Îmi las sufletul sa zboare către un răsărit peste mare. Îmi pun un inel de emoții pe deget și cercei din cuvintele tale în urechi. Îmi pun îmbrățișarea ta pe mine. Îmi înfășor la gât o eșarfă din sărutul tău și mă iau de mână cu nesiguranța. Cobor scările către subsolul sufletului tău și iau metroul care trece lin prin camera ta goală. Merg agale către casa ta. Zâmbesc.
Degetele mele îți aranjează o șuviță de pe frunte. Pornești mașina cu zâmbetul meu. Din oglinda retrovizoare te privesc niște ochi tulburi de un albastru spălăcit. Gonești cu mașina printre amintiri și speranțe, cu gândul la mine și sufletul pe jumătate gol, lăsându-mi loc să mă cuibăresc în el. De pe scaunul din dreapta, fantoma mea îți acoperă ochii cu mâinile. Tu râzi.
Îmi plac doar contractele cu sufletul meu.
pace.
luni, 21 mai 2012
miercuri, 16 mai 2012
Pure Morning
Azi am mai făcut un pas către mine. Am avut parte de o zi destul de plina de revelații, mai previzibile sau mai surprinzătoare și am urmat puțin semnele, chiar dacă nu m-au dus undeva în mod special. Am ajuns, oarecum din întâmplare, la o conferință despre cunoașterea de sine. În fața mea a stat, pentru trei ore, o persoană care m-a inspirat. Așa cum mă așteptam, partea rațională din mine a râs puțin de ea, pentru că în mod obișnuit aș judeca o persoană care acceptă să fie atât de deconectată de realitate. Abia la sfârșit am realizat că... e simplu: pentru ea realitatea e definită altfel decât pentru mine. Și cumva, îmi plăcea definiția ei. În câteva ore am ajuns să recunosc anumite lucruri despre mine. Ce lucruri, e irelevant, că nu-s life-changing, încă.
O chestie care mă va ajuta, totuși, în drumul meu către a mă descoperi și a înțelege de ce fac, de multe ori, lucruri inexplicabile, a fost că mi-a adus aminte de ce mă apucasem eu de citit cărți cu nume greu de pronunțat din sfera psihologiei. Mă apucasem să le citesc, și în final, să le și înțeleg, pentru că am simțit mereu un dezechilibru în mine. Un dezechilibru greu de explicat pentru ceilalți, sau de către ei, un dezechilibru care m-a făcut să mă concentrez din ce în ce mai puțin la ce am, și din ce în ce mai mult la ce îmi lipsește. Am primit o parte a răspunsului la întrebarea: de ce nu pot să fiu fericita? Era tocmai pentru că nu ma implicam total în tot ce făceam. Mă implicam în sensul că eram disponibilă cu mintea, cu trupul, către activitatea respectivă, dar nu și cu sufletul. De ce era el în altă parte, e o altă poveste al cărei sfârșit nu îl cunosc încă. Ce am aflat eu e un lucru foarte important, și anume că gândesc prea mult. Prea multă focalizare pe mental generează dezechilibru aka disturbarea armoniei interioare. Nu sunt încă pregătită să iau asta 100% în serios, dar știu că undeva, deep down, așa e. Și ce-am mai abordat eu nu tocmai bine a fost că nu mereu am făcut lucrurile în concordanță cu convingerile mele, iar asta m-a adus pe drumul sigur către dezechilibru. Problema e alta, și anume că nu mereu convingerile mele sunt ușor acceptate de restul și că, de cele mai multe ori, putea chiar să îi rănească. Cred că cel mai important lucru ar fi ca de acum înainte să gândesc un pic mai puțin și să acționez mai des după regulile mele, și nu ale altora.
Și acum închei cu niște cuvinte de-ale lui Charlie Chaplin care mie mi-au plăcut mult, mai ales că au fost citite de un alt participant cu o voce extrem de pătrunzătoare.
”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Maturitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul…
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numește … Plenitudine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”
pace.
O chestie care mă va ajuta, totuși, în drumul meu către a mă descoperi și a înțelege de ce fac, de multe ori, lucruri inexplicabile, a fost că mi-a adus aminte de ce mă apucasem eu de citit cărți cu nume greu de pronunțat din sfera psihologiei. Mă apucasem să le citesc, și în final, să le și înțeleg, pentru că am simțit mereu un dezechilibru în mine. Un dezechilibru greu de explicat pentru ceilalți, sau de către ei, un dezechilibru care m-a făcut să mă concentrez din ce în ce mai puțin la ce am, și din ce în ce mai mult la ce îmi lipsește. Am primit o parte a răspunsului la întrebarea: de ce nu pot să fiu fericita? Era tocmai pentru că nu ma implicam total în tot ce făceam. Mă implicam în sensul că eram disponibilă cu mintea, cu trupul, către activitatea respectivă, dar nu și cu sufletul. De ce era el în altă parte, e o altă poveste al cărei sfârșit nu îl cunosc încă. Ce am aflat eu e un lucru foarte important, și anume că gândesc prea mult. Prea multă focalizare pe mental generează dezechilibru aka disturbarea armoniei interioare. Nu sunt încă pregătită să iau asta 100% în serios, dar știu că undeva, deep down, așa e. Și ce-am mai abordat eu nu tocmai bine a fost că nu mereu am făcut lucrurile în concordanță cu convingerile mele, iar asta m-a adus pe drumul sigur către dezechilibru. Problema e alta, și anume că nu mereu convingerile mele sunt ușor acceptate de restul și că, de cele mai multe ori, putea chiar să îi rănească. Cred că cel mai important lucru ar fi ca de acum înainte să gândesc un pic mai puțin și să acționez mai des după regulile mele, și nu ale altora.
Și acum închei cu niște cuvinte de-ale lui Charlie Chaplin care mie mi-au plăcut mult, mai ales că au fost citite de un alt participant cu o voce extrem de pătrunzătoare.
”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Maturitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul…
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numește … Plenitudine.
În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”
pace.
duminică, 13 mai 2012
The City Lights
În fiecare zi, din aprilie și până în noiembrie, stătea în fața blocului meu tăcută, privind în gol spre blocul de vis-a-vis. Era cam cât mine de înălțime, iar ochii ei albaștri licăreau slab a tristețe. Îi spuneam ”Săru' mâna” într-un mod automat și de obicei treceam rapid pe lângă ea. Mereu vroiam sa o întreb ce face. Pur și simplu ce face. Dar îmi era rușine, cred. De fapt, de multe ori mă abțin de la a spune orice, din rușine, teamă sau orgoliu.
În ziua aceea, însă, ca și cum aș fi făcut asta mereu, am întrebat-o: ”Ce faceți?” Surprinsă, am avut parte de cel mai cald zâmbet pe care l-am văzut vreodată. Mi-a spus încet că ar avea nevoie de ajutor să dea jos perdeaua ca să o curețe. M-am oferit să fac eu asta. Am stat în sufragerie câteva ore, pe un jilț mare, verde. În cameră mirosea a naftalină și a lemn vechi. Mi-a povestit despre viața ei. Se îndrăgostise de un băiat, Ștefan, cu un an mai mare, atunci când era de vârsta mea. M-a șocat destul de mult faptul că mi l-a descris în detaliu, deși nu îl mai văzuse de 60 de ani. S-a întâlnit cu el nu mai mult de câteva luni, până când ai ei i-au interzis să-l mai vadă, din diferite motive. S-a conformat și la puțin timp a cunoscut un alt băiat, Florin. L-a plăcut și după un an a cerut-o în căsătorie. A devenit profesoară, a avut o căsnicie fericită, deși mi-a mărturisit că s-a gândit la Ștefan în fiecare zi în care nu l-a văzut. Soțul ei a murit acum vreo 10 ani, iar ea a rămas singură - nu au avut copii, iar rudele ei muriseră și ele. Mi-a povestit despre Ștefan, cum îl visa din când în când, că nu încercase să afle ce mai face pentru că avea impresia că e prea dureros, dar cum regreta că nu a încercat măcar să rămână într-un fel de prietenie cu el și și-a adus aminte momentul în care a crezut că l-a văzut pe stradă. Spunea că a simțit că i se înmoaie genunchii, că timpul se oprise și că a avut impresia că nu trecuse nici măcar o zi de când nu se văzuseră. Dar s-a întors către ea și era altcineva care aducea puțin cu el. Am mai vorbit câteva ore, iar la sfârșit am auzit pentru prima dată, de la ea, despre firul roșu care ne leagă destinele. Apoi, cu o mișcare lentă, mi-a pus în palmă un inel. Era inelul de logodnă pe care i-l dăduse Florin. Am încercat să refuz, dar nu am făcut decât să o determin să insiste. Într-un final l-am luat, iar pe moment nu mi-am dat seama că poate nu e de bun augur să fac asta.
Ascultasem o poveste a unui om care probabil de-abia aștepta să o spună, dar nu am putut scoate nimic pe gură. Nu era nimic de zis. Am luat-o ușor în brațe, deși mi-era ciudat, era totuși un om străin, dar am avut senzația că asta vroia. Nu m-a îmbrățișat înapoi, însă mi-a spus că s-a bucurat că am ascultat-o. Am pășit pe holul întunecos și mi-a zis ”Ai grijă de tine”. Nu cred că știa cum mă cheamă. Am auzit ușa închizându-se și m-am simțit un pic eliberată. Nu știu de ce, dar am avut un sentiment foarte ciudat cât timp am stat de vorbă ea. M-am dus acasă și m-am tot foit, fără să mă pot concentra la nimic. Asta se întâmpla acum 3 ani.
Am tot vrut să fac ceva cu acel inel, încă de când am realizat că s-ar putea să nu fie norocos, dar nu m-am hotărât ce.
Anul ăsta, după 3 zile însorite în Vamă, am revenit acasă. Pentru că stătea la parter, mă obișnuisem ca, de fiecare dată când intru în bloc, să mă uit la ușa ei. Am făcut asta și acum, dar deasupra era agățată bucata de bumbac negru care mă bagă mereu în filme cam proaste. M-au trecut fiori și am rămas tăcută, un minut, rememorând ciudata întâlnire cu ea și încercând să îmi amintesc când o văzusem ultima dată.
Sunt puține clipe de genul ăsta, în care simt că am ajuns undeva la momentul potrivit; pe majoritatea cred că le ratez, din neatenție, însă acele câteva ore îmi vor rămâne în minte multă vreme. Oare câte momente, secunde de genul ăsta au trecut pe lângă mine fără ca eu să le conștientizez? Ne simțim condiționați să așteptăm momente mărețe care să ne dea lumea peste cap și să ne schimbe perspectiva. Dar viețile noastre nu gravitează în jurul acestora, ci în jurul momentelor grozave care de multe ori ne prind aparent nepregătiți. Când mi-a mulțumit, am avut puternica impresie că i-am produs bucurie, iar de la înălțimea celor 21 de ani, am crezut chiar că existam doar ca să îi ofer o ultimă ocazie să se destăinuie cuiva, să spună ce are pe suflet fără să fie judecată sau întreruptă. În mod pueril, dar simpatic, nu cred că m-am simțit vreodată mai importantă decât atunci.
pace.
În ziua aceea, însă, ca și cum aș fi făcut asta mereu, am întrebat-o: ”Ce faceți?” Surprinsă, am avut parte de cel mai cald zâmbet pe care l-am văzut vreodată. Mi-a spus încet că ar avea nevoie de ajutor să dea jos perdeaua ca să o curețe. M-am oferit să fac eu asta. Am stat în sufragerie câteva ore, pe un jilț mare, verde. În cameră mirosea a naftalină și a lemn vechi. Mi-a povestit despre viața ei. Se îndrăgostise de un băiat, Ștefan, cu un an mai mare, atunci când era de vârsta mea. M-a șocat destul de mult faptul că mi l-a descris în detaliu, deși nu îl mai văzuse de 60 de ani. S-a întâlnit cu el nu mai mult de câteva luni, până când ai ei i-au interzis să-l mai vadă, din diferite motive. S-a conformat și la puțin timp a cunoscut un alt băiat, Florin. L-a plăcut și după un an a cerut-o în căsătorie. A devenit profesoară, a avut o căsnicie fericită, deși mi-a mărturisit că s-a gândit la Ștefan în fiecare zi în care nu l-a văzut. Soțul ei a murit acum vreo 10 ani, iar ea a rămas singură - nu au avut copii, iar rudele ei muriseră și ele. Mi-a povestit despre Ștefan, cum îl visa din când în când, că nu încercase să afle ce mai face pentru că avea impresia că e prea dureros, dar cum regreta că nu a încercat măcar să rămână într-un fel de prietenie cu el și și-a adus aminte momentul în care a crezut că l-a văzut pe stradă. Spunea că a simțit că i se înmoaie genunchii, că timpul se oprise și că a avut impresia că nu trecuse nici măcar o zi de când nu se văzuseră. Dar s-a întors către ea și era altcineva care aducea puțin cu el. Am mai vorbit câteva ore, iar la sfârșit am auzit pentru prima dată, de la ea, despre firul roșu care ne leagă destinele. Apoi, cu o mișcare lentă, mi-a pus în palmă un inel. Era inelul de logodnă pe care i-l dăduse Florin. Am încercat să refuz, dar nu am făcut decât să o determin să insiste. Într-un final l-am luat, iar pe moment nu mi-am dat seama că poate nu e de bun augur să fac asta.
Ascultasem o poveste a unui om care probabil de-abia aștepta să o spună, dar nu am putut scoate nimic pe gură. Nu era nimic de zis. Am luat-o ușor în brațe, deși mi-era ciudat, era totuși un om străin, dar am avut senzația că asta vroia. Nu m-a îmbrățișat înapoi, însă mi-a spus că s-a bucurat că am ascultat-o. Am pășit pe holul întunecos și mi-a zis ”Ai grijă de tine”. Nu cred că știa cum mă cheamă. Am auzit ușa închizându-se și m-am simțit un pic eliberată. Nu știu de ce, dar am avut un sentiment foarte ciudat cât timp am stat de vorbă ea. M-am dus acasă și m-am tot foit, fără să mă pot concentra la nimic. Asta se întâmpla acum 3 ani.
Am tot vrut să fac ceva cu acel inel, încă de când am realizat că s-ar putea să nu fie norocos, dar nu m-am hotărât ce.
Anul ăsta, după 3 zile însorite în Vamă, am revenit acasă. Pentru că stătea la parter, mă obișnuisem ca, de fiecare dată când intru în bloc, să mă uit la ușa ei. Am făcut asta și acum, dar deasupra era agățată bucata de bumbac negru care mă bagă mereu în filme cam proaste. M-au trecut fiori și am rămas tăcută, un minut, rememorând ciudata întâlnire cu ea și încercând să îmi amintesc când o văzusem ultima dată.
Sunt puține clipe de genul ăsta, în care simt că am ajuns undeva la momentul potrivit; pe majoritatea cred că le ratez, din neatenție, însă acele câteva ore îmi vor rămâne în minte multă vreme. Oare câte momente, secunde de genul ăsta au trecut pe lângă mine fără ca eu să le conștientizez? Ne simțim condiționați să așteptăm momente mărețe care să ne dea lumea peste cap și să ne schimbe perspectiva. Dar viețile noastre nu gravitează în jurul acestora, ci în jurul momentelor grozave care de multe ori ne prind aparent nepregătiți. Când mi-a mulțumit, am avut puternica impresie că i-am produs bucurie, iar de la înălțimea celor 21 de ani, am crezut chiar că existam doar ca să îi ofer o ultimă ocazie să se destăinuie cuiva, să spună ce are pe suflet fără să fie judecată sau întreruptă. În mod pueril, dar simpatic, nu cred că m-am simțit vreodată mai importantă decât atunci.
pace.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)