Fuck.

Deci așa începe viața de ”adult”:
- cu dorința de a mai câștiga puțin timp din orice
- cu a renunța să mai faci ce îți place sau a uita ce îți plăcea
- cu a ajunge ca prietenii tăi să fie nume pe lista de ”activități de făcut”
- cu calcularea în benzină și kilometri a drumului de la și până la muncă cu rezervorul gol de 2 zile
- cu a uita să bei apă sau a refuza să o faci pentru că mersul la baie e ”timp pierdut”
- cu a măsura oamenii cu care intri în contact la muncă în ”cât profit îmi aduc în decurs de 5 minute”
- cu a purta același măr după tine zile în șir și a tot uita să îl mănânci
- cu a te uita la telefonul stricat și a te gândi dacă să faci plinul sau să îți iei altul
- cu a face provizii de țigări în mod neintenționat pentru că te-ai lăsat oarecum fără să vrei, că și fumatul e timp pierdut (ăla chiar e)
- cu a zâmbi mecanic și a răspunde ”Bine” la întrebarea ”Băi, când ne vedem și noi?” pentru că ori nu erai atent și a ajuns ca ”Bine” să fie reflex, ori deoarece ți-e rușine față de tine că efectiv nu știi ce să răspunzi
- cu a ajunge la impresionanta sumă de 18763 de mailuri necitite pe@yahoo.com și a le citi mecanic pe alea de la muncă
- cu a încerca sa nu spui unor necunoscuți ”nu pot” dar a fi forțat să le spui celor la care chiar ții ”nu am cum”
- cu a te bucura de 2 minute de liniște în lift dis de dimineață
- cu a te uita la serialele preferate în reprize de 5 minute pe zi, între cerealele de dimineață și făcutul bagajului seara
- cu a pune din reflex ceasul la 7 și în ziua liberă și a te trezi înainte să sune din dorința de a mai fura 2 ore din zi, chiar dacă practic nu ai ce să faci la ora aia
- cu a uita unde se pune cratima și a te chinui să îți aduci aminte vocea celor mai buni prieteni.

Pe de altă parte, e fix ce ți-ai dorit, fato! Un job. Enjoy it. Poate că problema sunt eu, nu lipsa timpului. Poate că trebuie să mă organizez mai bine. O să îmi notez în agendă să învăț să mă organizez. Undeva, cumva, lucrurile se vor regla și partea bună e că nu mai am când să fiu nerăbdătoare pentru că uit că aștept ceva.

Bă, ultima dată când m-am uitat în calendar era jumătatea lui august, wtf happened to the last 75 days?


Și ziceam că-s activă. Mi-a trecut.

Moon As My Witness

- Matei, nimic din ceea ce iubești nu scapă. Vreodată. Doar se încăpățânează să se-ndepărteze fără să știe că se va întoarce. Fără să prevadă că undeva, în timp și spațiu, punctul 0 e acolo, așteptând să vă întâlniți, să fiți luați pe nepregătite și timpul să se oprească încă odată. Nimic nu e mai colorat ca atunci, mai viu, mai zgomotos și mai cald. Pentru că atunci când s-a îndepărtat, a luat cu ea muzica, nopțile cu mii se stele și lună plină, diminețile în care te trezeai ținând-o de mână, cu soarele furișându-se prin crăpătura perdelei și după-amiezele simple în care mergeți fără țintă. Împrăștiată în toate fetele pe care le vezi, pe care le simți, dar niciodată una dintre ele. De ce? Ăla e un lucru pe care trebuie să-l afli singur, dacă nu ai făcut-o deja. 

- Degeaba. Deja urăsc bronzul ei de august, râsul colorat, cum îmi spunea mereu ,,Ți-am zis eu!”, cum își punea mâinile sub ale mele pentru că era prea orgolioasă să-mi spună s-o îmbrățișez sau s-o facă ea prima, cum mă surprindea mereu, deși mă lăsa să cred că sunt cu un pas înainte. Urăsc toate momentele în care am crezut că o să fie-acolo și n-a fost, fiecare noapte în care umbrele noastre se proiectau pe peretele din fața patului, orice sărut prin care mă lega de ea. Urăsc faptul că știa că o să plece și n-a făcut nimic mai mult decât să se îndepărteze fără să îmi lase cale de întoarcere. Urăsc pasul ăla pe care nu l-am făcut către ea, pasul care-a fost începutul libertății care s-a luat de mână cu singurătatea. Urăsc faptul că punctul 0 o să mă facă să o iubesc de 100 de ori mai mult.

pace.

Se trezise ca după un somn lung. 21 de ani degeaba, pentru că aceea era, într-adevăr, prima zi din viața ei. Tot ceea ce fusese până atunci erau cadre greșite tăiate dintr-un fim. Tot ce urma de atunci încolo era cuprinsul unui roman pe care-l scria cu fiecare pas, zi de zi. Contrastul era mai puternic, saturația începea ușurel să crească, diafragma era acum atât de deschisă încât nu mai zărea detaliile, ci doar foarte multă lumină care o izbea din toate părțile. Uitase orice regulă pe care și-o impusese. Privirile celorlalți nu-i mai zgâriau globul de sticlă în care trăia, iar cuvintele lor nu o mai țineau strâns și nu o mai duceau în locuri în care mai fusese.

Își întinse aripile și plană, mai ușoară cu un milion de gânduri și convinsă că aterizarea n-o să fie una forțată.

pace.