Cosmic Love

Stăteam în fața blocului ei și nu simțeam nimic. Bucurie, emoție, nervi, ură, fluturi, nici măcar niște furnici... Absolut nimic. Îmi imaginam cum încă are un maldăr de cărți pe birou, un borcan de Nutella după imprimantă și draperiile trase tot timpul. Că încă îmi simte mâna caldă peste mâna ei. 

Mi-am adus aminte cum am văzut-o prima dată, pe scările liceului, mică, purtând un tricou verde și teneși roșii cu căștile în urechi și Blink urlând din ele... Era atât de frumoasă, simplă, exact ca o zi de vacanță. Mi-aduc aminte cum mă uitam la ea și timpul se oprise. Am văzut cum mergeam împreună la Paris, la mare, cum îi dădeam căciula mea iarna, cum alergam prin ploaie, cum ne certam și plângea, apoi cum plecam de lângă ea ca un tiran. Am văzut toate astea înainte să apuc să îi spun măcar un cuvânt, chiar dacă atunci nu speram nici măcar că-și va scoate căștile ca să vadă ce vreau de la ea. Mă îndrăgostisem dinainte să o văd, dinainte să îi simt prezența pe holul întunecat al liceului, dinainte să știu ce e dragostea.

Mi-am adus aminte de primul sărut, cald, moale, ca aripile unui fluture, de prima noapte dintr-un milion, în care nu auzeam decât respirația ei sacadată, de faptul că lângă ea eram liber să fac ce vreau, să fiu cine vreau. Mi-am adus aminte cum, cu 8 ani în urmă îmi promisese că vom fi împreună mereu, că o să stăm împreună, fie într-o cazemată, lângă metroul de la Piața Sudului, fie într-o casă cu gard alb și leagăn de lemn în curte.

Mi-am adus aminte cum fusese a mea, mai a mea decât oricine și apoi cum încet-încet, am pus bucățelele la loc, m-am reconstruit cu totul altfel decât aș fi crezut, m-am transformat într-o piesă de puzzle care se potrivea oriunde. Mi-am adus aminte cât de dor îmi fusese în unele seri, atât de dor că până și în somn îi simțeam mâna pe a mea, atât de dor că dimineața puteam sa jur că și-a lăsat mirosul pe perna mea, atât de dor încât lăsasem pe oglindă mesajul de la ea. Și astăzi era acolo un post-it îngălbenit pe care scrisese simplu: ”Ești al meu, fie că vrei fie că nu”. Mi-am adus aminte cum număram zilele de când nu ne văzusem și când numărătoarea a ajuns la 3 cifre, am crezut că mă sufoc, că am numărat greșit, m-am repezit la calendar și am simțit hârtia cum se mototolește la fel ca sufletul meu. Am închis toate amintirile noastre într-un pachet de Kent 4 pe care l-am pus în cel mai întunecat colț al camerei mele.

Am plecat fără să mă uit înapoi, pentru că știam că nimeni nu o mai văzuse ca mine și nimeni nu mă cunoscuse ca ea. Vroiam să rămână așa, o amintire dulce, ca un vis. Nu vroiam să știu că se schimbase, că îmi uitase numărul de telefon și sărutul, că drumul lung de la Timpuri Noi la Arcul de Triumf nu fusese decât începutul unei dezamăgiri.

pace.