Rewind.

Oau. Știi momentele acelea în care te uiți la o poză și nu poți să crezi că ești tu în ea? Eu trăiesc asta citind niște notițe de prin telefon de anul trecut.

Cred ca atunci cand sunt in mijloace de transport in comun, la concerte, in centrul vechi sau oriunde exista conglomerari masive de oameni, eu ma conectez la ei pana in punctul in care fac niste legaturi sau am niste revelatii. Acum 104 e eroul principal al povestii cu cuvinte mari si daruitoare de fiori pe sira spinarii. 

Putina iubire pentru propria persoana, neincrederea in sine si dorinta perpetuata de cand eram mica de tot, de a disparea din spatiul fizic sunt doar cateva dintre cele ce sunt pe cale sa fie rezolvate de mine, pentru mine. 

Perioada "de ce-urilor" incepe in memoria mea cu intrebarea adresata mamei:"ce e ala avort?" si "de ce sa faca cineva asa ceva?". Conectez informatia asta cu alte amintiri si cu faptul ca sunt un om mic la stat si ca in general am tendinta sa adopt pozitii care ma ajuta sa ocup cat mai putin loc in spatiu si atunci stiu. Stiu ca mi-am creat contextul in care sa ma simt asa. Am acceptat si chiar am introdus informatia cum ca n-am ce cauta aici, in fiecare celula de-a mea.  Le-am programat ani la randul sa simta totul printr-un filtru se negativitate si de dupa o masca de victima. Dar asta s-a schimbat. Cumva am avut revelatia ca sunt aici pentru un motiv intemeiat, indiferent de ce am auzit sau mi-am indus din frageda pruncie. Am dat tot sistemul peste cap si l-am reprogramat sa fie fix asa cum vreau. Ei, si ce daca gresesc? Si ce daca nu sunt asa cum se asteapta restul? Si ce daca planificasem altceva pentru mine? Era si timpul sa accept ca nu e o tragedie daca nu realizez niste lucruri  supermegafantastice din obligatie.

Neincrederea mea in sine era corelata bineinteles cu probabilitatea de a esua, motiv pentru care preferam sa nu lupt pentru chestii, tocmai pentru ca exista posibilitatea sa gresesc...si Doamne fereste sa gresesc, trebuia sa fiu perfecta ca sa-mi merit locul in lume. Puteam gresi fata de altii prin activitatile pe care le faceam, iar parerile lor imi alimentau convingerea ca nu am ce cauta aici. 

Multa vreme am stat sa ma gandesc inainte sa dau publish. Si atunci mi-am dat seama ca momentul in care cineva ar putea citi toate astea si-ar zice "aha, deci nu sunt singurul nebun" e mai valoros decat parerea vreunui cunoscut cum ca am *niste* probleme la mansarda.

Prefer sa ascult decat sa vorbesc ca sa nu mi se confirme ca sunt worthless.

Cum dracu' facem sa nu mai traim in capul nostru? As vrea sa spun ca stiu solutia ca sa nu se mai simta nimeni, niciodata, asa...

Inca ma sochez la varsta asta ca cineva ma apreciaza, ca cineva vrea sa fie in preajma mea, ca ma alege coechipier. 

Oau.