- Matei, nimic din ceea ce iubești nu scapă. Vreodată. Doar se încăpățânează să se-ndepărteze fără să știe că se va întoarce. Fără să prevadă că undeva, în timp și spațiu, punctul 0 e acolo, așteptând să vă întâlniți, să fiți luați pe nepregătite și timpul să se oprească încă odată. Nimic nu e mai colorat ca atunci, mai viu, mai zgomotos și mai cald. Pentru că atunci când s-a îndepărtat, a luat cu ea muzica, nopțile cu mii se stele și lună plină, diminețile în care te trezeai ținând-o de mână, cu soarele furișându-se prin crăpătura perdelei și după-amiezele simple în care mergeți fără țintă. Împrăștiată în toate fetele pe care le vezi, pe care le simți, dar niciodată una dintre ele. De ce? Ăla e un lucru pe care trebuie să-l afli singur, dacă nu ai făcut-o deja.
- Degeaba. Deja urăsc bronzul ei de august, râsul colorat, cum îmi spunea mereu ,,Ți-am zis eu!”, cum își punea mâinile sub ale mele pentru că era prea orgolioasă să-mi spună s-o îmbrățișez sau s-o facă ea prima, cum mă surprindea mereu, deși mă lăsa să cred că sunt cu un pas înainte. Urăsc toate momentele în care am crezut că o să fie-acolo și n-a fost, fiecare noapte în care umbrele noastre se proiectau pe peretele din fața patului, orice sărut prin care mă lega de ea. Urăsc faptul că știa că o să plece și n-a făcut nimic mai mult decât să se îndepărteze fără să îmi lase cale de întoarcere. Urăsc pasul ăla pe care nu l-am făcut către ea, pasul care-a fost începutul libertății care s-a luat de mână cu singurătatea. Urăsc faptul că punctul 0 o să mă facă să o iubesc de 100 de ori mai mult.
pace.
Se afișează postările cu eticheta Cap ou pas cap?. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cap ou pas cap?. Afișați toate postările
marți, 3 iulie 2012
luni, 2 iulie 2012
Se trezise ca după un somn lung. 21 de ani degeaba, pentru că aceea era, într-adevăr, prima zi din viața ei. Tot ceea ce fusese până atunci erau cadre greșite tăiate dintr-un fim. Tot ce urma de atunci încolo era cuprinsul unui roman pe care-l scria cu fiecare pas, zi de zi. Contrastul era mai puternic, saturația începea ușurel să crească, diafragma era acum atât de deschisă încât nu mai zărea detaliile, ci doar foarte multă lumină care o izbea din toate părțile. Uitase orice regulă pe care și-o impusese. Privirile celorlalți nu-i mai zgâriau globul de sticlă în care trăia, iar cuvintele lor nu o mai țineau strâns și nu o mai duceau în locuri în care mai fusese.
Își întinse aripile și plană, mai ușoară cu un milion de gânduri și convinsă că aterizarea n-o să fie una forțată.
pace.
Își întinse aripile și plană, mai ușoară cu un milion de gânduri și convinsă că aterizarea n-o să fie una forțată.
pace.
joi, 7 iunie 2012
Draga Tu.
Lasă oglinda. Știi doar că îți arată ce vrei să vezi. Reflectă doar ce îi spui. Sparge-o. În locul ei pune o pânză albă, mare, goală. Deschide sertarul din dreapta, ia creionul și schițează cea mai frumoasă imagine a ta. Așa cum vrei să fii, așa cum meriți. Desenează tot, de la prima emoție până la ultimul vis, de la primul zâmbet până la ultima lacrimă. Pune pe pânza aia absolut tot ce n-ai făcut, dar ai fi vrut, tot ce-ai făcut și-ai mai face, tot ce visezi în fiecare noapte a fiecărui anotimp.
Dă-le înapoi celorlalți tot ce ai furat de la ei. Știi doar că te-ai născut ca razele tale să împrăștie lucruri bune, zâmbete și îmbrățișări. Nu mai scoate demonii la iveală. Ești mai strălucitoare decât oricare stea, așa că păstrează fotografia unei dimineți frumoase și parfumul lui pe piele, și lasă lumina de la ele să te învăluie.
Colorează. Nu te chinui să fie perfect, nu va fi. Pur și simplu ia pensula, dansează cu ea pe paletă și închide ochii. Trece-ți mâna peste obrazul lui în timp ce doarme, dar aruncă mașinăria aia pe care ai descoperit-o. Da... aia care dă timpul înapoi.
Construiește o ramă din cele mai frumoase momente, din cele mai pure emoții și pune-ți creația deasupra patului. Aia ești tu.
Și ghici ce... ești mai frumoasă decât crezi.
pace.
Dă-le înapoi celorlalți tot ce ai furat de la ei. Știi doar că te-ai născut ca razele tale să împrăștie lucruri bune, zâmbete și îmbrățișări. Nu mai scoate demonii la iveală. Ești mai strălucitoare decât oricare stea, așa că păstrează fotografia unei dimineți frumoase și parfumul lui pe piele, și lasă lumina de la ele să te învăluie.
Colorează. Nu te chinui să fie perfect, nu va fi. Pur și simplu ia pensula, dansează cu ea pe paletă și închide ochii. Trece-ți mâna peste obrazul lui în timp ce doarme, dar aruncă mașinăria aia pe care ai descoperit-o. Da... aia care dă timpul înapoi.
Construiește o ramă din cele mai frumoase momente, din cele mai pure emoții și pune-ți creația deasupra patului. Aia ești tu.
Și ghici ce... ești mai frumoasă decât crezi.
pace.
marți, 5 iunie 2012
Cosmic Love
Stăteam în fața blocului ei și nu simțeam nimic. Bucurie, emoție, nervi, ură, fluturi, nici măcar niște furnici... Absolut nimic. Îmi imaginam cum încă are un maldăr de cărți pe birou, un borcan de Nutella după imprimantă și draperiile trase tot timpul. Că încă îmi simte mâna caldă peste mâna ei.
Mi-am adus aminte cum am văzut-o prima dată, pe scările liceului, mică, purtând un tricou verde și teneși roșii cu căștile în urechi și Blink urlând din ele... Era atât de frumoasă, simplă, exact ca o zi de vacanță. Mi-aduc aminte cum mă uitam la ea și timpul se oprise. Am văzut cum mergeam împreună la Paris, la mare, cum îi dădeam căciula mea iarna, cum alergam prin ploaie, cum ne certam și plângea, apoi cum plecam de lângă ea ca un tiran. Am văzut toate astea înainte să apuc să îi spun măcar un cuvânt, chiar dacă atunci nu speram nici măcar că-și va scoate căștile ca să vadă ce vreau de la ea. Mă îndrăgostisem dinainte să o văd, dinainte să îi simt prezența pe holul întunecat al liceului, dinainte să știu ce e dragostea.
Mi-am adus aminte de primul sărut, cald, moale, ca aripile unui fluture, de prima noapte dintr-un milion, în care nu auzeam decât respirația ei sacadată, de faptul că lângă ea eram liber să fac ce vreau, să fiu cine vreau. Mi-am adus aminte cum, cu 8 ani în urmă îmi promisese că vom fi împreună mereu, că o să stăm împreună, fie într-o cazemată, lângă metroul de la Piața Sudului, fie într-o casă cu gard alb și leagăn de lemn în curte.
Mi-am adus aminte cum fusese a mea, mai a mea decât oricine și apoi cum încet-încet, am pus bucățelele la loc, m-am reconstruit cu totul altfel decât aș fi crezut, m-am transformat într-o piesă de puzzle care se potrivea oriunde. Mi-am adus aminte cât de dor îmi fusese în unele seri, atât de dor că până și în somn îi simțeam mâna pe a mea, atât de dor că dimineața puteam sa jur că și-a lăsat mirosul pe perna mea, atât de dor încât lăsasem pe oglindă mesajul de la ea. Și astăzi era acolo un post-it îngălbenit pe care scrisese simplu: ”Ești al meu, fie că vrei fie că nu”. Mi-am adus aminte cum număram zilele de când nu ne văzusem și când numărătoarea a ajuns la 3 cifre, am crezut că mă sufoc, că am numărat greșit, m-am repezit la calendar și am simțit hârtia cum se mototolește la fel ca sufletul meu. Am închis toate amintirile noastre într-un pachet de Kent 4 pe care l-am pus în cel mai întunecat colț al camerei mele.
Am plecat fără să mă uit înapoi, pentru că știam că nimeni nu o mai văzuse ca mine și nimeni nu mă cunoscuse ca ea. Vroiam să rămână așa, o amintire dulce, ca un vis. Nu vroiam să știu că se schimbase, că îmi uitase numărul de telefon și sărutul, că drumul lung de la Timpuri Noi la Arcul de Triumf nu fusese decât începutul unei dezamăgiri.
pace.
Mi-am adus aminte cum am văzut-o prima dată, pe scările liceului, mică, purtând un tricou verde și teneși roșii cu căștile în urechi și Blink urlând din ele... Era atât de frumoasă, simplă, exact ca o zi de vacanță. Mi-aduc aminte cum mă uitam la ea și timpul se oprise. Am văzut cum mergeam împreună la Paris, la mare, cum îi dădeam căciula mea iarna, cum alergam prin ploaie, cum ne certam și plângea, apoi cum plecam de lângă ea ca un tiran. Am văzut toate astea înainte să apuc să îi spun măcar un cuvânt, chiar dacă atunci nu speram nici măcar că-și va scoate căștile ca să vadă ce vreau de la ea. Mă îndrăgostisem dinainte să o văd, dinainte să îi simt prezența pe holul întunecat al liceului, dinainte să știu ce e dragostea.
Mi-am adus aminte de primul sărut, cald, moale, ca aripile unui fluture, de prima noapte dintr-un milion, în care nu auzeam decât respirația ei sacadată, de faptul că lângă ea eram liber să fac ce vreau, să fiu cine vreau. Mi-am adus aminte cum, cu 8 ani în urmă îmi promisese că vom fi împreună mereu, că o să stăm împreună, fie într-o cazemată, lângă metroul de la Piața Sudului, fie într-o casă cu gard alb și leagăn de lemn în curte.
Mi-am adus aminte cum fusese a mea, mai a mea decât oricine și apoi cum încet-încet, am pus bucățelele la loc, m-am reconstruit cu totul altfel decât aș fi crezut, m-am transformat într-o piesă de puzzle care se potrivea oriunde. Mi-am adus aminte cât de dor îmi fusese în unele seri, atât de dor că până și în somn îi simțeam mâna pe a mea, atât de dor că dimineața puteam sa jur că și-a lăsat mirosul pe perna mea, atât de dor încât lăsasem pe oglindă mesajul de la ea. Și astăzi era acolo un post-it îngălbenit pe care scrisese simplu: ”Ești al meu, fie că vrei fie că nu”. Mi-am adus aminte cum număram zilele de când nu ne văzusem și când numărătoarea a ajuns la 3 cifre, am crezut că mă sufoc, că am numărat greșit, m-am repezit la calendar și am simțit hârtia cum se mototolește la fel ca sufletul meu. Am închis toate amintirile noastre într-un pachet de Kent 4 pe care l-am pus în cel mai întunecat colț al camerei mele.
Am plecat fără să mă uit înapoi, pentru că știam că nimeni nu o mai văzuse ca mine și nimeni nu mă cunoscuse ca ea. Vroiam să rămână așa, o amintire dulce, ca un vis. Nu vroiam să știu că se schimbase, că îmi uitase numărul de telefon și sărutul, că drumul lung de la Timpuri Noi la Arcul de Triumf nu fusese decât începutul unei dezamăgiri.
pace.
joi, 31 mai 2012
Spectrum
O serie de nepotriviri perfecte, fumul de la țigară blocat în gât, amestecat cu niște cuvinte aparent alese aleator și surpriza de a vedea o altă imagine decât cea la care se așteptau.
Undeva, într-un moment în care ei sunt exact ca separarea între mare și cer, într-o dimineață caldă de vară.
A așteptat ca visele să îl prindă din urmă și-apoi a urmat cea mai frumoasă realitate din câte-au fost.
Un moment în care nisipul dintre mâinile lor e cel mai mare lucru pe care-l dețin.
Călătorii nesfârșite în imaginațiile sincronizate prin cel mai pur sărut.
Oboseala după o cursă mai lungă decât viața însăși.
Bucuria unui sfârșit neașteptat.
Tristețea unui început perfect.
Oare.
pace.
Undeva, într-un moment în care ei sunt exact ca separarea între mare și cer, într-o dimineață caldă de vară.
A așteptat ca visele să îl prindă din urmă și-apoi a urmat cea mai frumoasă realitate din câte-au fost.
Un moment în care nisipul dintre mâinile lor e cel mai mare lucru pe care-l dețin.
Călătorii nesfârșite în imaginațiile sincronizate prin cel mai pur sărut.
Oboseala după o cursă mai lungă decât viața însăși.
Bucuria unui sfârșit neașteptat.
Tristețea unui început perfect.
Oare.
pace.
luni, 7 mai 2012
Happiness Loves Company
You're the one who's always choking Trojan
You're the one who's always bruised and broken...
Din ce în ce mai tare. Din ce în ce mai clar. Fiecare fir de mătase mă înconjoară și mă îmbrățișează. Mi-e cald. Înima îmi bate din ce în ce mai tare. O mie de gânduri duc o luptă acerbă să ajungă în fața publicului. Nu mi-e somn, nu mi-e foame. Mâinile mele sunt acoperite de mici diamante mai strălucitoare decât orice altceva am văzut vreodată.
Sleep may be the enemy
But so's another line...
Propozițiile pe care se șoptești se scriu în fața ochilor mei, dar nu le înțeleg. Cu ochii închiși revăd fiecare zâmbet pe care l-am câștigat vreodată. Sorb încă odată din sucul de portocale. E rece. Mult prea rece. Încep să merg ușor către casa ei. Nici nu îmi dau seama cât de repede am început să alerg. În 5 minute sunt acolo unde-am văzut-o și ultima oară.
It's a remedy
You should take more time...
Cu mâinile lipite de geamul rece, cu fulgii de zăpadă încurcați în păr și cu sufletul făcut ghem, mă uit la ea. E exact așa cum mi-o aminteam - veselă, agitată, colorată. Soarbe nervos dintr-o sticlă de bere. Și-a schimbat țigările. I-a zâmbit cu un aer copilăresc. El a trecut pe lângă ea, iar cu mâna stângă i-a atins plictisit părul. N-o să-mi mai zâmbească mie prea curând... sau poate niciodată.
A șters cu un aer abătut aburii de pe geam, a privit către ei încă odată, s-a întors cu spatele, iar zăpada a scârțâit sub bocanci.
...................................................................................................................................................................
- Matei, revino-ți, e timpul să mergem acasă.
You're the one who's always bruised and broken...
Din ce în ce mai tare. Din ce în ce mai clar. Fiecare fir de mătase mă înconjoară și mă îmbrățișează. Mi-e cald. Înima îmi bate din ce în ce mai tare. O mie de gânduri duc o luptă acerbă să ajungă în fața publicului. Nu mi-e somn, nu mi-e foame. Mâinile mele sunt acoperite de mici diamante mai strălucitoare decât orice altceva am văzut vreodată.
Sleep may be the enemy
But so's another line...
Propozițiile pe care se șoptești se scriu în fața ochilor mei, dar nu le înțeleg. Cu ochii închiși revăd fiecare zâmbet pe care l-am câștigat vreodată. Sorb încă odată din sucul de portocale. E rece. Mult prea rece. Încep să merg ușor către casa ei. Nici nu îmi dau seama cât de repede am început să alerg. În 5 minute sunt acolo unde-am văzut-o și ultima oară.
It's a remedy
You should take more time...
Cu mâinile lipite de geamul rece, cu fulgii de zăpadă încurcați în păr și cu sufletul făcut ghem, mă uit la ea. E exact așa cum mi-o aminteam - veselă, agitată, colorată. Soarbe nervos dintr-o sticlă de bere. Și-a schimbat țigările. I-a zâmbit cu un aer copilăresc. El a trecut pe lângă ea, iar cu mâna stângă i-a atins plictisit părul. N-o să-mi mai zâmbească mie prea curând... sau poate niciodată.
A șters cu un aer abătut aburii de pe geam, a privit către ei încă odată, s-a întors cu spatele, iar zăpada a scârțâit sub bocanci.
...................................................................................................................................................................
- Matei, revino-ți, e timpul să mergem acasă.
duminică, 5 iunie 2011
Cap.I - Martie. Paris.
"Hai să ne vedem." Un sms scurt, dar care i-a provocat Anei 1000 de emoţii. "Ok. Ne vedem la statuia din Jardin Atlantique într-o oră."
Oglinda pare prea mare pentru camera ei. Un geam deschis lasă să intre mirosul de flori al căror nume nu îl ştie, pentru că mereu uită să întrebe cum se cheamă. Ruj...? Tuş...? În oglindă, Ana vede siluete. "Vin să te iau de la liceu.", "Ne vedem la cafenea.", "Nu mai pot să ajung azi.", "Te iubesc, dar nu mai putem fi împreună...". Toate mesajele care îi ramaseseră în minte se revărsaseră pe luciul oglinzii neobişnuit de curată. Încercând să se calmeze, respira adânc, încet. Şi atunci îşi dădu seama: pentru fiecare iubit, prietenă, amic, colegă fusese altcineva. Pentru Victor a fost iubita care a urmat după dragostea vieţii lui, pentru Ioana fusese sora pe care şi-o dorise mereu, pentru Şerban fata cu care ieşea la o cafea odată pe an, iar pentru Sorina tipa care îi copia cursurile şi care-i sufla la examene. "Iubim pe cineva, dar drumurile ni se despart, trec luni sau chiar ani întregi până când acceptăm dispariţia, dar cumva avem curajul să ne mai aruncăm încă odată în vârtejul ăsta. Parcă uităm tot ce s-a întâmplat până atunci şi pornim pe acelaşi drum cu paşi emoţionaţi, de parcă nu ştim deznodământul. Avem curajul să luăm totul de la capăt şi de fiecare dată e ceva nou, de absolut fiecare dată suntem alte persoane..." - scrise ea cu litere lunguieţe, mari, pe foile lila ale carneţelului.
Tot ce vroia de la Leo era să îi spună: "O să te iubesc mereu, oricât de nebune o să fie lucrurile între noi". Să decurgă totul natural, simplu şi într-o zi să-şi dea seama că se trezeşte doar ca să îl mai audă încă odată cum îi spune că o iubeşte, că este cea mai frumoasă fată din Univers.
Totuşi... era pregatită să devină din nou altcineva necunoscut ei?
Oglinda pare prea mare pentru camera ei. Un geam deschis lasă să intre mirosul de flori al căror nume nu îl ştie, pentru că mereu uită să întrebe cum se cheamă. Ruj...? Tuş...? În oglindă, Ana vede siluete. "Vin să te iau de la liceu.", "Ne vedem la cafenea.", "Nu mai pot să ajung azi.", "Te iubesc, dar nu mai putem fi împreună...". Toate mesajele care îi ramaseseră în minte se revărsaseră pe luciul oglinzii neobişnuit de curată. Încercând să se calmeze, respira adânc, încet. Şi atunci îşi dădu seama: pentru fiecare iubit, prietenă, amic, colegă fusese altcineva. Pentru Victor a fost iubita care a urmat după dragostea vieţii lui, pentru Ioana fusese sora pe care şi-o dorise mereu, pentru Şerban fata cu care ieşea la o cafea odată pe an, iar pentru Sorina tipa care îi copia cursurile şi care-i sufla la examene. "Iubim pe cineva, dar drumurile ni se despart, trec luni sau chiar ani întregi până când acceptăm dispariţia, dar cumva avem curajul să ne mai aruncăm încă odată în vârtejul ăsta. Parcă uităm tot ce s-a întâmplat până atunci şi pornim pe acelaşi drum cu paşi emoţionaţi, de parcă nu ştim deznodământul. Avem curajul să luăm totul de la capăt şi de fiecare dată e ceva nou, de absolut fiecare dată suntem alte persoane..." - scrise ea cu litere lunguieţe, mari, pe foile lila ale carneţelului.
Tot ce vroia de la Leo era să îi spună: "O să te iubesc mereu, oricât de nebune o să fie lucrurile între noi". Să decurgă totul natural, simplu şi într-o zi să-şi dea seama că se trezeşte doar ca să îl mai audă încă odată cum îi spune că o iubeşte, că este cea mai frumoasă fată din Univers.
Totuşi... era pregatită să devină din nou altcineva necunoscut ei?
marți, 1 martie 2011
Cap ou pas cap?
Sophie!
A reinceput jocul
Fericirea pura.
Minunat!
Era mai bun ca orice.
Mai bun ca orice drog, ca heroina, cocaina, fitz, joint, shutz, sniff, pete, gunja, marihuana, cannabis, beue, peyole, buvalle, racine, LSD, extasy,
Mai bine ca sexul, felatia, 69, masturbarea, Kama Sutra..
Mai bun ca untul de arahide
Mai bun ca trilogiile George Lucas, sfarsitul lui “2001″,
Marylin, Schtroumfeta, Lara Croft,
Naomi Campbell
Jimmy Hendrix, Neil Armstrong pe luna
plimbarea lui Mos Craciun,
decat Bill Gates,
transele lui Dalai-Lama,reinvierea lui Lazar
decat colagenul de pe buzele Pamelei Anderson
decat Woodstock, petrecerile rave cele mai orgasmice,
decat apararea lui Sade, Rimbaud, Morrison si Castaneda
Mai bun decat libertatea
Mai bun decat viata
Un film frumos, văzut prin ochii unei puştoaice, pe atunci, şi al unei semi-femei, acum. Un film care mi-a ramas în minte într-un mod foarte ciudat. Sophie şi Julien, doi copii frumuşei, dar cam dezaxaţi, care se iubesc într-un fel aparte. Iubirea platonică, prietenia, nebunia cauzată de iubire, gelozia, tinereţea şi greşelile, dragostea vecină cu nebunia şi în cele din urmă regăsirea şi liniştea sunt etapele pe care le parcurg, evident nu în ordinea asta. Îşi tot răstălmăcesc vieţile cu întrebarea “Cap ou pas cap?“, al cărei răspuns este invariabil “Cap!Bien sûr!“.
Jeux d'enfants.
pace vouă\/
A reinceput jocul
Fericirea pura.
Minunat!
Era mai bun ca orice.
Mai bun ca orice drog, ca heroina, cocaina, fitz, joint, shutz, sniff, pete, gunja, marihuana, cannabis, beue, peyole, buvalle, racine, LSD, extasy,
Mai bine ca sexul, felatia, 69, masturbarea, Kama Sutra..
Mai bun ca untul de arahide
Mai bun ca trilogiile George Lucas, sfarsitul lui “2001″,
Marylin, Schtroumfeta, Lara Croft,
Naomi Campbell
Jimmy Hendrix, Neil Armstrong pe luna
plimbarea lui Mos Craciun,
decat Bill Gates,
transele lui Dalai-Lama,reinvierea lui Lazar
decat colagenul de pe buzele Pamelei Anderson
decat Woodstock, petrecerile rave cele mai orgasmice,
decat apararea lui Sade, Rimbaud, Morrison si Castaneda
Mai bun decat libertatea
Mai bun decat viata
Un film frumos, văzut prin ochii unei puştoaice, pe atunci, şi al unei semi-femei, acum. Un film care mi-a ramas în minte într-un mod foarte ciudat. Sophie şi Julien, doi copii frumuşei, dar cam dezaxaţi, care se iubesc într-un fel aparte. Iubirea platonică, prietenia, nebunia cauzată de iubire, gelozia, tinereţea şi greşelile, dragostea vecină cu nebunia şi în cele din urmă regăsirea şi liniştea sunt etapele pe care le parcurg, evident nu în ordinea asta. Îşi tot răstălmăcesc vieţile cu întrebarea “Cap ou pas cap?“, al cărei răspuns este invariabil “Cap!Bien sûr!“.
Jeux d'enfants.
pace vouă\/
Abonați-vă la:
Postări (Atom)