Drum mocirlos și friguros până la Fundeni, cu inima pe jumate oprită și cu gândul că visez, nori, mulți nori și păsări care zboară pe deasupra mea. Greutatea de a mă obișnui cu noua realitate și sentimentul de pâclă groasă din cap. Trecerea de pietoni pe care am traversat-o de prea multe ori, dis de dimineață sau seara târziu, cu sufletul mic-mic, cu frica de ce mi-ar putea spune doctorul, îmi traversează acum sufletul. Dimineața în care doctorul mi-a spus că nu mai are ce face și că de tine, mamă, depinde dacă vei vrea să trăiești sau nu e proaspătă în mintea mea. Credeam că n-am să pot vreodată să depășesc senzațiile alea și să revin la normalitate. Și-am reușit, cumva, să îmi țin bucățile din mine strâns lipite încât să nu mă împrăștii. Poate că ai supravițuit pentru tata, pentru că el avea nevoie de tine, pentru că tu aveai putere, pentru că eu habar n-aveam ce să spun, ce să fac.

Acum sunt din nou în punctul ăla, doar că atunci aveam norocul (deși nu îl percepusem astfel) să pot spera că cineva, undeva, o să facă o minune. Acum e așa de definitivă treaba, cel puțin când vine vorba de lumea asta pe care-o pot atinge și vedea, că parcă nu pot să cred. Nu pot înțelege ideea de niciodată și nu pot cuprinde cu mintea mea granițele lui acolo. Sufletul meu caută ceva ce ochii n-or să mai găsească, iar mintea mea pendulează între liniște pe Tărâmul lui Spiritualitescu și angoasă în Împărăția lui Eu-nu-cred-în-alte-lumi. Da, te caut și nu te pot găsi. Nu te pot găsi în toate amintirile în care-aș vrea, nu te pot găsi în casa care miroase foarte puternic a tu și a vopseluri. Te aud atât de încet cum îmi spui Ce faci, puișor? și uneori nu îmi dau seama dacă a fost realitate sau nu. Dacă ai existat sau nu. Alea-s cele mai groaznice nopți, în care mă îndoiesc că ai existat și aprind lumina să caut o poză cu tine ca să mă conving că nu sunt nebună.

Mi-aduc aminte cum, acum 4 ani, stăteam la geam, cu picioarele pe partea exterioară a casei și repetam în mintea mea cancer. Cancer. Cancer. Cancer. Cancer. Și cuvântul nu mai avea sens, credeam că e o plăsmuire a minții mele, eram ușor amețită. Vorbeam rar despre asta, pentru că părea mai real în conversații, iar cu tine n-am discutat niciodată subiectul ăsta. Nu știu dacă ți-era frică, dacă acceptasei sau dacă și tu, ca și mine, evitai să te gândești la asta. Credeam că dacă nu apare-n conversații nu există. Dar exista și venea spre noi mai repede decât puteam eu să țin pasul.

Da, știu că acolo unde soarele strălucește mereu, unde iarba e verde și unde nimic nu doare, o să ne revedem. Ascult aproape zilnic muzica ce-ți plăcea ție și mă încearcă un catralion de emoții, unele mai paralizante decât altele. Știu că am nevoie să simt toate astea, știu că n-am cum să evit, știu că drumul către liniste trece prin toata treaba asta care uneori mă găsește pregătită să îmbrățișez demonii, alteori total despletită și fără niciun fel de gardă.

N-am idee ce urmează și cred că asta mă sperie cel mai tare.

pace.