Despre răspunsuri.

De multe ori m-am întrebat ce m-a legat de niște oameni care-acum îmi sunt străini, ce mi-a plăcut, ce am iubit, ce m-a adus în relațiile în care sunt, de ce îmi sare țandăra atunci când îmi sare și de ce s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat.

De prea puține ori m-am pus cu adevărat pe primul loc și am făcut ceva doar pentru mine din motivele corecte.

De multe ori m-am întrebat ”De ce?” și-am cautat răspunsul în locuri în care n-aveau cum să fie, am întrebat oamenii greșiți și am mers pe drumurile nepavate nici măcar de gânduri.

De prea puține ori am râs atunci când voiam și am plâns atunci când trebuia, fără teama de a fi inferioară, de a fi judecată prin cuvintele cuiva pe care-l iubesc. 

De multe ori m-am ferit să aflu adevărul din cauza fricii de mine, m-am ferit să spun adevărul de frica celorlalți și mi-a bătut inima prea tare în nopți cu furtună, de frica de destin.

De prea puține ori am spus "mulțumesc,"îmi pare rău","iartă-ma" și "te iubesc" atunci când o simțeam.

De multe ori nu spun ce cred, de rușine, de bun-simț sau de teama de a nu răni.

De prea puține ori zâmbesc și ma bucur de mine, cu mine și pentru mine.

De multe ori am scuipat în sân și-am zis "Ce noroc!" sau m-am întrebat "De ce mi se întâmplă tocmai mie?".

De prea puține ori am realizat că responsabilitatea fiecărui lucru bun sau rău care se întâmplă în viața mea stă numai în mine. Mai exact, responsabilitatea percepției despre el și a poziționării față de acela. Lucrurile se întâmplă dintr-un motiv, ele sunt ceea ce sunt, dar nu am fost niciodată forțată să le simt și să le percep așa cum o făceam. Aia chiar era alegerea mea.

De prea multe ori am cautat haotic răspunsuri care erau unde m-așteptam cel mai puțin.

De prea puține ori am văzut într-adevăr ce trebuia să văd.

Și apoi au venit zile și nopți în care mi-am răspuns la întrebări pe care mi le-am pus de un an sau de 15 și m-am mirat că n-am reușit să prevăd faptul că toată această căutare mă va aduce, de fapt, tot la mine. Și mă bucur să știu că acum pot să mă desenez exact așa cum vreau să fiu, pentru că sunt în punctul 0, exact ca nouă.

Azi îmbrățișez sentimentele așa cum sunt, fără să le caut cauză, efect sau scuze. Azi știu că realitatea mea e numai a mea și că nu pot să cer nimănui să o vadă așa cum o fac eu.

chiar e pace\/