bine... cum dispare? şi mai ales, de ce? când e prea târziu? că eu asta chiar nu ştiu niciodată, şi pentru mine "prea târziu" poate să fie şi mâine. da... a fost prea târziu dintotdeauna. ciudat e că m-am obişnuit să fii acolo, chiar dacă nu constant, măcar când am nevoie de tine, sau în rarele momente când ai tu nevoie de mine, şi acum totul s-a schimbat. încă nu am ajuns în punctul în care să conştientizez, pentru că eu, ca de obicei, evit. evit să mă gândesc, să încerc să înţeleg. eram obişnuită să număr zilele de când ai plecat, sau până te vei întoarce. acum număr zilele de când nu am vorbit. nu stiu de ce, sau cum ai putut face o asemenea alegere. recunosc, mi-ar fi plăcut să te aud măcar când îmi spui motivul pentru care suntem aşa. mi-ar fi plăcut să ştiu că acum aproape 7 luni te vedeam pentru ultima oară... mi-ar fi plăcut să fim ca înainte, să îmi citești gândurile... sper că niciodată nu o să ajungi să te pierzi pe drum, oricât de încurcat ar părea, pentru că sunt convinsă că o să laşi ceva, undeva, un semn în lumea asta, să se ştie că ai trecut p-acolo. trist e că, oricât m-am străduit, nu am fost niciodată de ajuns pentru tine. and it sucks. dar da, este ultima oară când scriu aici, despre asta, pentru că deja devine patetic.

pace vouă\/

Trying not to lose my religion

"Ce e rau in a vedea tot ce e mai frumos in lume, in oameni? De ce cand alegi sa pastrezi in minte doar ce e bine, frumos, inocent, esti naiv? Cu ce ne raneste pe noi, oamenii optimisti, ca vedem numai soarele si zambetele? Asta ne face sa nu avem o viziune realista asupra lumii? Cu ce e mai presus realismul de optimism? Si ce ar trebui sa facem, sa vedem numai partea urata, sa fim tristi pentru ca exista nedreptate, moarte, ura? Nu cred ca e solutia potrivita. Nu inseamna ca daca prefer sa vad partea pozitiva nu sunt constienta ca pot exista si dezamagiri, zile proaste, oameni rai si dureri de netratat. Imi place sa cred ca voi supravietui oricarui dezastru sentimental, intelectual, emotional, material sau whatever. Si voi reusi sa fac asta tocmai pentru ca nu imi permit sa clachez, pentru ca nu pot sa cred altceva decat ca voi fi fericita. Daca nu as fi capabila sa inlatur chestiile neplacute as fi o persoana foarte trista; daca as fi realista in adevaratul sens al cuvantului m'as enerva zilnic, as varsa cate o lacrima pentru fiecare lucru care ma atinge, as deveni mai cinica, mai superficiala si mai neincrezatoare in ceilalti. Prefer sa raman in lumea mea perfecta, chiar daca este o tampenie sau o copilarie. E ca o religie pentru mine modul asta de a privi lucrurile, e ca o credinta la care mi'e imposibil sa renunt. Daca as afla intr'o zi ca Dumnezeu nu exista sau ca poate iubirea nu e chiar acolo unde cred, nu mi'ar ramane decat abilitatea de a vedea orizontul dincolo de norii aia negri care prevestesc furtuna. Chiar nu vad de ce sa nu incercam sa fim ingaduitori, macar cu cei care merita atentia noastra, daca nu cu toti cei din jur, pentru ca pana la urma ei sunt cei care ne umplu viata, care ne lumineaza o zi proasta sau care ne suna sa vada daca mai suntem in viata. Tocmai faptul ca pot sa intrevad un viitor fericit ma ajuta sa aleg sa fac lucruri care dor pe moment, chestii care (ma) ranesc, pentru ca stiu ca undeva, peste cateva clipe, zile, sau luni, totul o sa fie bine. Chiar daca atunci cand pun capul pe perna prin minte imi zboara amintiri frumoase, zile fericite, stiu ca nu asta e ce vreau. Am chiar si dovada ca "va fi bine" functioneaza. Cand "my person" s'a urcat in tren am stiut ca viata mea se va schimba. A luat cu ea o parte din mine, a plecat cu cele mai frumoase zile de care avusesem parte, dar stiam ca totul va fi bine, ca vor mai fi si alte momente frumoase, ca tristetea sa o treaca si ca greutatea aia din cauza careia nu puteam respira prea usor o sa dispara din piept. Iar acum, doi ani mai tarziu, sunt bine. Chiar daca mi se face un dor nebun, chiar daca mai trec pe strada ei cand sunt trista si astept sa coboare din bloc, sa mergem in parc si sa stam la taclale, chiar daca e singura persoana care chiar stie cum sa ma ia, cum sa se poarte cu mine si sa nu scoata la iveala monstruletul care zace inauntrul meu, tot e bine. Pentru ca ma bucur de fiecare data cand ii vad numele pe ecranul telefonului, pentru ca atunci cand vorbim la telefon cu orele mi se incinge urechea grav, pentru ca stiu ca desi stam impreuna extrem de putin, orele alea sunt nepretuite. Asa ca atata timp cat niciuna dintre noi a trecut in nefiinta si ne mai putem suna cand lucrurile iau intorsaturi naspa, totul e fix asa cum trebuie sa fie. Si stiu ca sunt bine pentru ca nu ma mai intreb atat de des "cum am ajuns aici?", "unde esti?", "ce ma fac?" si ma simt mai mare si mai tare decat am fost vreodata. :)

Am toata viata la dispozitie sa devin o femeie serioasa, ocupata, obosita, acum prefer sa imi ocup timpul cu carti, cafenele prafuite, cluburi, iesiri prin parc, discutii interminabile cu cei care sunt in stare sa imi asculte toate aberatiile. Si nu mi se pare gresit. De fapt, as putea spune chiar ca am un atu fata de cei care nu se pot trezi dimineata cu zambetul pe buze si cu gandul ca incepe o noua zi. Ar trebui sa ma invidieze cei care stiu ca primul lucru pe care il fac acasa, dimineata, e sa deschid geamul, sa admir privelistea cartierului meu frumos poate doar in viziunea mea, sa trag adanc aer in piept si sa astept nerabdatoare orice s'ar putea intampla bun in ziua respectiva. Nu stiu ce m'a facut sa am impresia ca toate gusturile sunt mai puternice, ca toate parfumurile sunt mai frumoase sau ca orice zi proasta se poate intoarce la 180 de grade, dar cred ca e cel mai bun lucru care mi s'a intamplat ever. Sau al treilea cel mai bun lucru."

Februarie 2009. Poate ca s'a mai schimbat cate ceva de atunci, dar esenta e aceeasi.

pace voua\/

Ploaie.

Ploua. Inspira melancolie. Sau mai bine zis inspir melancolie. M-am cam saturat de bla-bla-urile zilnice cu "o sa fie bine" si etc... Normal ca o sa fie! Numai ca problema se pune altfel... Pana o sa fie bine, o sa mai fim aceiasi oameni ca sa apreciem la fel binele? Sau o sa fim atat de schimbati incat poate nici nu o sa mai vedem cat de bine e? Ma-ntreb daca e doar in mintea mea, sau daca chiar suntem asa de buni prieteni cum spunem, sau cum cred/sper eu. Poate ca sucurile si concertele nu sunt de-ajuns. E tot un fel de sfarsit. O alta etapa, un alt an, un alt fel de inceput. Singurul plan era sa nu imbatranesc fara voi, sa fim mereu tampiteii cu relatii ciudate si chestii care s-au intamplat. Sa fim mereu noi, cei care ne facem griji unii pentru altii, cei care ne bucuram in momentele in care e cazul, sau cei care ne luam in brate cand ceva merge aiurea. Chiar daca ne-am certat, ne-am facut chestii dureroase, sau surprize placute, vreau sa le mai facem mult timp de-acum incolo. Pentru ca pe mine cel putin, toate astea ma fac sa fiu eu.
Vreau sa mai cred inca mult timp in lucrurile care sunt acum importante pentru mine, vreau sa mai visez seara la cai verzi pe pereti fara ca cineva sa imi spuna ceea ce stiu deja: ca dorintele mele nu se vor indeplini prea usor. Vreau sa fiu in continuare happy, shiny, lovable, sa astept cu bratele deschise zilele insorite care urmeaza. Vreau sa zambesc cu toti dintii, sa plang de fericire, sa vad un rasarit undeva la mare, cu un umar pe care sa pun capul, sa inchid ochii si sa vad in fata mea tot ce mi'am dorit. Vreau sa pun capul pe urmarul pe care visele pot sa devina realitate. Si nu doar acum, ci pentru totdeauna, chiar daca totdeauna inseamna mult timp, chiar daca totdeauna e presarat si cu altceva in afara de bucurie si dragoste. Nu vreau sa ma trezesc singura in lumea asta dubioasa, dar uneori am impresia ca e inevitabil. Am rabdare cu caru', dar vreau sa am si siguranta ca nu imi pun iluziile in niste maini care sunt neindemanatice. Pot sa imi asum riscul de a mai adormi trista doar daca am certitudinea ca nu e in zadar. Asta e una din zilele alea in care nu ma pot privi in oglinda, in care nu pot vedea adevarul asa cum este el. Asta e unul dintre momentele in care nu stiu unde mi'e locul si in care chiar nu mai pot vedea viitorul cum mi'l imaginam ieri.
De ce oare neglijam lucrurile importante din viata? De ce trec zile intregi fara sa observam ca au disparut floricelele din copaci, sau ca parcurile sunt invadate de un verde linistitor? N'ar fi greu sa ne oprim 2 secunde si sa observam lumea in care ne ducem traiul zilnic. S'ar putea chiar sa film uimiti de ce vedem.

De ce facem zilnic aceleasi lucruri cu un automatism demn de fabrica VW? Cand am facut ieri ceva ce alataieri nu? Acum mult timp. Asta pentru ca e mai simplu sa traiesti in rutina decat sa simti un pic tremurul surprizei.

De ce nu toate merg bine pentru fiecare omulet care populeaza planeta asta? N'ar fi asa de greu daca totul ar rula exact asa cum trebuie, daca nu am mai plange ca ne'a murit pisica sau daca nu am mai avea nervi ca ne'am blocat in trafic. Am putea contribui cu totii la acest "bine general" pentru ca pana la urma, fiecare dintre noi urmareste acest lucru. Ah da, pentru ca binele meu este rau tau. Da, uitasem!

De ce crestem si uitam sa ne bucuram de lucrurile care ne fac placere, in schimb ne lasam luati de valul varstei si preferam sa nu iesim din spatiul cunoscut? Pentru ca siguranta e un sentiment absolut necesar, pentru ca de siguranta la 5 ani are grija mama, iar la varste mai mari ne'o asiguram singuri si e al naibii de greu.

pace voua\/

Ziua perfecta

Decat sa fim tristi, hai mai bine sa desenam ziua perfecta!

Ora 8:00. Trezirea. Un zambet larg ma atentioneaza ca tocmai a inceput "My One Perfect day"! Pe masa, cafeaua cu mult lapte si o gramada de zahar. Un pahar de suc proaspat de portocale, un bol de cereale cu lapte la temperatura camerei, 2 tigari Pall Mall Lights si 3 biscuiti. Lenevit in bucataria coral(culoare) pana la 9 jumate.

Ora 10:00. Iesit din casa. O lumina puternica ma loveste in fata, e soarele care straluceste mai frumos decat in orcare zi. 27 de grade, palarie alba cu boruri mari, tricou lejer, blugi pana la genunchi si Conversi. Un aparat foto SLR rosu cu negru, cu un obiectiv de urmarit stelele cazatoare la gat(cu o greutate nu mai mare de 450 de grame!). Plimbat pe strazile semi-pustii si facut poze inspirate si foaaaarte colorate, care nu mai au nevoie de retusari in Photoshop. Oameni zambitori si prietenosi.

Ora 13:00. Pranzul- un picnic in parc, pe o paturica alba si moale, care contrasteaza puternic cu iarba verde... incredibil de verde! Tur de oras cu RATB'ul. Fara controlori!

Ora 15:00. Mers in gara si uitat la sinele de tren, la oamenii care vin si pleaca. Discutii filosofice.

Ora 16:00. Ploaie de vara. Alergat prin ploaie, alte poze, ras.

Ora 17:00. Curcubeu. Poze din nou. Mancat Milka M-Joy. Plimbat cu bicicleta prin parc. Lenevit pe aceeasi paturica alba, cu o carte in mana.

Ora 19:00. Dox, Rentz, Whist, caterinca, ras, Beck's. Toaleta functionala in Dox.

Ora 22:00. Plimbat prin Bucuresti, poze de noapte, uitat la stele, visat la un viitor cat mai frumos cu putinta.

Ora 24:00. Somn de voie. Urmeaza o alta zi perfecta, dar inainte de asta, o noapte plina de vise frumoase.

pace voua\/

p.s.: nu mai e nevoie de melodie, canta pasarelele, e de ajuns!

Vreau!

Vreau sa fac valuri cu betele in balti si sa ma joc cu chiftelute de noroi.
Vreau sa cred ca ciocolata e mai buna decat banii pentru ca o pot manca.
Vreau sa stau treaza de Craciun ca sa il aud pe Mosu' cum isi parcheaza sania pe blocul meu, iar a doua zi sa ii mint pe pustii de la bloc ca l'am vazut cu ochii mei.
Mi'e dor de zilele simple, cand tot ce stiam erau culorile, tabla inmultirii si cateva catrene, dar nu ma deranja pentru ca nu constientizam cate nu stiu.

Vreau sa fiu fericita pentru ca nu stiu ce ar trebui sa ma supere.
Vreau sa cred ca lumea e corecta, ca oamenii sunt onesti si buni.
Vreau sa cred ca mama si tata vor fi mereu aici si ca oamenii mor doar in filmele de la televizor.
Vreau sa ma uit la televizor ca sa ma relaxez, nu ca sa fug de lucrurile pe care ar trebui sa la fac de fapt.
Vreau sa traiesc crezand ca toate lucrurile pe care le'am invatat le voi face cu aceeasi placere cu care le'am facut prima oara.
Nu vreau sa vad lumea ca pe un intreg, ci sa constientizez doar lucrurile care ma intereseaza direct.
Vreau sa fiu indeajuns de naiva incat sa cred ca eu si toti ceilalti suntem fericiti neconditionat.
Vreau sa ma plimb pe plaja, sa simt doar nisipul cum se strange sub talpile mele si sa caut in continuare scoica perfecta din care se aude marea.
Vreau sa imi petrec dupa'amiezele prin copaci, sau pe role si sa ii las pe adulti sa se gandeasca la rate, dentist, intretinere sau timp.
Vreau sa ma intreb "ce ma fac cand voi fi mare?" nu sa ma gandesc ce fac daca nu imi gasesc "drumul in viata" sau daca nu imi gasesc o slujba potrivita.
Vreau sa vreau un caine cu care sa vorbesc cand sunt trista.
Vreau sa merg pe strazile prafuite din Stauceni si sa ma pierd in lanul de grau.
Vreau sa ma murdaresc de dude, chiar daca nu imi place gustul si sa mananc inghetata cea mai ieftina sub nucul batran din curte.
Vreau sa ma joc cu Glu-glu, sa ma sperii de Azorel si sa merg "la pascut" cu ratele lu' vecina
Vreau sa ma uit la bunicul meu de 1.94, sa imi spuna razand ca sunt "boccie" si sa ma gandesc ca vreau sa fiu ca el cand ma fac mare.
Vreau timpul ala inapoi, sa il folosesc ca pe o portita, ca atunci cand mi se buleste calcul, cand nu am reusit sa invat cele 500 de pagini, cand nu iau examenul la Chelcea, sau cand mai sunt 6 luni pana la vacanta, sa ma pot duce inapoi, sa construiesc un om de zapada si sa nu ma intreb decat daca bulgarele o sa reziste sau ce ii pun pe post de gura.
Vreau sa am 6 ani din nou,chiar daca si la 21 totul e genial.

pace voua\/

Fantezii

"The fantasy is simple. Pleasure is good. And twice as much pleasure is better. That pain is bad. And no pain is better. But the reality is different. The reality is that pain is there to tell us something. And there is only so much pleasure we can take without getting a stomachache. And maybe that's okay. Maybe some fantasies are only supposed to live in our dreams."

Fantezii.. cine nu are? Si totusi nu e bine sa devina realitate. Fanteziile mele, cel putin, sunt ori imorale, ori ilegale, ori imposibile, de'aia si sunt fantezii, ca sa nu devina realitate. As putea spune ca sunt plictisitoare, dar nu mi'am indeplinit fanteziile niciodata, poate si pentru ca eu nu am fantezii obisnuite. Sunt atat de necesare, ne fac atat de fericiti pe moment, schimbi putin decorul din mintea ta si deja esti un alt om! Iar placerea nu se compara cu nimic. Placerea de a savura o ciocolata, de a citi o carte care te prinde in mreje, de a sorbi o cafea buna, sau o cana de lapte cu miere.. Placerea de a auzi o melodie preferata cand te astepti mai putin, de a avea fluturi in stomac, de a te bucura de bunatatile din vitrina cofetariilor.. Placerea de a te trezi zabind si de a avea o zi perfecta in normalitatea ei. Dar prea multa placere strica. Ori ne se face rau daca mancam prea multe dulciuri, ori ne privesc dubios bodyguarzii daca stam prea mult sa ne uitam la ceva, daca ascultam muzica prea tare surzim, si tot asa. Deci clar placere fara durere nu exista.

pace voua\/

Maybe not

"Maybe we're not supposed to be happy. Maybe gratitude has nothing to do with joy. Maybe being grateful means recognizing what you have for what it is. Appreciating small victories. Admiring the struggle it takes simply to be human. Maybe we're thankful for the familiar things we know. And maybe we're thankful for the things we'll never know. At the end of the day, the fact that we have the courage to still be standing is reason enough to celebrate."

Sunt total de acord, poate pentru ca am o zi in care sunt foarte vesela si optimista, fara motiv, dar si pentru ca nu pot sa nu sper ca micile victorii din fiecare zi si fiecare om necunoscut care imi zambeste, apar in viata mea pentru ca eu la randul meu sa zambesc si sa fiu cat mai fericita. Pentru ca numai asa putem inchide ochii seara si reusi sa adormim fara ca monstrii realitatii sa ne populeze si visele. Sunt atatea lucruri rele, neplacute si triste in lume incat ar fi pacat sa nu zambim de fiecare data cand vedem un copil razand, sau doi batranei tinandu'se de mana pe strada. Ar fi pacat sa lasam toate chestiile neplacute sa puna stapanire pe intreaga noastra minte, pe intreaga noastra inima. Ar fi pacat sa ne irosim viata fara sa stam putin sa ne gandim la tot cei care au mult mai putin decat avem noi, la cei care ne iubesc, sau care ne'ar putea iubi, la fiecare om care inseamna ceva in viata noastra, la mirosul florilor de primavara sau la gustul prajiturii preferate, tocmai pentru ca toate astea sunt lucrurile care ne infrumuseteaza cateva minute foarte pretioase din viata, care se aduc un zambet in coltul gurii cand stam in metrou si nu mai avem loc nici sa aruncam un ac intre noi. Acestea sunt lucrurile care ne fac sa spunem chiar si atunci cand viata nu este numai roz, ca merita sa ne trezim dimineata. Nu este doar spirtul Craciunului la mijloc in afirmatiile mele. De fapt nu este deloc prezent, pentru ca anul asta (sau poate doar zilele astea) Craciunul nu mai este atat de asteptat de mine. Pur si simplu am o zi foarte buna si chiar cred ca totul o sa fie bine, indiferent de cat de shitty este viata uneori. :D

pace voua\/