Fuck.

Deci așa începe viața de ”adult”:
- cu dorința de a mai câștiga puțin timp din orice
- cu a renunța să mai faci ce îți place sau a uita ce îți plăcea
- cu a ajunge ca prietenii tăi să fie nume pe lista de ”activități de făcut”
- cu calcularea în benzină și kilometri a drumului de la și până la muncă cu rezervorul gol de 2 zile
- cu a uita să bei apă sau a refuza să o faci pentru că mersul la baie e ”timp pierdut”
- cu a măsura oamenii cu care intri în contact la muncă în ”cât profit îmi aduc în decurs de 5 minute”
- cu a purta același măr după tine zile în șir și a tot uita să îl mănânci
- cu a te uita la telefonul stricat și a te gândi dacă să faci plinul sau să îți iei altul
- cu a face provizii de țigări în mod neintenționat pentru că te-ai lăsat oarecum fără să vrei, că și fumatul e timp pierdut (ăla chiar e)
- cu a zâmbi mecanic și a răspunde ”Bine” la întrebarea ”Băi, când ne vedem și noi?” pentru că ori nu erai atent și a ajuns ca ”Bine” să fie reflex, ori deoarece ți-e rușine față de tine că efectiv nu știi ce să răspunzi
- cu a ajunge la impresionanta sumă de 18763 de mailuri necitite pe@yahoo.com și a le citi mecanic pe alea de la muncă
- cu a încerca sa nu spui unor necunoscuți ”nu pot” dar a fi forțat să le spui celor la care chiar ții ”nu am cum”
- cu a te bucura de 2 minute de liniște în lift dis de dimineață
- cu a te uita la serialele preferate în reprize de 5 minute pe zi, între cerealele de dimineață și făcutul bagajului seara
- cu a pune din reflex ceasul la 7 și în ziua liberă și a te trezi înainte să sune din dorința de a mai fura 2 ore din zi, chiar dacă practic nu ai ce să faci la ora aia
- cu a uita unde se pune cratima și a te chinui să îți aduci aminte vocea celor mai buni prieteni.

Pe de altă parte, e fix ce ți-ai dorit, fato! Un job. Enjoy it. Poate că problema sunt eu, nu lipsa timpului. Poate că trebuie să mă organizez mai bine. O să îmi notez în agendă să învăț să mă organizez. Undeva, cumva, lucrurile se vor regla și partea bună e că nu mai am când să fiu nerăbdătoare pentru că uit că aștept ceva.

Bă, ultima dată când m-am uitat în calendar era jumătatea lui august, wtf happened to the last 75 days?


Și ziceam că-s activă. Mi-a trecut.

La prima vedere

...suntem toți crizați. Absurzi. Inumani. Dramatici. Dar dacă stăm să ne gândim, explicația e simplă: punctul maxim de evoluție al oamenilor se oprește undeva în clasa a IV-a. Cam cum mă supăram când Mirela se juca în pauză cu altcineva și eu îmi mâncam sandwich-ul singură. Cam cum mă ofticam când Andru uita să mă sune la interfon când ieșea afară. Nu realizam că prietenii mei tot afară sunt, nu au uitat ”de mine”, ci au uitat ”să mă cheme afară”. Sau că Mirela se joacă de fapt pe jocul altcuiva pentru că eu nu am Tetris 100 in 1, nu pentru că acel altcineva e mai special în vreun fel. Iar a doua zi ne așezam în bancă și glumeam ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Pentru că, de fapt, nimic nu se întâmplase. Era un dezechilibru de orgolii și cam atât. Ajungeam acasă și-mi mișcam singură fundul afară, fără să mă cheme nimeni la interfon și toți se bucurau să mă vadă și mă întrebau de ce nu am ieșit ieri. ”Degeaba”, gândeam eu, dar spuneam ”Pentru că nu m-ați chemat”. Și atunci orgoliul atingea cote amețitoare și-mi dădea una peste ceafă, râzând de mine că am stat acasă toată ziua de ieri, jucându-mă Mario pentru a milioana oară în loc să las mândria la o parte și să mă prezint la datorie în spatele blocului.

Pe de altă parte însă, mândria e super-folositoare și crește inima în mine când văd că cineva o manifestă, subtil sau nu, pe lângă mine. Secretul e să o folosești cu cap și să nu o lași să te conducă, ci să o conduci tu pe ea. Faptul că suntem diferiți ne face să nu vedem lucrurile la fel, dar să acționăm ca și cum le-am vedea. De fapt, simpla acțiune de a privi un peisaj înseamnă a vedea lucrurile diferit. Tu vezi floricele, copaci, gâze și nori, eu văd gunoaie aruncate pe jos, insecte care mă pișcă și animale care stau în boscheți, gata să ne atace. E doar o problemă de perspectivă.

pace.

I like you so much better when you're naked.

Trezire la 10:00. Cafea. 9gag. Mail. Biclă. Parc. Zâmbește. Citește. Scrie. Acultă muzică. Râzi. Plimbă-te aiurea prin oraș, fără o țintă anume. Ia lucrurile așa cum sunt. Nu mai supra-analiza. Iubește, fără să aștepți nimic înapoi, fără să ai un motiv, fără să ai un scop. Cum zic ăia să dansezi ca și cum nu te-ar vedea nimeni, să cânți ca și cum nu te-ar auzi nimeni. Exact așa. Există un singur mod de a privi lucrurile astfel încât să fie și mai simple: fără comentarii de subsol, anexe și erate. Ca o harta 1:1, fără a putea ramifica orice situație în alte un milion. Și dacă nici așa nu merge, recalculează-ți traiectoria - poate insiști în ceva ce nu își are rostul.

Între timp, însă, bucură-te că e primăvară. Nimic mai mult. Simple as that.

pace.

Frica, din nou ea.

Spuneam cândva că frica e cel mai nenorocit sentiment. Încă susțin asta. Și trăiesc asta. E ciudat... Mi-e frică de fiecare pas, de fiecare zi, de fiecare noapte. Teribil este că nu știu de ce. Sau cum să fac să nu-mi mai fie. Mi-e frică să ascult muzică, să ies, să stau în casă, să tac, să vorbesc, să scriu, să îmi verific mailul, să intru pe Facebook. E stupid, e foarte stupid. E doar o fază, conștientizez. Doar că, poate pentru prima dată în mult timp, nu pot explica sau contracara ceea ce se întâmplă. Pe de altă parte, e o perioadă în care lucrurile se normalizează. E un proces pe care îl trăim cu toții, inclusiv eu. Un proces care, cel mai probabil, va fi destul de lung și complex. Și implică să înțeleg totul. Absolut totul. Să îmi explic fiecare reacție, să îmi analizez fiecare gest, să îmi detaliez în minte fiecare gând. Iar frica nu se potrivește cu asta. Asta înseamnă că îmi pun bețe în roate într-un mare stil. Și privind cu obiectivitate, e al naibii de amuzant!

pace.

Un moment fericit

Acum două zile. Tăcere incredibilă. Un pic, doar un pic de alcool la bord. Un pic de întuneric în cameră. Doi metri deasupra pământului. 200 de metri în aer deasupra mea. Cam abstract așa, dar asta-mi amintesc. Cum stateam, trăgeam aer în piept cu o siguranță demnă de invidiat, în momentul de dinainte. De dinainte de momentul ăsta. În care sunt cea mai fericită și cea mai tristă. Îmi spuneam că visez puțin. Măcar puțin.

Acum două zile. Aerul era foarte rece, dar cumva asta era un lucru bun. Ușa s-a deschis și am revenit cu toții la realitate. Florence and The Machine și zâmbete sincere. Cred că mi-am ținut respirația tot drumul. Toată ziua. Și acum tot îmi vine să spun că astea-s detalii. Nu aș întreba ”de ce”, ar însemna că nu sunt îndeajuns de deșteaptă încât să îmi raspund. Aș întreba, în schimb, ”când” și asta pentru că, oricâte calități aș avea, văzutul în viitor nu se numără printre ele.

 pace.

365 x 5

Se uită în oglindă și vede doar imagini frumoase. Alege să fie o prințesă cu coroniță argintie și rochie de bal. Vede fata care ar vrea să fie. Pură. Frumoasă. Cea care nu a făcut nimic rău niciodată. Și cea care nu ar face. Care-și calcă pe inimă pentru ca cei din regatul ei să fie mulțumiți. Cea care, la sfârșitul zilei adoarme cu zâmbetul pe buze, pentru că știe că a făcut numai bine. Cea care nu ar omorî nici măcar o muscă și care ar purta războaie pentru cei pe care-i iubește. Fata cu pantofi aurii, care pășește calm pe holurile palatului, cu vântul suflându-i prin par.

Dar în final tot ca o vrăjitoare se simte, oricâte imagini frumoase ar privi în oglindă.

pace vouă \/

OSIM

Nu ştiu cine a inventat cuvintele, cu siguranţă e tare mândru de el, fără să fie conştient că nu e o treabă chiar aşa de bună să poţi vorbi.

pace.

All the things that I wish I had not said are played in loops 'till it's madness in my head.

Sunetul ambulanței se auzea din ce in ce mai aproape și, paradoxal, din ce în ce mai înfundat. Se simțea mai ușoară cu fiecare secundă...

”M-am regăsit în defectele lor, m-am înecat în amintiri frumoase și m-au resuscitat din haos.”

Alcool. Țipete. O farfurie zburătoare. Acasă.
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Simțea cum îi insufla viață.

”Am învățat să fiu puternică, să ascult mai mult uneori, să tac și să nu mai ascult deloc alteori. Să fac abstracție de orice. Să ascult She Will Be Loved întinsă pe podeaua rece. Să înțeleg lucruri pe care nu le pot explica. What next?”

Ușile s-au închis, au lăsat în urmă locul în care Craciunul își pierduse culoarea, zăpada, valoarea.

”I learned it the hard way!” a țipat cu furie printre lacrimi. Ochii goi erau îndreptați către felinarul de peste drum, în lumina căruia fulgii mari dansau pe o melodie tristă. ”Am încercat să te pierd în mulțime. Să mă pierd în mulțimea de oameni colorați, mincinoși, entuziaști, dar speriați. Dar în tot zumzetul ăla auzeam o inimă bătând cu putere. Bum. Bum. BUM!”.

O dimineață liniștită. Aproape că putea zări luminile care o înconjurau, deși avea ochii închiși și mintea-n altă parte, pictând dorințe despre care nici ea nu știa că există.
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Simțea cum îi insufla viață.

”Ești al meu. Fiecare centimetru pătrat de piele îmi aparține. Fiecare gând îl anticipez dinainte să se nască. Pot să ma joc așa cum doresc cu vorbele - tu oricum nu mă asculţi...”

Hai că e în regulă acum. Pune-i masca.

”I won this fight but I lost the war somehow.” Și atunci știa. Semnase un DNR.

pace vouă \/

La capăt e începutul altui capăt.

Care e cel mai nenorocit sentiment din lume? Tristeţea? Pentru că ai impresia că totul s-a terminat... Nu. Frica este. Pentru că nu te lasă sa vezi clar nimic.

pace.

Vrăji.

Există oameni care asociază anumite lucruri, persoane și/sau melodii cu momente importante din viața lor. Cazul meu este puțin șui: pe lângă puternicele asocieri olfactive pe care le fac, am și o legătură specială ( :)) ) cu metroul.

Am petrecut multe momente decisive în metrou. O despărțire, un sărut extrem de important, un Paște, o îmbrățișare care a schimbat totul, plimbări lungi de la Dristor 1 la Dristor 2, în timpul cărora îmi făceam ordine în creieri. Azi am avut parte de o asemenea plimbare pe ruta Pipera-Berceni, al cărei scop a fost să mă gândesc la tot ceea ce urmează de pe eternul meu loc din primul vagon. Urmează câteva luni grele, pline de tot felul de întâmplări pe care mi-e frică să le prevăd, totuși niște luni frumoase.

Îmi place să mă plimb cu metroul, mai ales în ”extrasezon”, la orele alea în care sunt atâția oameni câte scaune există și toți își văd de viața lor de parcă nimeni nu îi privește. Sunt oameni care citesc Can-Can, ”Mândrie și prejudecată”, care ascultă muzică, se joacă pe telefon sau învață pentru permis. Mie îmi place să ma uit la ei, să le studiez toate mișcările, fiecare gest și orice clipire.

Îmi place să merg la examene singură, cu metroul, să ascult o melodie pe repeat și să reiau tot ce am citit în noaptea precedentă. Îmi place să merg cu metroul la facultate, să observ lipsa becurilor din tunel și să îl privesc pe furiș pe cel din fața mea. Îmi aduc aminte și acum prima dată când am mers la facultate. Am coborât la metrou, m-am dus spre oglindă și mi-am analizat fiecare fir de păr, rujul și cămașa. Eram atât de fericită că în următorii 3 ani urma să cobor la Izvor, drumul cu metroul era mai lung și aveam și mai mult timp să meditez ”in my happy place”. A fost începutul unei perioade foarte frumoase din viața mea. Și numai când mă gândesc că peste 2 luni voi lua metroul spre Ștefan cel Mare, pe drumul care va duce la cel mai important job de până acum, zâmbesc exact ca o puștoaică și mă gândesc că, uneori, foarte rar, dar exact atunci când trebuie, visele devin realitate.

Cea mai frumoasă întâmplare din metrou am trăit-o acum ceva ani, când încă nu mă sfiam sa plâng în public și o domnișoară mi-a întins un șervețel pe care scrisese cu litere mici, rotunde: ”Nimeni nu merită lacrimile tale, iar cei ce merită nu te vor face să plângi”. Da, este un clișeu de oracol din clasa a VII-a, dar a fost exact ceea ce aveam nevoie atunci.

Azi pentru mine e primăvară.

pace vouă \/

*Acesta este un post scris în metrou, pe o foaie de hârtie, în timpul plimbării din Berceni până în Pipera. :D

I wish I were a mermaid.

Cred că toți avem cate o părticică nebună în noi. Ceva de care ne e rușine, despre care nimeni nu știe și la gândul căruia fiori reci ne brăzdează spatele. Cel mai greu lucru e să iei chestia asta, să o pui într-o cutie și să nu o mai deschizi, pentru că știi că odată adusă la suprafață, o să schimbe lucrurile într-un mod iremediabil. Dar atunci când descoperi gândul ăla care îți dădea doar indicii foarte subtile că există... ce faci? Îl ignori, sperând că o să treacă? Îl iei ca atare și îl scoți la suprafață? Îl exploatezi și îl dezbraci de orice secret, ca pe o jucărie pe care o explorai până la ultima piesă atunci când erai mic și curios să vezi ce ascunde?

O rochie albă, scurtă, cu trenă. Un buchet de flori roșii. O grădină imensă, cu maci și fire de iarbă perfecte. Un zâmbet care ascunde secunda în care te-ai îndrăgostit fără să îți dai seama. Părul castaniu prins jucăuș în creștetul capului. Dorința să fii a lui pentru totdeauna, la bine și la rău. Instinctul să îl cauți cu privirea în orice moment. Să știe toată lumea că ești fericită, că atunci, acolo, cu el, e momentul cel mai prețios, în care iubirea ta capătă un nume și începe un nou drum. Să mergi spre el cu siguranța că, din momentul ăla, tu ești mai presus de orice. Că din ziua aia el nu va mai vrea sa respire în lipsa ta. Să te fi schimbat, fără să îți dai seama, pentru el. Să fii tot ceea ce nu știe, ceea ce are nevoie și ceea ce nu știe că are nevoie.

E atât simplu. E ca și cum ai câștiga la Loto.
Cine nu ar vrea asta? Probabil cineva care știe că a pierdut biletul câștigător și vrea să evite nervii și frustrările de după.

pace vouă\/



We wish because we need help and we're scared and we know we may be asking too much.

I'm not afraid to dream

După 2 luni și ceva de vacanţă în Iraq am revenit la civilizaţie. O fi bine...? O fi rău...? Asta încă nu îmi dau seama. Tot ce ştiu e că eu nu aparţin Bucureştiului. Îl iubesc ca pe un prieten care m-a învăţat să disting binele de rău şi frumosul de urât. Din păcate însă, nu m-a primit cum aş fi vrut, ci pentru el, timpul a stat astfel încât să mă întorc exact în acelaşi scenariu de "The Young and the Restless". Nu sunt nerecunoscătoare, chiar mi-a oferit o groază de amintiri plăcute, dar nu cred că e oraşul în care îmi voi petrece restul existenţei. Sunt câteva locuri pe care le iubesc în Bucureşti, dar ele o să fie mereu acolo, nu mă tem că nu vor mai exista dacă eu aleg să îmi mut fizicul într-un alt oraş. Şi asta pentru că, de fapt, sunt doar nişte locuri de care mă leagă o groază de amintiri, şi pe care le pot vedea oricând în visele mele. Parcă Bucureştiul trage a tristeţe, jur. Nu că pe unde-am umblat eu ar merge câinii cu covrigi în coadă, dar nu ştiu cum se face că mereu când am fost plecată, nivelul de tristeţe a fost semnificativ mai mic decât acasă, orice întâmplări tragi-comice trăiam pe-acolo. Asta se poate datora şi naturii mele călătoare, dar tocmai de-asta cred că cel mai bine mi-ar fi departe de oraşul asta care pentru mine şi-a pierdut semnificaţia.

Ce-i drept, patul meu, camera mea gălbejită şi ursul meu care mă aştepta cuminte pe pernă mi-au lipsit, dar cred că pot face "acasă" din orice loc în care poposesc, important e să am psihicul relaxat.

Spuneam înainte că nu m-aş putea muta, pentru că îmi iubesc prietenii şi familia, însă conştientizez cu fiecare zi care trece că mă iubesc mai mult pe mine. Că deşi ador îmbrăţişările calde ale mamei şi cred că discuţiile cu prietenele până când simţim că am epuizat orice subiect sunt de nepreţuit, mereu o să mă bântuie sentimentul ăsta idiot că nu aparţin locului în care trăiesc. Dar mai e mult până când o să am curajul să mă iubesc necondiţionat.

O să visez mereu că mă mut, undeva la mare, unde nu mă ştiu nici vântul, nici pământul. Uneori mă întreb dacă dorul de apropiaţii mei ar fi mai mare decât dorinţa de a-mi găsi locul. O să aflu, nu curând, dar o să aflu.

pace vouă\/

Să tot fie.

Invariabil există o zi care te bântuie mereu. O zi care te-a schimbat, în bine sau în rău, o zi pe care nu ai vrea în mod special să o retrăieşti, dar care a lăsat o amprentă undeva, adânc în tine. O zi pe care ai lăsat-o în urma ta, împreună cu firimituri pe care sperai să le mănânce păsărelele, ca să nu mai ştii drumul înapoi. O zi de care uiţi pe parcursul anului, dar atunci când dai din greşeală pe calendarul de la Windows, nu ai cum să nu ştii că e "ziua aia". Şi atunci când realizezi că a venit, te trec fiori şi amuţeşti. Te simţi de parcă nu ai trăit-o niciodată, dar, ca un cititor în stele, ştii că se apropie. Dar ea a trecut şi a luat odată cu ea ceva ce îţi aparţinea. Ameţeşti şi vrei să fie maine, când iar vor trece 364 de zile în care să fii tu. Pentru o clipă, însă, eşti acolo şi te vezi dinafară. Vrei să îţi promită cineva că o să te faci mare şi că o sa înţelegi. Că o să te trezeşti într-o dimineaţa minunată şi o să ai raspunsul la întrebarea "De ce?". Că o să fie simplu, o să îţi pui capul între palme, o să zâmbeşti şi o să fii liniştit.
Te trezeşti, ca atunci, uitându-te în ochi străini, care vad dar nu înţeleg. Că simţi mâini care te îmbrăţişează, dar esti gol, absent. Te apasă orice, chiar şi aerul din jurul tău. Te strange pielea şi îţi ţiuie urechile. Totul se învârte în jurul tău. Pentru 2 secunde nu ştii exact unde eşti şi uiţi de ce eşti acolo. Ai o migrenă şi îţi tremură mâinile. Apoi trec cele 2 secunde, revii la realitate şi speri să se fi spart toate oglinzile din lume.
Poate ţi-e frică, poate te bucuri sau poate nu simţi nimic. Dar eşti acolo, cu mintea si sufletul de atunci, încercând să îţi aduci aminte ce simţeai. Îţi aprinzi o ţigară şi, ca şi atunci, încerci să te concentrezi pe ceilalţi oameni, să pătrunzi în sufletul lor, să uiţi că eşti acolo. Vrei să poti fi în locul lor, doar ca să te vezi acolo, cum stai şi te holbezi. Dar nu eşti.
Te trezeşti peste 20 de minute, întrebându-te cum au trecut ultimele 20 de minute, cu un zâmbet amar pe buze şi senzaţia că ai visat. Că a fost doar un vis pe care ţi-l aduci aminte imediat, apoi seara, oricât te-ai chinui, nu mai reuşeşti. Un vis prevestitor, care te face să tremuri. Să speri că nu se va adeveri, să clipeşti de 2 ori şi să revii pe Pământ. Dar alea 20 de minute au fost cele mai grele 20 de minute dintotdeauna. Mai ales că ştii ca peste fix un an, vor reveni, ca un film care te întristează, dar pe care nu-l poţi opri. Îţi împreunezi mâinile ca un copil şi crezi că te ţine cineva de mână, că cineva ştie unde esti, te caută şi te găseşte. Dar nu este. Fumezi şi ştii că eşti puţin patetic. Speri că lucrurile care s-au întâmplat au un motiv, pentru că dacă nu ai crede asta, atunci te-ai întreba mereu "De ce?". Spui că suntem toţi oameni şi că toţi greşim. Suntem. Spui: "Am fost acolo, dar acum sunt aici". Asta parcă te mai încălzeşte puţin, dar tot vrei să plesneşti pe oricine ţi-a replicat cu falsă tristeţe în ochi "O să treacă ziua asta şi nu o să îţi mai aminteşti nimic. O să treacă".
O să fi trecut 7 sau 49 de ani şi tu totuşi o să fii cu ochii pe calendar, cu mâinile împreunate şi cu sufletul acolo.

"Niciodată să nu spui niciodată"...that's what she said.

What if...?

O leapşă pe care nu mi-a dat-o nimeni. Asta pentru că nu vreau sa vă întreb "care e cel mai nenorocit sentiment din lume?". Tristeţea, pentru că ai impresia că totul s-a dus pe pustii? Nu. Frica este. Pentru că nu te lasă sa vezi clar nimic.

Never in my life have I been: tall
The one person who can drive me nuts is: my mother.
When I’m nervous: I throw things around :D
The last song I listened to was: Hallelujah - Jeff Buckely.
If I were to get married right now my best man/maid of honor: ... yeah. nu.
My hair is: dyed.
When I was 5: I used to ask too many questions.
Last Christmas: was just like the one soon to come.
I should be..: God. :D
When I look down I see: the place where my boobs should be :))
The happiest recent event was: going to Paris.
If I were a character on ‘Friends’ I’d be: without any doubt Phoebe.
By this time next year: I'll be wiser.
My current gripe is: I have no time.
I have a hard time understanding: myself.
You know I like you when: ... you actually don't.
If I won an award, the first person I would tell would be: my best friend.
Take my advice: Ignorance is bliss. (House, season 6, actually)
The thing I want to buy: is not for sale.
If you visited the place I was born: you'd be near Club A. That's a sign.
If you spend the night at my house: you find out a lot of things. Like the fact that I snore.
I’d stop my wedding if: I'd get married. :))
The world could do without: mushrooms.
I’d rather lick the belly of a cockroach than: speak in front of more than 15 people.
Most recent thing I’ve bought myself: some random stuff.
Most recent thing someone else bought me: sweets.
In the morning I: always eat breakfast.
The animals I would like to see flying besides birds are: cats.
Last night I was: sleeping like a top.
If I was an animal I’d be: a panda.
Tomorrow I am: not eating sweets.
Tonight I am: reading.
My birthday is: never the way I planned.



pace vouă\/

Au...gust?

So far so good. Să vedem ce-a însemnat vara asta până în acum. Prietenii pierdute, "never to be found again", altele apărute pe neaşteptate şi altele regăsite prea târziu... Pahare de Energy Vodka mai mult decât binevenite, shoturi de Jagger nedorite, dar necesare... Filme renegate, dar şi seriale descoperite şi iubite din prima clipă... Nopţi nedormite petrecute cu gândul la porcărele, zile fericite, pline de mici bucurii... Cocktailuri fără alcool băute, de care m-am îndrăgostit iremediabil... Ţigări fumate la lumina lumânării, plănuind un viitor utopic... Poze de nearătat nepoţilor, fotografii îmbibate cu sentimente- nu de puţine ori negative :D ... Locuri superbe descoperite, de multe ori, întâmplător... Emoţii inutile şi dezamăgiri inevitabile... Melodii puse pe repeat zile întregi... Un lung şir de zile fără muzică, zile care nu cred că se vor termina curând... Plimbări liniştite pe role... Lacrimi de tristeţe, nervi şi fericire- uneori chiar în acelaşi timp. Furie vecină cu nebunia... Linişte... Nopţi în Vamă, dansând până la epuizare. Rasărituri văzute de la geam şi nu numai... Un portofel pierdut, compensând într-un ciudat fel, cu un concert genial văzut de lângă scenă... Întâmplări prezise şi drame (ne)aşteptate... Apusuri văzute prin 14-50... Mers cu trenul, cu maşina, pe jos, cu metroul, cu autobuzul şi 0 (zero) amenzi! Planuri date peste cap sau făcute în momente nepotrivite... Planuri nespuse, dar duse la bun sfârşit... Ore petrecute cu entuziasm, dar terminate în tăcere... Minute de fericire inexplicabilă şi secunde de nebunie. Zile de naştere blurate, petreceri amuzante şi nopţi nedormite, dar al naibii de binevenite... Speranţe... Bucurie...


Dar încă o vară plină...



pace vouă\/

All over again

as vrea sa fie primavara in fiecare zi. doar ca nu primavara asta.

mi-e dor de mine, asa cum eram mai demult, dispusa sa fac orice pentru cei la care tin, oricand pregatita sa fac tot ce-mi trece prin minte agatandu-ma de ideea ce o sa fie bine pana la urma. acum nu mai pot sa fiu asa, sau nu atat de usor. pentru ca toate s-au schimbat. m-am schimbat si eu, si cei care conteaza. usor-usor toate chestiile despre care am crezut ca nu se vor schimba dispar intr-un fel de ignoranta colectiva. ma surprind privindu-ma in oglinda, revazand toate imaginile pe care le-am observat de-a lungul timpului si intrebandu-ma care dintre ele a fost cea mai apropiata de realitate. sau poate toate erau realitate la momentul respectiv. ma simt straina in casa mea, pe scaunul meu de la calc, in cada plina cu spuma. chiar simt ca nu apartin in niciuna dintre lumile pe care le frecventez.

de ce oare neglijam lucrurile importante din viata? de ce trec zile intregi fara sa observam ca au disparut floricelele din copaci, sau ca parcurile sunt invadate de un verde linistitor? n'ar fi greu sa ne oprim 2 secunde si sa observam lumea in care ne ducem traiul zilnic. s'ar putea chiar sa film uimiti de ce vedem.

de ce facem zilnic aceleasi lucruri cu un automatism demn de fabrica VW? cand am facut ieri ceva ce alataieri nu? acum mult timp. asta pentru ca e mai simplu sa traiesti in rutina decat sa simti un pic tremurul surprizei.

de ce nu toate merg bine pentru fiecare omulet care populeaza planeta asta? n'ar fi asa de greu daca totul ar rula exact asa cum trebuie, daca nu am mai plange ca ne'a murit pisica sau daca nu am mai avea nervi ca ne'am blocat in trafic. am putea contribui cu totii la acest "bine general" pentru ca pana la urma, fiecare dintre noi urmareste acest lucru. ah da, pentru ca binele meu este rau tau. da, uitasem!

de ce crestem si uitam sa ne bucuram de lucrurile care ne fac placere, in schimb ne lasam luati de valul varstei si preferam sa nu iesim din spatiul cunoscut? pentru ca siguranta e un sentiment absolut necesar, pentru ca de siguranta la 5 ani are grija mama, iar varste mai mari ne'o asiguram singuri si e al naibii de greu.

de ce topaim din greseala in greseala si ne afundam intr'un ocean de dezinteres?

multe 'de ce-uri" ar putea urma, dar stiu sigur ca raspunsurile intarzie sa apara, d'aia ma opresc aici.



pace vouă\/

Peace.

"I got to the point where I start to wonder about all the things I haven't done, but the truth is, I like what I've done!I want to spend my life with the people I love the most.
...................................................................................
If you would have asked me that yesterday, or the day before, that would have been exactly what I wanted. We don't know anything else. I'm afraid that we keep falling back together not because it's right, but because we want to hold on to what we know. We never really let go. We have to let go.
...................................................................................
So, maybe your life didn't turn up the way you thought it would. You could embrace this, create the next step, starting today.
...................................................................................
I'm afraid that I'll fail, I'm afraid that I'm not good enough. I'm just afraid. But I'm not going to let that paralyze me."



pace vouă\/

Change again.

Mulţumesc. Că ai fost acolo când am crezut că s-a sfârşit lumea. Că ai fost acolo când eram cea mai fericită fată din lume. Că ai fost acolo când am făcut cel mai oribil lucru ever. Că m-ai ţinut în braţe, chiar dacă de puţine ori. Că m-ai sunat când erai tristă. Că mi-ai dat mesaj în cea mai importantă zi din viaţa ta de până atunci. Că ai avut grijă de mine când alţii uitau să o facă şi că m-ai lăsat să te vad cum eşti de fapt. Că ai fost lăngă mine cand eram mai mult decăt nocivă. Că am băut tequila nenumărate. Că ne-am uitat la OC. Că am ajuns la Sociologie. It's all for the best.

Nu am fost perfectă, nici măcar pe aproape şi m-am lăsat dusă de val într-o chestie care acum a ajuns să fie definitivă. Dar ştiu sigur că undeva, în viaţa asta, o să ne mai vedem şi o sa îmi spui că ţi-e bine, că eşti fericită şi că ai făcut tot ce am plănuit împreună... Şi doar atunci o sa fie "The end".
Mulţumesc că ai fost tu.

pace vouă\/

Ianuarie ploios.

Azi am o zi în care sunt împacată cu mine. Nu ma mai uit la alta cu gândul că vreau sa fiu ea... sau ca ea. Sunt eu... cea care visează să meargă la Paris... cea careia ii e frică să se uite la filme horror... cea care ascultă melodii pe repeat până la epuizare... cea care nu ştie ce stil de muzică preferă... cea care râde şi plânge în decurs de 5 minute... cea care se ambiţionează şi îşi baga picioarele la diferenţă de 2 propoziţii... cea care nu mai desenează pentru că nu este extraordinară... cea care are 1.58 şi nu vrea să fie mai înaltă, dar şi cea care şi la 44 de kile se simte grasă. :) blonda care vrea să fie şatenă şi şatena care vrea să fie roşcată... cea care plănuieşte să citească un milion de cărţi, dar stă să se uite la x seriale... cea care face lucruri fără să se gândească... cea care duce dorul unui Rentz în 4, dar nu oricare 4... cea care bea Absinth fără să se strâmbe... cea care ar dansa 24 din 24, 7 din 7... cea care s-ar muta lângă Club A... cea care urăşte ciupercile, e alergică la înţepături de insecte şi iubeşte laptele la nebunie...

Sunt Andreea, cu părţi rele mai multe decât bune, cu defecte mai multe decât calităţi, dar pe care o vezi ca pe un înger doar din cauza aspectului :D

pace vouă \/



n-are legatură cu nimic dar... vara miroase a patul în care dormeam până la 2, şi a :) ... toamna miroase a cărţi noi şi a speranţe... iarna are iz de cocolino, eternul meu cocolino cu care adorm în nari seară de seară... iar primăvara... întotdeauna miroase a fericire!