"...tell me your secrets and ask me your questions"

Nu mi am imaginat cum e sa stau la cafeneaua de la parterul locului unde am lucrat, sa stau efectiv cu o cafea in mana, cu o carte sub nas si un zambet incontrolabil pe buze. Asociam cafeneaua asta cu munca, nervi, cifre, cappucinno cu jumatate de pliculet de zahar brun si alte cele. Acum este doar un loc in care m-am asezat sa beau o cafea si sa mai citesc 2-3 pagini din noua mea descoperire in materie de carti. Stiu ca nu va dura mult aceasta dolce vita, de aia sunt foarte recunoscatoare pentru ragazul de care am parte, pentru ca am loc de ganduri, pentru un pic de relaxare si  pentru timpul pe care il am ca sa trimit valuri de multumire, dinspre mine catre Universul care-mi (va) trimite toate semnalele de care am nevoie. Asta e momentul in care multe dintre intrebarile pe care le pusesem pe silent atata timp au curaj sa se revolte si sa se perinde sfidatoare prin mintea mea... Dand la o parte bagajul genetic, social si emotional pe care-l port de la a mea familie, cine sunt eu? Ce fac cu drag, si-as face si pe gratis si pe 100000000 HUF? Care sunt valorile care stau la baza existentei mele? Ce aduc in vietile celor care ma cunosc? Care e cel mai mare vis? Cum am ajuns sa fiu cea care sunt? Cum o sa fac sa-mi las amprenta in lume, sa o fac un loc macar putin mai bun? Care e cea mai mare frica a mea? Ce nu as face niciodata? Care sunt limitele mele? Care e destinatia mea, daca am una? Care sunt calitatile mele? Dar atitudinile pe care vreau sa mi le cresc in suflet si-n minte? Ce caut in lumea asta? Care mi-e scopul? De ce fac ceea ce fac? Ce sta in spate actiunilor mele? Dar in spatele reactiilor? Si in spatele gandurilor? Raspunsul meu la toate acestea e momentan linistea pe care o port in suflet. Evident, nu e de ajuns, insa stiu sigur ca il voi afla. Iar fetele cunoscute care se lumineaza in prezenta mea ma fac sa sterg din cap orice asociere cu aceasta cafenea si sa pictez in locul ei povesti, rasete, planuri, vise si proiectii. Exact acum, rememorand toate astea, cu "The Scientist" in urechi, cu pielea de gaina, pe balconul noului barlog gol si (inca) murdarel, sunt fericita. Pace \/

Stii ca duci o viata fericita…

…cand te imbratiseaza indelung inainte sa plece la serviciu, de parca nu te-a vazut de 2 saptamani, desi tocmai ce v-ati trezit unul langa altul.

…cand te bucuri ca e trafic, pentru ca mai aveti niste timp sa stati impreuna.

…cand te entuziasmeaza o miercuri seara petrecuta fara TV sau net, cu frigiderul gol intr-o casa aproape goala, in care se aude ecoul rasului tau idiot.

…cand iti spui rugaciunea dimineata si seara, nu pentru ca multumesti pentru ceva anume, nu pentru ca vrei ceva anume, si nici macar pentru ca esti religios, ci pentru ca iti da o stare de bine.

…cand o zi obisnuita te face sa zambesti, fara niciun motiv.

…cand in momente de panica si indoiala, poti sa vezi totusi luminita de la capatul tunelului, sau macar intrerupatorul care o va aprinde.

…cand te entuziasmezi ca te-apuci sa citesti cartea “aia” pe care o aveai demult in vizor.

pace\/

Fairy Footsteps in Greenland

Îmi plac puzzleurile alea încâlcite, din cel puțin 2000 de bucățele. Alea care te fac să pui piesele pe căprării, cele cu cerul într-o parte și cele cu copacii în alta. Niciodată nu m-am grăbit să le fac și n-am împărțit asa piesele, nu știu de ce, însă nu mi-a plăcut. Probabil pentru că scopul meu nu era să îl termin, ci să mă relaxes și să mă bucur când îl fac. Știu că atunci când eram micuță, mă puneam la masă cu picioarele sub mine ca să ajung mai ușor la blat și stăteam așa ore în sir, cu un puzzle cu sute sau mii de piese și căutam cu rabdare potrivelile. Mă relaxa așa de tare că uneori, după ce-l terminam, îl stricam și mă apucam iar de el. Îmi amorțeau picioarele de fiecare dată.

Mi se întâmpla să pun două piese una lângă cealalta și să cred că se potrivesc, apoi câteva ore mai târziu îmi dădeam seama că nu merg împreună și le găseam locurile potrivite. Așa cum mergi de mână cu cineva prin soare, furtuni și alte cele și realizezi deodată că mergeați în direcția greșită.

Și-apoi credeam c-am pierdut niște piese, pentru că nu le găseam potriveala nicicum și mă apucam să caut sub masă, sub pat, printre cutii și după televizor bucățile lipsă. Cam cum e când cunoști pe cineva și crezi că n-ai nimic în comun cu el și-apoi te uiți cu o secundă mai mult în ochii lui și îți dai seama că pur și simplu trebuia să întorci piesa într-o altă poziție ca să meargă la fix. 

Cel mai mult îmi plăcea începutul, când stăteam cu maldărul de piese răsturnate, le mângâiam ușor ca să le simt formele si laturile, le priveam cu entuziasm și mă apucam, cu răbdare, să le întorc pe față, una câte una. Încă iubesc începuturile foarte mult, pentru că atunci ai mintea deschisă spre șapte drumuri, sufletul pregătit să fie surprins și trupul într-o tensiune plăcută. 

Încercam să mă uit la poza inițială de pe cutie doar o singură dată, la început, iar apoi îmi antrenam memoria ca să termin puzzleul fără să mai întoc cutia către mine. Așa cum îmi antrenez memoria acum pentru când n-o să mai pot întoarce cutia către mine pentru că nu va mai fi acolo.

Partea proastă cu un puzzle e că și dacă îl faci de două sau de nouazeci și nouă de ori, rezultatul final va fi același, de-aia încercam să pun bucăți din mai multe cutii ca să iasă ceva nou, din păcate nou și fără logică. Partea frumoasă este că în viața reală nu ai o imagine de pornire și iei ce piese vrei tu, le pui cum simți și uneori dispar singure de acolo.

pace\/