Era una dintre persoanele despre care ajungeai sa te intrebi de ce
ai cunoscut-o. Insemna un ghem mic-mic de bucurie, intre o groaza de intamplari
fara sens.
Am vazut-o pentru
prima data intr-o noapte cu luna plina, imensa, in timpul unei petreceri
imbibate cu alccol. Radea cu nonsalanta de ea, varsase un pahar pe pantalonii
albi. Mi-au ramas in minte dintii ei luciosi si zambetul plin, real. Pentru
mine era genul ala de zi proasta, in care te relaxai obligat-fortat intr-o
atmosfera de libertate, ingrijorare si speranta pe care doar un student cu 5
restante o-ntelege. Dansa frenetic pe o melodie dizgratioasa, un amestec de
zgomot si ceva versuri neclare. Nu stiam daca ii place sau daca se prosteste.
Cum naiba aveam sa ii atrag atenta, cand eram cel mai mare loser de la petrecere? Cu paharele n-aveam
nicio sansa, nu eram deloc expert in a bea cu cap si stil. Cu fizicul, nici
atat, eram mediocru. Poate umorul m-a salvat, caci m-am dus la ea cu o gluma,
habar nu am cat de buna, dar a ras. Ne-am asezat firesc pe canapea, de parca ne
stiam, si-am inceput sa vorbim despre vin alb. Imi spunea ca nu ii place, ca
prefera berea. Mi se parea atat de originala, la vremea aia, o fata care sa bea
bere! Ma cucerise, desi nu stiam decat asta despre ea. Apoi mi-a zis ca e
studenta la Arte. Interesul atinsese cote ametitoare. Am stat ceva ore de vorba
despre nimicuri, mancand alune si fredonand pasaje de melodii, cu lumina lunii
batand fix pe capetele noastre.
In mintea mea deja apareau o gramada de intrebari, ma gandeam cum sa o invit a doua zi la un cico,
inainte de asta sa ii cer numarul, eventual sa ne sarutam. Iulia o chema. Abia
pe la jumatatea noptii mi-a zis, iar eu uitasem sa ma interesez. Vazand cum
incepe sa rasara soarele, nu stiam daca eram indragostit, fericit sau doar beat
si ma intrebam prin ce minune divina inca mai era langa mine palavragind. Stiu
ca ne-am jucat biliard, m-a batut mar. Tocmai ce-am zis ca eram loser. Imi aduc aminte
totusi printre rasete si glume pe care le faceam pe seama celorlalti cateva
franturi de idei de-ale ei... Imi spunea cat de mult ii place sa citeasca,
planul ei era sa faca totul in jurul ei mai frumos, nu mi-a zis si cum. Dar m-a
facut sa cred ca o sa reuseasca.
Dupa seara aia nu
ne-am revazut decat 3 saptamani mai tarziu. Desi mi-a dat numarul ei, in toata euforia
aia am pierdut biletelul pe care-l scrisese. Pe ea am cautat-o peste tot, am
intrebat fiecare prieten daca o stie, macar din vedere, am mers de zeci de ori
pe strada pe care statea si amicul comun, in speranta ca o sa apuc sa o mai
vad. Nici el nu stia despre cine vorbesc, si care Iulia mi-a ramas intiparita
in memorie. Iar eu nici macar nu mai tineam minte unde statea, sau daca era din
Bucuresti. M-am impacat cu gandul ca n-o s-o mai intalnesc, dar m-am inselat.
O zi neobisnuit de calda de sfarsit de august m-a gasit pe plaja,
sorbind dintr-o cola rasuflata, pierdut in cine-stie-ce ganduri tipice mie. Si
atunci m-a lovit rasul ei inconfundabil fix in urechi. M-am ridicat buimac si am analizat rapid plaja. Intr-un final, am vazut-o: purta un
turban imens, colorat, si un costum de baie rosu. Am vrut sa evit un moment
penibil dar nu am reusit. M-am dus la ea cu un zambet exagerat de larg pentru
situatia in care ne gaseam si am abordat-o cu un “Ce faci, baaaai?”. S-a uitat
la mine si pentru cateva secunde nu avea nici cea mai vaga idee cine eram.
Persoana cu care era s-a carat imediat, iar ea a ramas acolo privindu-ma
circumspect. I-am facut un rezumat al povestii, al partii in care ne
cunoscusem, evident nu al celei in care o cautasem ca un zabauc. Si-a amintit,
spre bucuria mea, seara respectiva. Mi-a
povestit ce-a mai facut de cand nu ne-am vazut si mi-a zis ca peste cateva
saptamani o sa vina inapoi in Bucuresti, caci se cam plictisise in Bacau si urma
sa inceapa si facultatea. “Buuun, deci e moldoveanca si o sa vina in the hood.
Perfect, am tot timpul din lume sa o scot la cafele si la plimbari nocturne.”
Am mai stat putin de vorba, apoi ea s-a dus la cazare sa doarma de pranz.
Fusese in Stuf pana dimineata, iar acum o molesise caldura si voia sa
leneveasca putin. N-am vrut sa fiu insistent, de fapt am vrut chiar sa joc
cartea aia a nepasarii si i-am aruncat un “Ne mai vedem pe aici”. A plecat
brusc fara sa mai spuna nimic. Bineinteles ca imi venea sa imi trag doua palme
ca iar lasasem la voia intamplarii o eventuala intalnire, dar de data asta
aveam o oarecare siguranta ca macar suntem pe teren comun. Ca sa n-o lungesc cu
detalii, dupa cele cateva zile pe care le-am petrecut in Vama amandoi, am
hotarat sa ne vedem in Bucuresti si sa vedem ce iese.
Ce-a iesit a fost cea mai intensa perioada pe care-am trait-o
pan-acum. In ea mi-am gasit, pentru un an si-un pic cel mai apropiat
prieten. Am fost camarazi de excursii, de club, am umblat prin tot felul
de locuri noi, in care amandoi cautam o particica din ceea ce credeam ca
suntem, am intrat si in rutina, dar cumva ma surprindea in fiecare zi cu cate
ceva, am impartit acelasi pachet de Kent si ultima cescuta de cafea in
dimineatile in care ne grabeam la un examen, am urmat-o pe la tot felul de
petreceri unde n-as fi avut de fapt ce cauta, m-am modelat putin dupa cum era
ea, dar nu pentru ca nu m-ar fi iubit altfel, ci pentru ca imi promisesem sa
aleg mereu altceva decat ce-mi spune al saselea simt. Stiam ca o sa vina o zi
in care o sa ne indepartam si ca o sa imi lipseasca mult timp dupa aceea, dar
am preferat sa ma bucur doar de faptul ca atunci, fix in momentul ala, era
ce-mi trebuia.
Cele mai dureroase
despartiri sunt chiar alea in care nu spui de fapt nimic, nu primesti sau nu
dai nicio explicatie si nimeni nu misca niciun deget ca lucrurile sa fie
altfel. Nu am ramas decat cu niste poze, un tricou “de casa” de-al ei si
foarte multe amintiri frumoase, dar la vremea aia dureroase. Am avut dupa Iulia
cateva relatii, unele pasagere, altele mai lungi, dar deseori ma surprindeam
gandindu-ma la ea, chiar si in momente in care nu era nimic in jur care sa ma
duca macar putin cu gandul acolo.
Dupa mult timp mi-am dat seama de ce o cunoscusem de fapt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu