...întinsă pe spate, usor infrigurată, ascultând râsetele de pe fundal, mă uitam la câteva zeci, poate sute de stele care luminau cerul și-mi puneam dorința aia. Eram înconjurată de munți și de-un pic de răcoare și îmi trăiam cu toată ființa intenția pe care mi-o setasem - aceea de a fi în prezent, care prezent e dulce și în care toate sunt ok.
Habar n-aveam că undeva, deasupra, se decidea chiar atunci tot ce va urma. Eu trăiam liniștită prezentul în care număram stele.
30 de zile în care te-am visat cu ochii deschiși, dar și cu ei închiși.
30 de zile pe care le-am mai numărat de-atâtea ori știind că o să încep să număr și-n sens invers. Mai puțin acum.
30 de zile din care nu am înțeles, incă, nimic.
30 de zile în care până și să fac o listă de cumpărături mi s-a părut complicat.
30 de zile din care pe vreo 15 le-am uitat.
30 de zile în care mi-a amorțit mintea.
30 de zile care am crezut că o să mă facă un om mult mai bun, dar n-a fost așa.
30 de zile de recunoștință, tristețe, furie, bucurie, acceptare, dor, negare, calm, panică și întrebări.
30 de zile la finalul cărora credeam că o să mă trezesc.
Cam cât de departe e pentru totdeauna? E la fel de departe ca momentul în care te țineam de mână și ne împletisem degetele și eu îți spuneam că o să fie bine? Sau la fel de departe ca momentul în care ai spus clar și răspicat că vrei să mai stai lângă noi?
Călătoria asta mă face să fiu și mai bună și mai rea, depinde de câtă putere și răbdare am eu în momentul ăla să aleg, dar cu siguranță nu ma lasă la fel cum m-a găsit. E ca o tornadă care a venit, a darâmat și acum urmează partea în care reconstruiesc.
Știu că o să treacă mult mai mult de 30 de zile până în momentul în care o să stau la geamul unei clădiri din orășelul reinventat și în care o să am sufletul plin de liniște și împlinire privind peste copacii cu flori, clădirile mici și cochete, dar și peste semnele alea care lasă să se vadă că ceva a trecut pe acolo.
pace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu