Invariabil există o zi care te bântuie mereu. O zi care te-a schimbat, în bine sau în rău, o zi pe care nu ai vrea în mod special să o retrăieşti, dar care a lăsat o amprentă undeva, adânc în tine. O zi pe care ai lăsat-o în urma ta, împreună cu firimituri pe care sperai să le mănânce păsărelele, ca să nu mai ştii drumul înapoi. O zi de care uiţi pe parcursul anului, dar atunci când dai din greşeală pe calendarul de la Windows, nu ai cum să nu ştii că e "ziua aia". Şi atunci când realizezi că a venit, te trec fiori şi amuţeşti. Te simţi de parcă nu ai trăit-o niciodată, dar, ca un cititor în stele, ştii că se apropie. Dar ea a trecut şi a luat odată cu ea ceva ce îţi aparţinea. Ameţeşti şi vrei să fie maine, când iar vor trece 364 de zile în care să fii tu. Pentru o clipă, însă, eşti acolo şi te vezi dinafară. Vrei să îţi promită cineva că o să te faci mare şi că o sa înţelegi. Că o să te trezeşti într-o dimineaţa minunată şi o să ai raspunsul la întrebarea "De ce?". Că o să fie simplu, o să îţi pui capul între palme, o să zâmbeşti şi o să fii liniştit.
Te trezeşti, ca atunci, uitându-te în ochi străini, care vad dar nu înţeleg. Că simţi mâini care te îmbrăţişează, dar esti gol, absent. Te apasă orice, chiar şi aerul din jurul tău. Te strange pielea şi îţi ţiuie urechile. Totul se învârte în jurul tău. Pentru 2 secunde nu ştii exact unde eşti şi uiţi de ce eşti acolo. Ai o migrenă şi îţi tremură mâinile. Apoi trec cele 2 secunde, revii la realitate şi speri să se fi spart toate oglinzile din lume.
Poate ţi-e frică, poate te bucuri sau poate nu simţi nimic. Dar eşti acolo, cu mintea si sufletul de atunci, încercând să îţi aduci aminte ce simţeai. Îţi aprinzi o ţigară şi, ca şi atunci, încerci să te concentrezi pe ceilalţi oameni, să pătrunzi în sufletul lor, să uiţi că eşti acolo. Vrei să poti fi în locul lor, doar ca să te vezi acolo, cum stai şi te holbezi. Dar nu eşti.
Te trezeşti peste 20 de minute, întrebându-te cum au trecut ultimele 20 de minute, cu un zâmbet amar pe buze şi senzaţia că ai visat. Că a fost doar un vis pe care ţi-l aduci aminte imediat, apoi seara, oricât te-ai chinui, nu mai reuşeşti. Un vis prevestitor, care te face să tremuri. Să speri că nu se va adeveri, să clipeşti de 2 ori şi să revii pe Pământ. Dar alea 20 de minute au fost cele mai grele 20 de minute dintotdeauna. Mai ales că ştii ca peste fix un an, vor reveni, ca un film care te întristează, dar pe care nu-l poţi opri. Îţi împreunezi mâinile ca un copil şi crezi că te ţine cineva de mână, că cineva ştie unde esti, te caută şi te găseşte. Dar nu este. Fumezi şi ştii că eşti puţin patetic. Speri că lucrurile care s-au întâmplat au un motiv, pentru că dacă nu ai crede asta, atunci te-ai întreba mereu "De ce?". Spui că suntem toţi oameni şi că toţi greşim. Suntem. Spui: "Am fost acolo, dar acum sunt aici". Asta parcă te mai încălzeşte puţin, dar tot vrei să plesneşti pe oricine ţi-a replicat cu falsă tristeţe în ochi "O să treacă ziua asta şi nu o să îţi mai aminteşti nimic. O să treacă".
O să fi trecut 7 sau 49 de ani şi tu totuşi o să fii cu ochii pe calendar, cu mâinile împreunate şi cu sufletul acolo.
"Niciodată să nu spui niciodată"...that's what she said.
