Femeia este cea care trebuie sa insiste, care trebuie sa implore, care trebuie sa lase deoparte demnitatea pentru ca si ea, dar si el, sa fie fericiti. El este prea las, prea orgolios sau prea prost ca sa mai poata face ceva. El doar bea inca o bere, ii spune prietenului cel mai bun ca 'nu vroia decat sa o adauge pe lista de cuceriri' si desi poate il doare si pe el undeva in partea stanga, sus, a bustului, nu stie ce inseamna, nu ii pasa, sau nu il deranjeaza. As vrea ca tot acest sexism sa dispara. Serios. E fix chestia aia cu tipul care se culca cu x femei si e macho, iar tipa care se culca cu x-1 barbati si este o prada usoara. Dragii mei, noi stim sa iubim intotdeauna. Noi stim sa suferim cand trebuie, dar mai ales cand nu trebuie, pentru cine nu trebuie. Noi stim sa ne daruim celui care este 'the one' dar si celui care este departe grav de acest statut. Stim sa avem buzele calde, inima deschisa. Stim sa invaluim in cele mai frumoase cuvinte dragostea pe care v'o purtam. Stim sa fim femei cand vrem sa va seducem, si fetite cand vreti sa aveti grija de noi, cand masculinitatea va joaca feste. Va citim gandurile de multe ori, si de si mai multe ori stim ce ganditi atunci cand nici macar voi nu aveti idee. Voi? Nici nu realizati cand 'the one' este langa voi, ar putea sa va impunga cu un ac in partile dorsale si nu v'ati prinde. Sau poate nu va pasa. Cred ca asta este explicatia. Uneori ele sunt cele care dau totul si ajung apoi sa regrete ca v'au cunoscut. Insa a doua zi ele stiu clar ca cel mai frumos lucru pe care l'au facut vreodata a fost sa va iubeasca.. Stiu ca v'au facut, poate, cel mai mare serviciu, ca ati gustat din particica din rai pe care ele o pot oferi. Dar si voi, ne iubiti cand avem SPM, cand ne plangem ca ne'a mai iesit un 'ceva' pe fatza. Ne aduceti flori, ne faceti masaj, ne faceti surprize si ne mangaiati in somn. Dar de ce ei, cei care iubesc pana la capat, fara sa le pese de nimic altceva nu se intalnesc cu ele, cele care se indragostesc si adorm cu gandul la el, cu capul pe pieptul lui, gandindu'se ca nimic din ce au simtit nu seamana cu 'asta', nu se intalnesc? Pentru ca ar fi perfect, d'aia!
pace voua\/
miercuri, 28 octombrie 2009
"Am alergat odata cu timpul"
Incredere.. un cuvant pe care eu il folosesc des.. Dar oare stiu ce inseamna? O fi bine sa ai incredere oarba in apropiati? Sau e mai bine sa fii constient ca oricine greseste si ca de multe ori, fara sa vrem poate, toti gresim fata de cei pe care ii iubim...? Dar lumea ar fi un loc atat de urat si trist daca nu am putea sa ne gandim, macar o singura data, ca ne putem lasa purtati de mana de "ceilati", legati la ochi pe marginea prapastei.. Si e uimitoare senzatia.. Cand te uiti in ochii cuiva si vezi acolo ceva ce nu ai mai vazut de o groaza de timp.. Vezi ca te asculta, ca te iubeste, ca ar face o gramada de chestii pentru tine si ca desi ai gresit, el tot te priveste ca la inceput, ca si cum ai fi "flawless". Pacat ca uneori oamenii nu aleg cu atentie persoanele in ochii carora sa caute sclipirea aia si sentimentul de siguranta. De cateva ori nici eu nu am luat cele mai bune decizii in privinta persoanelor in care sa am incredere, nu ca a vedea lucrurile bune din oameni ar fi ceva rau, dar e enervanta dezamagirea aia.. Chestia aia cand spui "ce bou am fost!". In schimb, ador sa observ atentia cu care sunt ascultata sau certata, sa fiu privita cu ochii aia mari care vad lucrurile pe care ceilalti nu le vad si iubesc sentimentul ala de siguranta; chiar nu as putea sa fiu linistita fara sa il simt macar odata la cateva luni..
Mi'ar placea sa mai vad lumea prin ochii unui copil. E genial. Totul e ca un teren de joaca, toate lucrurile sunt neinsemnate, o nota proasta, o persoana pe care nu o placi.. Toate pier in fatza unei jucarii frumoase, sau a unei iesiri in parc, intr'o primavara frumoasa. Mi'e dor de primavara.. de copacii infloriti, de mirosul "ala".. Nu stiu daca tocmai faptul ca sunt fericita ma face sa cred ca il simt, sau il simt si chestia asta ma face fericita, dar momentan am o perioada foarte nice.. Mai stau si ma gandesc cum ne stricam de ras cand eram copii, cum plangeam din orice prostie, sau cum ne rugam de parinti sa ne lase afara cand luam cate o nota mai proasta, cand toate sentimentele parca erau de 1000 de ori mai puternice si toate lucrurile pe care le vreau acum, de exemplu, atunci nu insemnau nimic. Un lego, un kinder sau o mare savarina zemoasa erau cele mai mari placeri. Acum totul e prea complicat. Relatii, trebuie sa le mentinem, sa respectam sau sa iertam, sa iubim si sa ne prefacem. Atunci totul era mult mai simplu, nu ne indragosteam, ne jucam toti, fete, baieti, fara niciun fel de alta conotatie. Nu simteam invidie, gelozie, ura sau nervi si orice suparare trecea cu un pupic de la mama, sau cu o inghetata. Munca, alta chestie stupida din lumea adulta. Sa tot vezi aceleasi fetze in fiecare zi si eventual sa faci ceva ce nu iti place in mod special, 8 ore pe zi, sa trebuiasca sa fii pe placul unui om care iti este mai mult decat antipatic, toate astea sunt o parte din "cotidianul" multora dintre "ei". And this sucks!
Multa lume imi spune ca sunt iresponsabila. S'ar putea chiar sa fie adevarat, dar mie imi place atat de mult asta.. Nu e o scuza, dar intr'un fel, faptul ca nu ma gandesc prea mult inainte sa fac ceva e una dintre chestiile care ma fac sa fiu inca un semi'copil cretin. Sunt multe lucruri pe care le regret apoi, pentru ca fac pe cineva sa se simta prost, sau sa sufere, si sunt constienta ca toti ceilalti nu apreciaza iresponsabilitatea mea, sau faptul ca sunt usor aeriana. Dar parca asta ma face sa simt, macar din cand in cand, ca inca sunt copil. Imi place sa fac tampenii, sa ma joc chiar si atunci cand nu e cazul, si stiu sigur ca tuturor le place sa se mai rasfete din cand in cand, desi nu recunosc. Imi place sa fiu zapacita sau rasfatata, sa las toate chestiile pe ultima suta de metri, sa uit de lucruri si sa mi se aduca aminte cu o privire dojenitoare si funny, uneori chiar imi place sa fiu certata, pentru ca stiu sigur ca cel ce ma cearta ma si iubeste, sau macar tine acolo, putintel, la mine. Cui nu ii place sa se mai simta, macar pentru 5 minute, copil, jucandu'se mai stiu eu ce joc, mancand ceva bun sau uitandu'se pe poze vechi? Sa fim seriosi, in coltul mintii oricarui om exista dorinta asta sa se mai joace putin, sa mai faca ceva fara sa se gandeasca la consecinte, sa nu fie tras la raspundere pentru o fapta de care este mai putin mandru. Cine nu recunoaste minte cu nerusinare. Ce e asa amuzant in a fi responsabil? Da, ok, e bine sa stii ce vei face maine, sa fii organizat sau mai stiu eu cum.. E frumos, e o dovada de maturitate. Dar e total plictisitor sa stii mereu ce vei face, sa te toooot gandesti la cum sa rezolvi o chestie de "adulti" sau sa treci pe langa un parculet fara sa te dai putin in leagan inainte sa vina bodyguard'ul sa te intrebe cati ani ai, sa te duca in fata anuntului pe care scrie "loc de joaca rezervat copiilor intre 7 si 12 ani" si tu sa zambesti ca boul si sa spui "poate ca am mai mult de 12 ani..". era super misto sa fii copil, orice miros era mai puternic, orice prajitura era mai buna, orice dorinta era mai puternica si orice minut era prea scurt.
go play! si.. pace voua\/
Mi'ar placea sa mai vad lumea prin ochii unui copil. E genial. Totul e ca un teren de joaca, toate lucrurile sunt neinsemnate, o nota proasta, o persoana pe care nu o placi.. Toate pier in fatza unei jucarii frumoase, sau a unei iesiri in parc, intr'o primavara frumoasa. Mi'e dor de primavara.. de copacii infloriti, de mirosul "ala".. Nu stiu daca tocmai faptul ca sunt fericita ma face sa cred ca il simt, sau il simt si chestia asta ma face fericita, dar momentan am o perioada foarte nice.. Mai stau si ma gandesc cum ne stricam de ras cand eram copii, cum plangeam din orice prostie, sau cum ne rugam de parinti sa ne lase afara cand luam cate o nota mai proasta, cand toate sentimentele parca erau de 1000 de ori mai puternice si toate lucrurile pe care le vreau acum, de exemplu, atunci nu insemnau nimic. Un lego, un kinder sau o mare savarina zemoasa erau cele mai mari placeri. Acum totul e prea complicat. Relatii, trebuie sa le mentinem, sa respectam sau sa iertam, sa iubim si sa ne prefacem. Atunci totul era mult mai simplu, nu ne indragosteam, ne jucam toti, fete, baieti, fara niciun fel de alta conotatie. Nu simteam invidie, gelozie, ura sau nervi si orice suparare trecea cu un pupic de la mama, sau cu o inghetata. Munca, alta chestie stupida din lumea adulta. Sa tot vezi aceleasi fetze in fiecare zi si eventual sa faci ceva ce nu iti place in mod special, 8 ore pe zi, sa trebuiasca sa fii pe placul unui om care iti este mai mult decat antipatic, toate astea sunt o parte din "cotidianul" multora dintre "ei". And this sucks!
Multa lume imi spune ca sunt iresponsabila. S'ar putea chiar sa fie adevarat, dar mie imi place atat de mult asta.. Nu e o scuza, dar intr'un fel, faptul ca nu ma gandesc prea mult inainte sa fac ceva e una dintre chestiile care ma fac sa fiu inca un semi'copil cretin. Sunt multe lucruri pe care le regret apoi, pentru ca fac pe cineva sa se simta prost, sau sa sufere, si sunt constienta ca toti ceilalti nu apreciaza iresponsabilitatea mea, sau faptul ca sunt usor aeriana. Dar parca asta ma face sa simt, macar din cand in cand, ca inca sunt copil. Imi place sa fac tampenii, sa ma joc chiar si atunci cand nu e cazul, si stiu sigur ca tuturor le place sa se mai rasfete din cand in cand, desi nu recunosc. Imi place sa fiu zapacita sau rasfatata, sa las toate chestiile pe ultima suta de metri, sa uit de lucruri si sa mi se aduca aminte cu o privire dojenitoare si funny, uneori chiar imi place sa fiu certata, pentru ca stiu sigur ca cel ce ma cearta ma si iubeste, sau macar tine acolo, putintel, la mine. Cui nu ii place sa se mai simta, macar pentru 5 minute, copil, jucandu'se mai stiu eu ce joc, mancand ceva bun sau uitandu'se pe poze vechi? Sa fim seriosi, in coltul mintii oricarui om exista dorinta asta sa se mai joace putin, sa mai faca ceva fara sa se gandeasca la consecinte, sa nu fie tras la raspundere pentru o fapta de care este mai putin mandru. Cine nu recunoaste minte cu nerusinare. Ce e asa amuzant in a fi responsabil? Da, ok, e bine sa stii ce vei face maine, sa fii organizat sau mai stiu eu cum.. E frumos, e o dovada de maturitate. Dar e total plictisitor sa stii mereu ce vei face, sa te toooot gandesti la cum sa rezolvi o chestie de "adulti" sau sa treci pe langa un parculet fara sa te dai putin in leagan inainte sa vina bodyguard'ul sa te intrebe cati ani ai, sa te duca in fata anuntului pe care scrie "loc de joaca rezervat copiilor intre 7 si 12 ani" si tu sa zambesti ca boul si sa spui "poate ca am mai mult de 12 ani..". era super misto sa fii copil, orice miros era mai puternic, orice prajitura era mai buna, orice dorinta era mai puternica si orice minut era prea scurt.
go play! si.. pace voua\/
Trying not to lose my religion
"Ce e rau in a vedea tot ce e mai frumos in lume, in oameni? De ce cand alegi sa pastrezi in minte doar ce e bine, frumos, inocent, esti naiv? Cu ce ne raneste pe noi, oamenii optimisti, ca vedem numai soarele si zambetele? Asta ne face sa nu avem o viziune realista asupra lumii? Cu ce e mai presus realismul de optimism? Si ce ar trebui sa facem, sa vedem numai partea urata, sa fim tristi pentru ca exista nedreptate, moarte, ura? Nu cred ca e solutia potrivita. Nu inseamna ca daca prefer sa vad partea pozitiva nu sunt constienta ca pot exista si dezamagiri, zile proaste, oameni rai si dureri de netratat. Imi place sa cred ca voi supravietui oricarui dezastru sentimental, intelectual, emotional, material sau whatever. Si voi reusi sa fac asta tocmai pentru ca nu imi permit sa clachez, pentru ca nu pot sa cred altceva decat ca voi fi fericita. Daca nu as fi capabila sa inlatur chestiile neplacute as fi o persoana foarte trista; daca as fi realista in adevaratul sens al cuvantului m'as enerva zilnic, as varsa cate o lacrima pentru fiecare lucru care ma atinge, as deveni mai cinica, mai superficiala si mai neincrezatoare in ceilalti. Prefer sa raman in lumea mea perfecta, chiar daca este o tampenie sau o copilarie. E ca o religie pentru mine modul asta de a privi lucrurile, e ca o credinta la care mi'e imposibil sa renunt. Daca as afla intr'o zi ca Dumnezeu nu exista sau ca poate iubirea nu e chiar acolo unde cred, nu mi'ar ramane decat abilitatea de a vedea orizontul dincolo de norii aia negri care prevestesc furtuna. Chiar nu vad de ce sa nu incercam sa fim ingaduitori, macar cu cei care merita atentia noastra, daca nu cu toti cei din jur, pentru ca pana la urma ei sunt cei care ne umplu viata, care ne lumineaza o zi proasta sau care ne suna sa vada daca mai suntem in viata. Tocmai faptul ca pot sa intrevad un viitor fericit ma ajuta sa aleg sa fac lucruri care dor pe moment, chestii care (ma) ranesc, pentru ca stiu ca undeva, peste cateva clipe, zile, sau luni, totul o sa fie bine. Chiar daca atunci cand pun capul pe perna prin minte imi zboara amintiri frumoase, zile fericite, stiu ca nu asta e ce vreau. Am chiar si dovada ca "va fi bine" functioneaza. Cand "my person" s'a urcat in tren am stiut ca viata mea se va schimba. A luat cu ea o parte din mine, a plecat cu cele mai frumoase zile de care avusesem parte, dar stiam ca totul va fi bine, ca vor mai fi si alte momente frumoase, ca tristetea sa o treaca si ca greutatea aia din cauza careia nu puteam respira prea usor o sa dispara din piept. Iar acum, doi ani mai tarziu, sunt bine. Chiar daca mi se face un dor nebun, chiar daca mai trec pe strada ei cand sunt trista si astept sa coboare din bloc, sa mergem in parc si sa stam la taclale, chiar daca e singura persoana care chiar stie cum sa ma ia, cum sa se poarte cu mine si sa nu scoata la iveala monstruletul care zace inauntrul meu, tot e bine. Pentru ca ma bucur de fiecare data cand ii vad numele pe ecranul telefonului, pentru ca atunci cand vorbim la telefon cu orele mi se incinge urechea grav, pentru ca stiu ca desi stam impreuna extrem de putin, orele alea sunt nepretuite. Asa ca atata timp cat niciuna dintre noi a trecut in nefiinta si ne mai putem suna cand lucrurile iau intorsaturi naspa, totul e fix asa cum trebuie sa fie. Si stiu ca sunt bine pentru ca nu ma mai intreb atat de des "cum am ajuns aici?", "unde esti?", "ce ma fac?" si ma simt mai mare si mai tare decat am fost vreodata. :)
Am toata viata la dispozitie sa devin o femeie serioasa, ocupata, obosita, acum prefer sa imi ocup timpul cu carti, cafenele prafuite, cluburi, iesiri prin parc, discutii interminabile cu cei care sunt in stare sa imi asculte toate aberatiile. Si nu mi se pare gresit. De fapt, as putea spune chiar ca am un atu fata de cei care nu se pot trezi dimineata cu zambetul pe buze si cu gandul ca incepe o noua zi. Ar trebui sa ma invidieze cei care stiu ca primul lucru pe care il fac acasa, dimineata, e sa deschid geamul, sa admir privelistea cartierului meu frumos poate doar in viziunea mea, sa trag adanc aer in piept si sa astept nerabdatoare orice s'ar putea intampla bun in ziua respectiva. Nu stiu ce m'a facut sa am impresia ca toate gusturile sunt mai puternice, ca toate parfumurile sunt mai frumoase sau ca orice zi proasta se poate intoarce la 180 de grade, dar cred ca e cel mai bun lucru care mi s'a intamplat ever. Sau al treilea cel mai bun lucru."
Februarie 2009. Poate ca s'a mai schimbat cate ceva de atunci, dar esenta e aceeasi.
pace voua\/
Am toata viata la dispozitie sa devin o femeie serioasa, ocupata, obosita, acum prefer sa imi ocup timpul cu carti, cafenele prafuite, cluburi, iesiri prin parc, discutii interminabile cu cei care sunt in stare sa imi asculte toate aberatiile. Si nu mi se pare gresit. De fapt, as putea spune chiar ca am un atu fata de cei care nu se pot trezi dimineata cu zambetul pe buze si cu gandul ca incepe o noua zi. Ar trebui sa ma invidieze cei care stiu ca primul lucru pe care il fac acasa, dimineata, e sa deschid geamul, sa admir privelistea cartierului meu frumos poate doar in viziunea mea, sa trag adanc aer in piept si sa astept nerabdatoare orice s'ar putea intampla bun in ziua respectiva. Nu stiu ce m'a facut sa am impresia ca toate gusturile sunt mai puternice, ca toate parfumurile sunt mai frumoase sau ca orice zi proasta se poate intoarce la 180 de grade, dar cred ca e cel mai bun lucru care mi s'a intamplat ever. Sau al treilea cel mai bun lucru."
Februarie 2009. Poate ca s'a mai schimbat cate ceva de atunci, dar esenta e aceeasi.
pace voua\/
Abonați-vă la:
Postări (Atom)