Spectrum

O serie de nepotriviri perfecte, fumul de la țigară blocat în gât, amestecat cu niște cuvinte aparent alese aleator și surpriza de a vedea o altă imagine decât cea la care se așteptau.

Undeva, într-un moment în care ei sunt exact ca separarea între mare și cer, într-o dimineață caldă de vară. 

A așteptat ca visele să îl prindă din urmă și-apoi a urmat cea mai frumoasă realitate din câte-au fost.

Un moment în care nisipul dintre mâinile lor e cel mai mare lucru pe care-l dețin.

Călătorii nesfârșite în imaginațiile sincronizate prin cel mai pur sărut.

Oboseala după o cursă mai lungă decât viața însăși.

Bucuria unui sfârșit  neașteptat.

Tristețea unui început perfect.

Oare.

pace.

Tongue Tied

Toți fugim după timp, după încă un moment împreună, după încă o ocazie să împărțim cafeaua și aceeași scrumieră. Din păcate, fuga după timp ne împedică să vedem cât de aproape suntem de ceea ce ne dorim, cât de simplu este să îl avem și mai ales, cât de ușor este să pierdem acest ,,ceva”. E foarte ,,la îndemână” să zici ,,mâine” fără să realizezi că mâine e mai departe decât crezi, mai periculos decât vrei și mai ușor de uitat decât ți-ai imaginat.

Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la persoana pe care am admirat-o toată adolescența, cea care m-a făcut să vreau pentru prima dată să strălucesc, dar și cea în fața căreia am făcut nenumărate greșeli copilărești. Mi-a arătat cât de importante sunt cuvintele, cât de buni prieteni îți sunt cărțile și ce mult contează să știi cum să pui în vorbe ceea ce simți. Umorul, uneori negru, alteori absolut normal, stilul de a vorbi, aparent rece, dar cu inflexiuni care trădau dragostea pe care ne-o purta, toate astea ne făceau să o îndrăgim chiar mai mult, în ciuda faptului că se străduia să fie cât mai distantă. M-a făcut să vreau să fiu femeie, o femeie elegantă, ca ea, să fiu integră, diplomată, calmă, puternică. Ea a fost cea spre care arătam cu degetul când mă întreba cineva ce vreau să mă fac atunci când termin liceul. Din păcate, mi-am luat ,,la revedere” pentru totdeauna.

 Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la cel care mă enervează cel mai tare, care mă face să vreau să fiu mai bună, mai deșteaptă, mai hotărâtă, cel cu care mă asemăn mai mult decât aș vrea să recunosc. Cel pe care simt că îl scap printre degete, care mă face să îmi fie frică de viitor, dar și cel care, paradoxal, mă face să fiu optimistă. M-a învățat să fac ceea ce iubesc acum cel mai mult, mi-a deschis calea către cea mai frumoasă abilitate pe care o am și a fost singura persoană care a stat în bătaia focului pentru mine, chiar dacă eram vinovată. A fost tot ceea ce și-a dorit cineva vreodată: o persoană care să te susțină și să te încurajeze chiar dacă ai greșit și șansele să ratezi sunt maxime. Spre el arătam cu degetul atunci când vârsta mea se scria doar cu o cifră și visam la ce voi ajunge atunci când voi putea purta tocuri. Din fericire, mi-am luat ,,la revedere” doar pentru puțin timp.


Ieri mi-am luat ,,la revedere” de la dragostea care m-a definit în ultimii ani și care o să fie o amintire frumoasă, a unei alte lumi în care am fost așa cum am vrut mereu sa fiu. Ieri am pus punct fără să urmeze imediat ,,și de la capăt”, fără să mai pot spera că, undeva, în timp și spațiu, lucrurile vor fi bune. Mi-am luat ,,la revedere" de la persoana care, atunci când am fost mai puțin ,,eu”, a fost acolo să spere că o să redevin ceea ce trebuie, chiar dacă realitatea era mai crudă decât ne-am fi dorit. Într-un univers paralel, în momentul ăsta, suntem cu siguranță mai grozavi decât oricine și mai frumoși decât toți.  Dar în acest univers am dat șansa viselor și fericirii să devină realitate într-un mod mai simplu decât o făceam până acum. De data asta mi-am luat ,,la revedere” pe timp nelimitat.

Ieri am pus pauză la cea mai specială relație de la simbioză încoace. Am adunat într-un folder tot ceea ce suntem, ceea ce am fost și ce nu vom mai fi și am pus deoparte, pentru momentul în care o să am curajul să fiu exact așa cum mă descrie: specială, unică, extraordinară. O îmbrățișare de care îmi era teamă și un ,,la revedere” timid au făcut distanța să pară de un univers, nu de mii de kilometri. Oricât m-am pregătit pentru asta, m-a luat prin surprindere și-am făcut ce știu eu cel mai bine: să tac. Dar știu că alegerile se fac pe sprânceană, cu inima în gât și cu o mie de speranțe și vise în suflet. De-aia sunt sigură că povestea nu se încheie și că va fi exact așa cum a început - o poveste de dragoste la distanță, în care doar gândul că e cineva acolo, dincolo de tastatură, dincolo de ecran și de avatar, cineva care tocmai pentru că e diferit te face să crezi că asemănările dintre eroii din cărți sunt cea mai mare minciună posibilă. De data asta mi-am luat ,,la revedere” pe o perioadă ce nu poate fi bifată în calendare.

Ieri, în ziua în care oamenii pleacă, am mai crescut un pic. Ieri m-am rătăcit încă puțin, dar de data asta nu sunt contra cronometru. Îmi dau tot timpul din lume.

Azi, în fața unui cafe latte cu miere, îmi imaginez viitorul, așa cum aș fi vrut să fie: perfect. “Aș putea să…” îmi fuge prin cap înaintea fiecărui verb care mă face să cred că sunt nebună de legat. Apoi, îmi imaginez viitorul așa cum ar putea fi, într-un mod realist, uman, imperfect. Nu mai plănuiesc exclusiv succese, ci mă pregătesc să eșuez în cel mai frumos mod. Nu mă sperie, nu mă face să trag draperiile și să aleg un serial în detrimentul realității, ci mă motivează, mă umple de bucurie și mă face să cred că abia aștept să spun ,,Acum un an...”. Azi refuz să am o inimă fragilă, să mă ascund într-un colț întunecat și rece al minții mele. Azi am mai crescut o zi.

Și pentru că deja mi-e dor de Grey, o să îmi aduc aminte de citatul care mi-e cel mai drag: The ties that bind us are sometimes impossible to explain. They connect us, even after it seems like the ties should be broken. Some bonds defy distance, and time, and logic. Because some ties are simply meant to be. 

pace.

Black Holes and Revelations

Îmi las sufletul sa zboare către un răsărit peste mare. Îmi pun un inel de emoții pe deget și cercei din cuvintele tale în urechi. Îmi pun îmbrățișarea ta pe mine. Îmi înfășor la gât o eșarfă din sărutul tău și mă iau de mână cu nesiguranța. Cobor scările către subsolul sufletului tău și iau metroul care trece lin prin camera ta goală. Merg agale către casa ta. Zâmbesc.

Degetele mele îți aranjează o șuviță de pe frunte. Pornești mașina cu zâmbetul meu. Din oglinda retrovizoare te privesc niște ochi tulburi de un albastru spălăcit. Gonești cu mașina printre amintiri și speranțe, cu gândul  la mine și sufletul pe jumătate gol, lăsându-mi loc să mă cuibăresc în el. De pe scaunul din dreapta, fantoma mea îți acoperă ochii cu mâinile. Tu râzi.

Îmi plac doar contractele cu sufletul meu.

pace.

Pure Morning

Azi am mai făcut un pas către mine. Am avut parte de o zi destul de plina de revelații, mai previzibile sau mai surprinzătoare și am urmat puțin semnele, chiar dacă nu m-au dus undeva în mod special. Am ajuns, oarecum din întâmplare, la o conferință despre cunoașterea de sine. În fața mea a stat, pentru trei ore, o persoană care m-a inspirat. Așa cum mă așteptam, partea rațională din mine a râs puțin de ea, pentru că în mod obișnuit aș judeca o persoană care acceptă să fie atât de deconectată de realitate. Abia la sfârșit am realizat că... e simplu: pentru ea realitatea e definită altfel decât pentru mine. Și cumva, îmi plăcea definiția ei. În câteva ore am ajuns să recunosc anumite lucruri despre mine. Ce lucruri, e irelevant, că nu-s life-changing, încă.

O chestie care mă va ajuta, totuși, în drumul meu către a mă descoperi și a înțelege de ce fac, de multe ori, lucruri inexplicabile, a fost că mi-a adus aminte de ce mă apucasem eu de citit cărți cu nume greu de pronunțat din sfera psihologiei. Mă apucasem să le citesc, și în final, să le și înțeleg, pentru că am simțit mereu un dezechilibru în mine. Un dezechilibru greu de explicat pentru ceilalți, sau de către ei, un dezechilibru care m-a făcut să mă concentrez din ce în ce mai puțin la ce am, și din ce în ce mai mult la ce îmi lipsește. Am primit o parte a răspunsului la întrebarea: de ce nu pot să fiu fericita? Era tocmai pentru că nu ma implicam total în tot ce făceam. Mă implicam în sensul că eram disponibilă cu mintea, cu trupul, către activitatea respectivă, dar nu și cu sufletul. De ce era el în altă parte, e o altă poveste al cărei sfârșit nu îl cunosc încă. Ce am aflat eu e un lucru foarte important, și anume că gândesc prea mult. Prea multă focalizare pe mental generează dezechilibru aka disturbarea armoniei interioare. Nu sunt încă pregătită să iau asta 100% în serios, dar știu că undeva, deep down, așa e. Și ce-am mai abordat eu nu tocmai bine a fost că nu mereu am făcut lucrurile în concordanță cu convingerile mele, iar asta m-a adus pe drumul sigur către dezechilibru. Problema e alta, și anume că nu mereu convingerile mele sunt ușor acceptate de restul și că, de cele mai multe ori, putea chiar să îi rănească. Cred că cel mai important lucru ar fi ca de acum înainte să gândesc un pic mai puțin și să acționez mai des după regulile mele, și nu ale altora.

Și acum închei cu niște cuvinte de-ale lui Charlie Chaplin care mie mi-au plăcut mult, mai ales că au fost citite de un alt participant cu o voce extrem de pătrunzătoare.

”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.


În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate. 

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul…
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numește … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”

pace.

The City Lights

În fiecare zi, din aprilie și până în noiembrie, stătea în fața blocului meu tăcută, privind în gol spre blocul de vis-a-vis. Era cam cât mine de înălțime, iar ochii ei albaștri licăreau slab a tristețe. Îi spuneam ”Săru' mâna” într-un mod automat și de obicei treceam rapid pe lângă ea. Mereu vroiam sa o întreb ce face. Pur și simplu ce face. Dar îmi era rușine, cred. De fapt, de multe ori mă abțin de la a spune orice, din rușine, teamă sau orgoliu.

În ziua aceea, însă, ca și cum aș fi făcut asta mereu, am întrebat-o: ”Ce faceți?” Surprinsă, am avut parte de cel mai cald zâmbet pe care l-am văzut vreodată. Mi-a spus încet că ar avea nevoie de ajutor să dea jos perdeaua ca să o curețe. M-am oferit să fac eu asta. Am stat în sufragerie câteva ore, pe un jilț mare, verde. În cameră mirosea a naftalină și a lemn vechi. Mi-a povestit despre viața ei. Se îndrăgostise de un băiat, Ștefan, cu un an mai mare, atunci când era de vârsta mea. M-a șocat destul de mult faptul că mi l-a descris în detaliu, deși nu îl mai văzuse de 60 de ani. S-a întâlnit cu el nu mai mult de câteva luni, până când ai ei i-au interzis să-l mai vadă, din diferite motive. S-a conformat și la puțin timp a cunoscut un alt băiat, Florin. L-a plăcut și după un an a cerut-o în căsătorie. A devenit profesoară, a avut o căsnicie fericită, deși mi-a mărturisit că s-a gândit la Ștefan în fiecare zi în care nu l-a văzut. Soțul ei a murit acum vreo 10 ani, iar ea a rămas singură - nu au avut copii, iar rudele ei muriseră și ele. Mi-a povestit despre Ștefan, cum îl visa din când în când, că nu încercase să afle ce mai face pentru că avea impresia că e prea dureros, dar cum regreta că nu a încercat măcar să rămână într-un fel de prietenie cu el și și-a adus aminte momentul în care a crezut că l-a văzut pe stradă. Spunea că a simțit că i se înmoaie genunchii, că timpul se oprise și că a avut impresia că nu trecuse nici măcar o zi de când nu se văzuseră. Dar s-a întors către ea și era altcineva care aducea puțin cu el. Am mai vorbit câteva ore, iar la sfârșit am auzit pentru prima dată, de la ea, despre firul roșu care ne leagă destinele. Apoi, cu o mișcare lentă, mi-a pus în palmă un inel. Era inelul de logodnă pe care i-l dăduse Florin. Am încercat să refuz, dar nu am făcut decât să o determin să insiste. Într-un final l-am luat, iar pe moment nu mi-am dat seama că poate nu e de bun augur să fac asta.

Ascultasem o poveste a unui om care probabil de-abia aștepta să o spună, dar nu am putut scoate nimic pe gură. Nu era nimic de zis. Am luat-o ușor în brațe, deși mi-era ciudat, era totuși un om străin, dar am avut senzația că asta vroia. Nu m-a îmbrățișat înapoi, însă mi-a spus că s-a bucurat că am ascultat-o. Am pășit pe holul întunecos și mi-a zis ”Ai grijă de tine”. Nu cred că știa cum mă cheamă. Am auzit ușa închizându-se și m-am simțit un pic eliberată. Nu știu de ce, dar am avut un sentiment foarte ciudat cât timp am stat de vorbă ea. M-am dus acasă și m-am tot foit, fără să mă pot concentra la nimic. Asta se întâmpla acum 3 ani.

Am tot vrut să fac ceva cu acel inel, încă de când am realizat că s-ar putea să nu fie norocos, dar nu m-am hotărât ce.

Anul ăsta, după 3 zile însorite în Vamă, am revenit acasă. Pentru că stătea la parter, mă obișnuisem ca, de fiecare dată când intru în bloc, să mă uit la ușa ei. Am făcut asta și acum, dar deasupra era agățată bucata de bumbac negru care mă bagă mereu în filme cam proaste. M-au trecut fiori și am rămas tăcută, un minut, rememorând ciudata întâlnire cu ea și încercând să îmi amintesc când o văzusem ultima dată.

Sunt puține clipe de genul ăsta, în care simt că am ajuns undeva la momentul potrivit; pe majoritatea cred că le ratez, din neatenție, însă acele câteva ore îmi vor rămâne în minte multă vreme. Oare câte momente, secunde de genul ăsta au trecut pe lângă mine fără ca eu să le conștientizez? Ne simțim condiționați să așteptăm momente mărețe care să ne dea lumea peste cap și să ne schimbe perspectiva. Dar viețile noastre nu gravitează în jurul acestora, ci în jurul momentelor grozave care de multe ori ne prind aparent nepregătiți. Când mi-a mulțumit, am avut puternica impresie că i-am produs bucurie, iar de la înălțimea celor 21 de ani, am crezut chiar că existam doar ca să îi ofer o ultimă ocazie să se destăinuie cuiva, să spună ce are pe suflet fără să fie judecată sau întreruptă. În mod pueril, dar simpatic, nu cred că m-am simțit vreodată mai importantă decât atunci.

pace.

Sarcastic

Țuguiază-ți buzele într-o poză pe care ți-o faci sigur ca să vedem ce cool ești.  Cât o să mai dureze până când o sa vezi că faci toate astea pentru că te desconsideri? Fugi pentru că habar nu ai cine ești și, mai rău decât atât, cine vrei să fii. Te adăpostești sub umbrela petrecerilor, a ieșirilor în cluburi întunecate și în cafenele over-priced pentru ca fără ele n-ai ști cum să îți umpli timpul. Ai fi tu cu tine, cu ei, fără nicio idee încotro. Ești gol pe dinăuntru.

Fă paradă cu toate locurile în care mergi cu o curea pe post de fustă și cu stima de sine alimentată de numărul de ochi care se benoclează la cracii tăi. Pune poze cu rochii cât mai scurte, pahare cât mai multe băute în locuri cat mai diverse. Beton! Te rezumi la sandale frumoase de la Zara și apă plată cu lămâie băută la un lounge bar de fițe unde te-a invitat tipul pe care l-ai agățat aseară în Gaia. Îți tragi pe tine o rochie sclipitoare și un zâmbet șui și speri ca la sfârșitul serii, bilanțul să arate ca ai produs mai mult decât ai investit.

Spune cuvinte mari: "Mă poți suna oricând, la orice oră!", "O să te iubesc mereu", "Ești cel mai important om pentru mine". Suferi ca un cal împușcat pentru că așa scrie-n scenariu. Dă bine. "Dar ce, chiar credeai ce-am zis? Nu eram în apele mele". Pai da, trebuia să ne imaginăm, pentru că apele tale se rezumă la tot ce-i superficial și sclipitor pe lumea asta. Copiezi tot ce vezi și-ți place, aspiri la a fi mai bun, dar dacă vorbești cu tine, tot ce-auzi e un ecou.
 
Ar trebui sa vă-ntâlniți. Sunteți făcuți unul pentru celălalt.

pace.

Și azi și ieri...

Și ce dacă aleg să trăiesc altfel decât ar trebui? Și ce dacă visez la lucruri care nu se vor întâmpla pentru că eu am făcut să fie așa? Da, alegerile pe care le facem duc undeva, curiozitatea însă mă bate pe umăr grav. Dar răbdarea îmi dă o palmă după ceafă și-mi spune să aștept. Mă văd făcând tot ce-am plănuit vreodată, doar ca puțin altfel decât mă gândeam eu. Și, ca acum ceva timp, mă așteaptă o perioadă mai ciudățică. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, momentul când am dus la gară pe cineva care și-a pus amprenta pe ce eram, pe ce sunt. Apoi, îmi imaginez de parcă ar fi mâine, momentul în care o s-o fac din nou, doar că de data asta nu cu bucurie, ci cu nesiguranță.

O sa ma detașez curând de toate lucrurile care m-au adus în situația să fiu ceva ce nu ma caracterizează, dar acum e timpul să am răbdare cu mine. Să nu-mi mai cer sa fiu pozitivă, fericită, calmă, doar pentru că restul au nevoie de asta. Scriu dintr-un loc unde, acum ceva vreme, luam micul dejun după o noapte agitată, un loc unde am mai venit în momentele ce au urmat îndeplinirii unor dorințe, chiar dacă acum nu e cazul. Poate de-aia îl și asociez cu ceva pozitiv. Îmi dau o stare bună masa asta, cafeaua pe care-am comandat-o și țigara pe jumate fumată.

Și pentru că și cei din jur sunt fericiți, par a fi și eu. Mi-e de ajuns.

pace.

Happiness Loves Company

You're the one who's always choking Trojan
You're the one who's always bruised and broken...

Din ce în ce mai tare. Din ce în ce mai clar. Fiecare fir de mătase mă înconjoară și mă îmbrățișează. Mi-e cald. Înima îmi bate din ce în ce mai tare. O mie de gânduri duc o luptă acerbă să ajungă în fața publicului. Nu mi-e somn, nu mi-e foame. Mâinile mele sunt acoperite de mici diamante mai strălucitoare decât orice altceva am văzut vreodată.
 
Sleep may be the enemy
But so's another line...

Propozițiile pe care se șoptești se scriu în fața ochilor mei, dar nu le înțeleg. Cu ochii închiși revăd fiecare zâmbet pe care l-am câștigat vreodată. Sorb încă odată din sucul de portocale. E rece. Mult prea rece. Încep să merg ușor către casa ei. Nici nu îmi dau seama cât de repede am început să alerg. În 5 minute sunt acolo unde-am văzut-o și ultima oară.

It's a remedy
You should take more time...

Cu mâinile lipite de geamul rece, cu fulgii de zăpadă încurcați în păr și cu sufletul făcut ghem, mă uit la ea. E exact așa cum mi-o aminteam - veselă, agitată, colorată. Soarbe nervos dintr-o sticlă de bere. Și-a schimbat țigările. I-a zâmbit cu un aer copilăresc. El a trecut pe lângă ea, iar cu mâna stângă i-a atins plictisit părul. N-o să-mi mai zâmbească mie prea curând... sau poate niciodată. 

A șters cu un aer abătut aburii de pe geam, a privit către ei încă odată, s-a întors cu spatele, iar zăpada a scârțâit sub bocanci. 


...................................................................................................................................................................

- Matei, revino-ți, e timpul să mergem acasă.